marți, februarie 23, 2010

Primele 4 luni de Australia - dare de seama


Preambul. S-au implinit 4 luni (si 4 zile) de cand suntem aici. Si inca nu am inceput sa ne plictisim, ba as putea spune chiar dimpotriva, continuam sa descoperim tot felul de chestii noi si interesante aproape zilnic. Chiar ne gandeam amandoi acum cateva zile ca, in ciuda a ceea ce ne avertizau multi, cum ca ne vom obisnui curand cu 'binele' si apoi toate din jurul nostru ni se vor parea banale, cel putin deocamdata nu s-a intamplat deloc asa. Desigur ca nu mai suntem chiar la fel de entuziasmati ca in prima saptamana, dar continuam sa ne bucuram si sa ne creasca inima de fiecare data cand vedem ca pe deasupra noastra zboara papagali si pelicani, cand vedem oceanul, silueta nocturna a orasului, oameni care zambesc (si chiar te saluta) cand trec pe langa tine. Noua ne e drag si de anumite nimicuri, detalii care ne reamintesc cat de mult ne-am dorit sa ajungem aici (de exemplu indicatorul de avetizare cu cangurul negru).

DAR! Mi s-a atras atentia de catre un coleg de blogosfera (al carui blog il puteti citi aici, nu ma tem de 'concurenta') ca de fapt eu nu urmaresc decat sa ademenesc naivii la pierzanie prin intermediul acestui jurnal al meu. Persoana in cauza considera, din ceea a citit la mine pe blog, ca am un comportament tipic "romanesc" (a se citi "sadic") si a dedus ca tot ce imi doresc eu in viata e sa ii vad (eventual) pe cei care ne vor urma in Australia cum vor lua (si ei) "teapa", asa cum s-a exprimat intr-unul dintre ultimele comentarii la postarea mea antecedenta. Trecand peste tonul necuviincios prin care mi s-a sugerat sa schimb registrul si sa prezint cu prevalenta aspectele negative ale vietii de aici, sa fie totul mai echilibrat si mai 'politically correct' (cu alte cuvinte sa mai termin dreacu' cu prostiile si cu optimismul asta endemic de pe blog), consider ca exercitiul merita totusi incercat. Asa ca in cele ce urmeaza, de dragul artei, ma voi stradui sa colorez in cele mai sumbre nuante ultima luna din viata noastra. Asa, ca sa va treaca cheful sa mai emigrati vreunul, na! Urmeaza o vaicareala cinica generala, cu 'alter-egoul' meu machiavelic si nepoliticos pe post de critic/comentator/carcotas.

Australia Day, un esec rasunator. Si mai grav, pe banii contribuabililor! De 26 ianuarie (hmm, ce data de tot rahatul au ales si 'limitatii' astia!) se sarbatoreste Ziua Australiei. Si, ca in fiecare an, se tin ceremonii in care se acorda cetatenia australiana imigrantilor care indeplinesc conditiile cerute (greu, complicat, bataie de cap, nu merita sa va chinuiti!). Anul acesta le-a venit randul si lui Gabriel, Maria, Bogdan, Diana si Darie dintre prietenii nostri (pfff! prieteni!... pai astia se pot numi prieteni, dom'ne?...). Pentru primii patru dintre ei ceremonia s-a tinut undeva in Joondalup si a reunit viitori cetateni din trei suburbii (a trebuit sa ne ducem, ce naiba sa facem?... ). Dincolo de organizarea impecabila (da' ce, nene, asta e organizare? sa vezi la Vanghelion organizare, nu aici!) si de bucuria generalizata de pe fetele participantilor (ehhh, niste ranjiti... chiar credeti ca se bucura vreunul? de unde...), ne-a impresionat foarte mult discursul lui Ernie Dingo, un actor aborigen extraordinar (un cioroi, un negrotei lipsit de talent care nici nu stie ce-i aia camera de fimat!). Tipul a vorbit despre ce inseamna cu adevarat sa fii australian in conceptia sa, unitatea in diversitate, cum o suma de indivizi veniti din toate colturile lumii, de culturi diferite si cu viziuni diferite asupra vietii pot gasi anumite valori pe care sa le impartaseasca si care sa-i uneasca suficient cat sa formeze o singura natie (bla-bla, balarii, aberatii...).
Dupa depunerea juramantului in cor (da ce, baa, sunteti la armata?) si dupa Waltzing Matilda, imnul neoficial al Australiei, noii cetateni si-au primit certificatele si cadouri cate o patura si o sticla de apa (niste foi A4 mototolite si niste chinezarii care or sa se strice cu prima ocazie...).
Mai spre seara i-am invitat pe la noi pe acasa pe proaspetii (da' ce, erau cozonaci?) cetateni australieni, la un suc si o inghetata (de unde, ca n-avem, suntem saraci, le-am dat un cate un pesmet si apa de la chiuveta...). Dupa taclale am plecat impreuna pe Esplanada plina de lume (numai betivi...) sa vedem focurile de artificii care au durat vreo juma' de ora (de unde? niste fasuri! in 5 minute s-au si terminat!). Poze din ziua aia gasiti aici (nasoale, nasoale, n-au iesit cum trebuie...).

