2010, nimeni nu-l intrece!

Cum inca nu m-a angajat nimeni sa fac case pe bani, revin la urmatoarea pe lista indeletnicire la care ma pricep de minune. Adica sa aberez moka pe blogu-mi.

Ramasesem sa crosestez de la Craciun incoace. Dupa cum urmeaza:

Ajunul Craciunului l-am petrecut singuri, acasa la noi. Roxi a facut o salata de boeuf grozava, asa cum a promis, iar eu am agatat o instalatie in curte, sa se simta spiritul sarbatorilor. Brad n-am facut, facem la anu'. Dar am facut poze artistice.

In ziua de Craciun am fost invitati la masa la Bogdan si Diana. Insa inainte de-a ajunge la ei ne-am zis ca n-ar strica o baie festiva in ocean. Asa ca ne-am trezit de dis-dimineata si-am luat calea plajei, convinsi ca o vom gasi aproape pustie. Ca doar ce alti nebuni se mai trezesc in dimineata de Cracaiun cu chef de balaceala? Cand am ajuns - cat p'aci sa nu gasim un loc de parcare. Parca tot orasul se mutase pe malul 'indianului' si toata lumea se distra. Care mai de care cu caciulile de Mos in cap, cu gratarul incins si cu berea in mana. Asta la 10 dimineata. Atmosfera nemaipomenita, vara, soare si miros de mare.

Intre Craciun si Anul Nou am fost cu Roni si Nelly sa vedem 'Avatar'-ul (efecte 3D impresionante, dar poveste cam propagandista, daca ma intrebati pe mine) si am fost invitati la ziua micutei Emma (pe care cateva zile mai tarziu am si dadacit-o, adica babysitterit-o, singuri amandoi). Cu ocazia sindrofiei puradelicesti ne-am mai intalnit cu o seama de familii de romani de prin preajma, simpatici si fiecare cu ceva interesant de povestit.

Tot in perioada aceea, intr-o seara, ne-am pomenit in casa cu un musafir nepoftit. Nu, nu era sarpe. Nici crocodil, nici rechin, nici urs grizzly. Dar pe-acolo. Era un carcalac urias, dintre cei alintati de romanii de pe-aici 'cocoroci'. Era cam cat un soricel, iar antenele erau inca o data cat el. Si fugea de rupea pamantul. L-am alergat prin casa pana s-a ascuns sub un dulap. L-am dat pe la subsuori cu un kil de spray de gandaci, ca sa miroasa frumos, dar pana la urma tot am fost nevoit sa rastorn dulapul, ca nu puteam risca sa ramanem cu creatura in casa. I-am aplicat un shlap regulamentar de l-am intors cu rotile in sus. Roxi a ramas sa-l mature in faras si sa-l duca la locul de veci. Numai ca femeia, precauta, i-a mai dat un jet de spray in freza, sa fie sigura c-a murit (ca nu se pricepea sa-i ia pulsul). Si cand s-a intamplat asta, deodata ce s-a pus cocorocul iar pe directie si-a tulit-o drept in baie, de nici n-a mai apucat jupaneasa sa-l vada. Am reinceput vanatoarea si dupa cateva ratari la mustata, in final i-am dat o karata cu shlapul de l-am facut chisalita. Ocazie cu care era sa-mi luxez si-un deget.

In sfarsit, am rezolvat, am pus dulapul iar pe pozitie, am mai dat preventiv cu spray prin casa si am iesit putin la o plimbare de seara, sa ne aerisim si sa se calmeze doamna. Care doamna n-a rezistat insa reflexului (inutil la ora aceea, dar ce sa-i faci?) de a mai deschide cutia postala si numai ce-o vad ca tipa si sare trei pasi in spate. Prima data m-am gandit ca probabil e afectata rau si ca a inceput sa vada cocoroci si pe unde nu sunt, dar de fapt in cutie era doar o soparlitza amarata, cat degetul mic, care iesise si ea, ca si noi, la plimbare prin cartier.

A trecut si episodul asta si de atunci n-am mai avut vizitatori decat tantari si cate un paianjen solitar si inofensiv, din ala cu picioare lungi si subtiri.

De Revelion am plecat iar, impreuna cu Bogdan si Kati, sa facem prapad in frigiderul altora. La Florin si Luminita, care si de data asta s-au straduit si au pus o masa pe cinste. Australienii nu se omoara cu trecerea in noul an. Pe la 12 era bezna la casele din jurul nostru, dar asta nu ne-a stricat cu nimic dispozitia.