Un job mizerabil. Daca pana acum tot nu am avut noroc sa-mi gasesc de lucru din cauza ca nu aveam experienta australiana, prietenul (pff! ma lasi? alt prieten? da' cati prieteni ai tu, vere?) Cristi (zi-i ba Roni mai bine!) a avut ideea sa ma prezinte unui 'builder' de aici, patronul unei firme de constructii, roman cu stare venit in Australia imediat dupa Revolutie (vezi? ti-am zis io ca numai astia veniti pe timpuri traiesc bine?). Tipul nu avea cum sa ma ajute direct, dar dupa ce am stat la discutii si s-a uitat pe portofoliul meu mi-a propus sa ma prezinte proiectantului cu care colabora. Mike Gilbert, ca asa il cheama, nu e arhitect in sensul 'plin' al cuvantului, ci 'draftsperson', termen care s-ar potrivi cel mai bine cu absolventii de Colegiu de arhitectura de 3 ani din Romania. Dar a fost de acord sa ma ia sa lucrez pentru el, cu plata la ora, nu full-time (hehe! fraiere!).
In primele cateva zile am lucrat cate 7 ore/zi, apoi am inceput sa lucrez cate 8. Vreo doua zile n-am fost deloc, ca mi-a zis ca nu are ce sa-mi dea sa fac, dar macar am invatat in aceste prime 3 saptamani o gramada despre sistemele constructive, destul de simple, folosite in WA si despre standardele lor in constructii. Si o sa mai continui, aplicand in acelasi timp si pentru alte joburi care apar. E destul de departe, in Joondalup, la vreo 35 km de noi, dar chiar si in ora de varf nu fac mai mult de 25 min. pana acolo, ca merg pe autostrada cu suta in sens invers puhoiului care vine spre oras. Noroc ca Toyotzica nu manaca mai mult de 5,8% si ca-i benzina ieftina, ca fac cam 450 km/saptamana. Important e ca salariul, desi mic (sic! loser!) ne ajunge cat sa acoperim cheltuielile de chirie si facturile, asa ca nu vom mai intra in banii de acasa 'cu lopata', ci 'cu lingurita' (o s-ajungeti pe strazi, ba, amaratilor!).
Roxi e fericita ca a fost si ea la primul interviu de cand e aici (aoleo, mama! da' mult a mai asteptat!). Tot venind cu mine 'la grasi' a facut cunostinta acolo cu o indianca (oau! tot numai de 'colorati' aveti parte?) foarte de treaba, care s-a oferit sa o ajute (pai da! ca numai pe pile poti sa reusesti in tara asta!). Tipa lucreaza la un organism de protectie a copiilor, iar postul la care a trimis-o pe Roxi sa dea interviu e ceva legat de servicii sociale pentru ajutorarea refugiatilor si victimelor torturii (hmm! mda... cred ca si-au meritat-o nenorocitii! si-acu' mai vor si casa...). Nu a fost decat un fel de pre-interviu, dar Roxi a iesit fericita pentru ca a facut impresie buna (ihi, daaa, cuuum saa nuuuuu...), s-a descurcat bine in engleza (habar n-are!) si a capatat mai multa incredere (e vraiste, vai de fundu' ei!). Acum asteapta sa vada daca merge mai departe sau nu. Pana una-alta oricum a inceput scoala (cursurile de contabilitate la TAFE, mare scofala!) si isi ocupa timpul facand 'teme' (a ajuns la clasa-ntai, ca multi altii care au lasat in urma 20 ani de scoala ca sa ajunga in Australia).