La inceputul anului mi-am propus sa intru serios la cura de slabire. Ca am cam exagerat cu mancarea, mai ales de sarbatori. E drept ca slabisem vreo 3 kile fata de cand am ajuns in Australia, dar oricum... Roxi gasise in ziar un anunt cu titlul 'Community Weight Loss Challenge'. Si m-am gandit sa dau un telefon, sa vad ce-o fi. S-a intamplat ca era chiar prima zi de intalnire si m-au chemat sa ma duc (insotit, daca doream). Am mers cu masina pana in Leeming, la un fel de camin cultural (de fapt mai degraba un centru sportiv) si m-am pomenit intr-o camera plina de grase, grasute, plinute si cativa grasunei (asa ca mine :). Inotau si vreo doua-trei balene pe cinste, dar in rest nu era chiar asa de speriat. Acolo ne-au pus pe rand pe cantar, ne-au masurat ca la croitor si pe urma s-au pus pe povestit, ca asa si pe dincolo. Sunt doua 'antrenoare', dar sa nu va inchipuiti ca facem sport acolo, ci doar ni se tin discursuri motivationale si ni se dau sfaturi. Cam patetic, recunosc.

Oriucum, ideea e ca fiecare a platit 50$ inscrierea, iar din banii astia castigatorul (cel care slabeste cel mai mult) va primi premiu de vreo 500$. Premiul II e 300$ si premiul III e 200$. Asa ca macar o sa fie palpitant pentru urmatoarele 5 saptamani si ceva, cat dureaza concursul.

La fel de dornica precum mine sa castig, Roxi m-a bagat la o dieta pe care o tineau colegele ei de la serviciu si care se pare ca a dat rezultate neasteptat de bune. Doar ca era jale. In primele zile aveam voie doar ceva verdeturi, niste branza degresata si iaurturi asisderea. Imi venea sa plang. Nu mai pomenesc ca de sarbatori cumparasem tot felul de bunatati pe care nu apucasem sa le devoram, asa ca a ramas doar pe seama nevestei sa se sacrifice si sa se lupte cu ele. A fost crunt, ce sa mai...

N-o sa uit niciodata prima salata de regim pe care mi-a facut-o Roxi (cu toata bunavointa ei, dar degeaba). N-aveam voie nici macar rosii in primele 4 zile, nici mai mult de o lingura de ulei, nici otet. Parca mancam iarba din parc, cu ceva sare pe deasupra. De fapt sunt convins ca iarba ar fi fost mult mai buna. Bleah! Horror!

Insa noroc cu concursul astora, ca asa macar am fost motivat si m-am tinut de treaba cu regimul. Si nu numai. Am inceput sa bicicletesc din ce in ce mai mult. Daca pana nu demult ne laudam ca am fost pana in Fremantle si inapoi, dupa cateva alte reprize mai scurte pe malurile raului am reusit impreuna sa mergem de la noi de-acasa pana la Burns Beach, in Joondalup. Conform Google Earth am facut 77 km dus-intors. Si sa nu va inchipuiti ca a fost drum drept. Ba din contra, a fost numai un deal si-o vale, nu prea lungi dar suficient cat sa te stoarca de puteri. Iar la intoarcere ne batea si vantul din fata pe malul oceanului, de incepusem sa ne punem problema cum naiba mai ajungem noi acasa. Dar pana la urma uite ca am reusit teferi, iar de Roxi am fost foarte mandru ca a putut sa faca asta. E drept ca la intoarcere a trebuit sa oprim in Hillary's pe ponton, sa o alimentez cu ceva fish & chips, ca i se aprinsese beculetul rosu. A mancat chiar in fata mea, om amarat, la regim... Care vreti, poze din ziua respectiva.

Dar macar rezultatele s-au vazut. In prima saptamana am dat jos 4.7 kg, iar in a doua 2.4, castigand de fiecare data etapa, in aplauzele admirative ale corpolentilor interlocutorilor :)

Iar saptamana asta m-am dus cu bici' (de asta data singur) pana aproape de Rockingham, la Kwinana Beach. Dus-intors am facut 85 km. Vorba lui Lucica, ma pregatesc de turul Frantei. Daca n-am ce face...

Sa mai spun si ca in dimineata aia am vazut si o soparloaie mare si grasa care traversa alene pista de bicicleta. Insa pana am ajuns langa ea si am cautat in rucsac telefonul sa-i fac o poza, s-a dus. Cred ca avea lejer vreo 40 cm si avea coada scurta si groasa. Si nu de putine ori am trecut si pe langa semne care te atentionau ca prin zona au fost vazuti serpi. Prima data am fost asa de entuziasmati ca am coborat sa imi faca Roxi poza cu unul din semnele alea. Iar doi care treceau pe langa noi au inceput sa rada: 'Ia uite, turistii!' :)

Nu e prea usor cu bicicleta, dar e tare frumos sa te plimbi ba pe malul oceanului, ba pe langa rau. Am trecut prin zone in care am da orice sa avem o casa si pe care sunt sigur ca altfel nu le-am fi descoperit. In East Perth, de exemplu, am descoperit un golfulet extraordinar de pitoresc, cu case insiruite de tip european, cu un hotel frumos, cu pontoane si sculpturi. Cateva poze de acolo (mai pe la sfarsit). De asemenea Hillary's e o zona superba, ca de fapt mai toata coasta dintre Fremantle si Joondalup (si probabil si mai spre nord si sud). In Hillary's e unul dintre cele mai mari porturi de iahturi din zona, iar pontonul e amenajat ca galerie comerciala, cu cateva magazine si restaurante. Inutil sa va zic ca noi am trecut pe acolo in zi de lucru, de dimineata, si totusi era plin de lume si pe ponton si pe aleile de pe malul oceanului.

In rest, ce-ar mai fi de povestit? Am primit in sfarsit un pachet pe care ni-l trimisesera ai nostri de dinainte de revelion prin curierul Postei Romane, cu promisiunea ca ajunge in 6-7 zile (au mai platit si nu-stiu-ce taxa de urgenta). A venit dupa aproape o luna. Bine macar c-a venit...

Pe 13 aprilie (abia) il asteptam  pe tovarasul (herr, ca vine din Germania) Bambusica. Am reusit sa-i facem rost de permisul de import si sa ii rezervam loc in carantina la Byford. Speram sa nu fie nevoie sa stea acolo mai mult de 30 zile. Acum incercam sa punem la punct detaliile cu Irina si cu firma nemteasca de transport care se va ocupa de aducerea lui.

Vestea cea mai proaspata (si proasta-pa) am lasat-o la urma. Roxi, probabil ca sa nu se simta sotul ei ranit in orgoliu, s-a hotarat sa pice si ea examenul auto. Din pacate a mers bine ce-a mers pana la o intersectie in care avea prioritate, iar acolo ea, precauta in exces, a incetinit si cel care o astepta sa treaca s-a bagat in fata ei. Si pentru asta a picat-o... Dupa parerea mea e putin cam drastic, mai ales ca aici nu exista semne de gen 'drum cu prioritate'. Roxi ar fi trebuit sa fie atenta ce semn are celalalt, ca altfel, daca nu aveau niciunul din ei, se aplica regula prioritatii de dreapta (da, si in Australia prioritatea se da tot pentru dreapta, nu pentru stanga). Bine, in oras chestia asta cu prioritate de dreapta nu prea o sa intalniti, ca sunt semne peste tot... In sfarsit, asta e. Oricum il mai da o data peste o saptamana.

Ce ma bucura e ca o vad ca a inceput sa mearga foarte bine. Nu ii mai e frica, e suficient de sigura pe ea si sunt convins ca s-ar putea duce oriunde singura cu masina (in afara de autostrada, ca pe acolo inca se cam teme). In Romania avea permis de la 18 ani si habar n-avea sa mearga (ca la ce scoala a facut si la ce examen a dat...).
Oare ce-o fi mai important?

Zilele astea ne pregatim de sarbatoare. Vine Australia Day si petrecerea va avea loc chiar la noi, aici pe Esplanada. Circulatia o sa fie inchisa, o sa fie concerte si artificii si tot ceea ce a lipsit de Anul Nou. Am primit gratis si doua stegulete de pus in geam la masina. Sunt tare frumoase sa le vezi cum flutura!

Asa ca in incheiere va uram tuturor 'La multi ani!' de 26 ianuarie, ziua Australiei. Sau a lu' Ceausescu, dupa cum preferati fiecare sa sarbatoriti...