Numai musafiri nu ne mai trebuiau noua acum!... Asa cum ne-a promis, Crina a facut un ocol venind din Brazilia la Sydney pentru o conferinta si a trecut sa ne vada si pe noi. Am asteptat-o la aeroport dupa ce saraca a facut peste 2 zile pe drum, ca in Buenos Aires a stat vreo 14 ore din cauza ca a intarziat avionul (si cica sa te mai duci in Australia! pai nu mai bine stai nene acas' si te uiti la televizor?).
Era obosita-moarta cand a venit (eh... figuri!), dar tot a reusit sa conduca masina pe care am inchiriat-o, ca sa se plimbe amandoua cu ea a doua zi. Eu le-as fi dat-o pe a mea, dar Crina nu a condus decat cu transmisie automata pe stanga strazii si am zis sa nu mai aiba un stres in plus (zi mai bine ca n-ai vrut, al naibii de zgarciog!). Masina frumoasa, Holden Epica, 113$/2 zile (o troaca! si scumpa!). Dupa ce in prima seara am stat un pic la povesti si am mers la culcare, a doua zi fetele s-au pus pe hoinareala. S-au dus la Caversham sa vada animalele si sa faca poze cu cangurii si ursuletii koala (niste jigariti, puricosi si lihniti de foame...), au fost la acvariul din Hillary's unde au mers prin tunelul de sticla pe sub apa si au vazut rechinii, pisicile de mare si testoasele uriase (era intuneric bezna, nu se vedea nimic...), au mancat cate o portie de 'fish and chips' pe ponton, dupa care s-au dus sa se plimbe in Kings Park (daca n-ai unde-n alta parte...). Au mai dat si o raita prin oras (oras? pai fata de Bucurestiu' nostru asta e un satuc amarat cu ai lui doar 1.500.000 locuitori, si aia risipiti prin zeci de suburbii...), iar seara am mers impreuna la un restaurant pe Esplanada, de unde se vedea perfect centrul cu cladirile luminate care se reflectau in apa (neagra si plina de ratze, ca la mam'mare la tzara).
Ne-am simitit minunat cu Crina in vizita, si ea la fel (pai da, ce sa zica si ea, saraca fata?...). Din pacate a stat prea putin si nu am apucat sa-i aratam multe din locurile care meritau vizitate (vax! pierdere de vreme. bine c-a plecat!). Speram ca data viitoare sa il aduca si pe Roberto, dar pana atunci poate ajungem si noi in vizita pe la ei la Rio (ehe! daca mai ajungeti voi in vizita si la Bragadiru sa ziceti mersi!).

Roxanei, de mila, i-au dat astia carnet. Roxi a reusit sa ia si ea, in sfarsit, permisul de conducere (le dau si-astia la toti prostii...). Dupa ce mai picase o data de cand am postat ultima oara pe blog, se pare ca a treia oara a fost cu noroc (zi-i mai bine 'noroc-chior', ca habar n-are sa tina covrigu-n mana!). Desi conducea bine de cand a dat prima data (ba pe stanga, ba pe dreapta...), acum chiar a capatat incredere in ea si sunt convins ca se va descurca sa mearga si singura cand va fi nevoie (fa-ti CASCO in nadejdea asta). Ii pare doar rau ca n-a luat examenul decat dupa ce a plecat Crina, ca i-ar fi placut sa conduca (si) ea (din nou, saraca fata aia nu stie ce-ar fi asteptat-o...).

Mi-e foame si mi-e frig! (asta cu frigu' am bagat-o asa, de chichi, ca sa sune a slogan). Dupa cum va povesteam de data trecuta, m-am inscris intr-un concurs de slabit (ne lasi cu patetismele astea, jupane?). Venisem in Australia cu cel putin 105 kg, iar in ianuarie cand m-am inscris aveam 101,8 (mama, da' ce mancai, trai-ti-ar?). Dupa ce-am intrat la regim au urmat 7 saptamani luuuuungi, cat o zi de post, cum se spune. Dar am reusit sa ma tin de treaba, mai ales cu ajutorul sotioarei mele iubite, care a stat non-stop cu gura si cu ochii pe mine sa nu scap liber la frigider (ca-l mancai cu magneti si cu abtipilduri cu tot, nu?). Draga de ea, mi-a gatit la cuptor tot felul de bunatati, ca asa mofturos cum sunt, dupa ce ca n-aveam voie mai de niciunele, tot sclifosit eram. Iar ea saraca manca mai mult pe furis, sa nu-mi faca pofta, ocazie cu care a pierdut si ea vreo 2-3 kg (recunoaste ca nu-i cumparai de mancare, ciudosule!).
Insa rezultatele au inceput sa se vada din prima saptamana. Doar ca trebuie sa mai adaug ca, neavand serviciu pe atunci, profitam de timpul liber si mai plecam cu bicicleta pe ici-colo (asta era somer si umbla brambura...). Azi un pic, maine un pic, pana am inceput sa pedalez usor peste 60-70 km/zi (minciuni, laude...). Asa ca mi-am propus suta. Pe care am atins-o si chiar depasit-o intr-o buna zi, cand am plecat de acasa spre sud pana la Paganoni Rd., dupa cum atesta poza de mai jos. Pe indicator: "PERTH CITY - 55 km, MANDURAH - 19 km" (de fapt e invers, da' va prosteste...). Cum de la noi de acasa pana in centru mai sunt cca. 1,5 km (3 km dus-intors) atunci rezulta ca am facut cam 107 km in ziua aia. E drept ca deja atunci cand am facut poza ma intrebam daca mai sunt in stare sa ma intorc si mi-am promis ca nu mai fac asemenea tampenii, dar asta doar pentru ca doua saptamani mai tarziu sa refac acelasi traseu.



A doua poza e cu moaca mea cand am ajuns in sfarsit acasa (da' amarat mai erai, maica!). Prima data a durat 9 ore cu toate pauzele (care in ultima treime erau cam din 5 in 5 minute), a doua oara doar 7 ore jumate. Daca voi mai incerca (nu prea curand, ca traseul e cam anost si trebuie sa car cam 7-8 litri de apa in spate, ca nu sunt tasnitoare) sunt sigur ca il voi face ceva mai repede (du-te ma si canta la alta masa, nu vrei?)
Dupa atata bicicleteala si dieta trebuia sa se intample ceva-ceva de bine. Lucru anuntat si de faptul ca am castigat toate rundele saptamanale, in afara de una (pai cine te crezi, bai?).
Asa ca sseara am castigat concursul de grasi si am fost 'incoronat' Biggest Loser (aici au nimerit-o!). Am slabit 19,6 kg in astea 7 saptamani, ajungand la 82,2 kg. Si daca as putea sa cobor sub 80 ar fi si mai bine (ne mai plictisesti mult? zi mai bine ca n-ai avut ce manca, amaratule...). Am primit premiul cel mare de 450$ (pai parca ziceai 500 data trecuta! te cam incurci in minciuni, nepoate!) si o medalie (aur curat, 1,80$ la coltu' strazii...). Ce facem cu ei inca ne mai gandim (mai bine tineti-i sa va cumparati de mancare cand o sa ramaneti saraci lipiti pamantului!). Sa nu uit sa mentionez ca, pentru festivitatea de premiere, participantii au fost rugati sa aduca fiecare cate un platou cu ceva gustari 'sanatoase'. Iar Roxi s-a dat peste cap si pana la urma le-a luat piuitul tuturor cu un platou cu ciuperci umplute si unul cu gogosari umpluti cu branza si marar. Le-a aranjat frumos, pe frunze de salata, si aratau atat de bine incat s-au evaporat imediat (ete fleosc! n-a mai vazut lumea mancare, te pomenesti... pai grasele alea cred ca ar fi mancat si rumegus, bietele de ele...).
Mai jos sunt eu astazi si in septembrie 2009 (da' ce, e vreo diferenta? pe bune! doi inchiondorati!).


Incheiere. Dupa cum vedeti, depinde foarte mult de unde privesti lucrurile. De cat de aproape de 'struguri' te afli, cum ar spune Gabriel. Depinde de la persoana la persoana ce se asteapta sa gaseasca daca vrea sa vina in Australia si in aceeasi masura depinde tot de ei sa se informeze despre ceea ce exista acolo in realitate. Eu nu va pot spune decat ca ne-am documentat foarte mult si oricum imaginea pe care ne-o facusem in minte de acasa a fost destul de diferita de ce am gasit aici. Din fericire pentru noi situatia reala a intrecut in foarte multe privinte asteptarile.
Ca altora li s-a intamplat invers... (coane, tot n-ai terminat? aberezi de 3 ceasuri! lasa lumea sa plece la treaba lor! hai, ia carati-va bai! valea!)