Cangurii negri sunt acum mai ocupati cu serviciul, dar totusi in existenta lor mai apar mici intamplari, majoritatea nesemnificative, insa inedite in felul lor.
Luna august a fost in general una destul de interesanta, desi, paradoxal, nu s-au petrecut prea multe lucruri cu adevarat notabile. Insa pentru Roxi a fost 'palpitanta' prima luna la job. Avea ceva emotii din cauza lipsei de experienta in contabilitate. A avut insa un noroc de o sefa tare cumsecade (de care la inceput ii era teama sa nu cumva sa fie vreo maniaca obsedata de ordine, la cat de bine puse la punct erau toate acolo in firma, pana la cel mai mic detaliu). Dupa primele cateva zile de acomodare a primit sarcina sa o asiste pe o 'babatzica' angajata ca bookkeeper cu putin timp inaintea Roxanei. Problema e ca biata femeie, dupa ce ca facuse o vraiste deplina in dosare, era si putin sarita de pe directie. Roxi s-a straduit timp de cateva zile sa se inteleaga cu ea si sa faca putina ordine in mormanul de hartii, motiv sa descopere ca in cele cateva saptamani in care lucrase acolo, babuta deja facuse niste plati anapoda in numele unuia dintre cei mai importanti clienti. Iar cand acesta a cerut socoteala, iar sefa i-a cerut explicatii, damblagioaica a inceput sa urle din senin prin birou ca pe ea o doare capul si ca ea trebuie sa se duca imediat acasa, sa se odihneasca. Si dusa a fost.
Roxi ramasese cam timorata dupa povestea asta, dar urmarea (neasteptata) a fost ca sefa a anuntat-o ca prima impresie pe care a facut-o a fost foarte buna si ca va fi promovata in locul cucoanei care plecase cu pluta (pe Swan River, desigur). Iar in saptamanile care au urmat au lucrat amandoua impreuna, ca 'ucenica' sa invete ce are de facut. Si incurajata de increderea care i s-a acordat si de laudele din partea sefei, acum cateva zile Roxi si-a luat inima in dinti si a 'marturisit' ca de fapt in Romania a terminat facultatea de Drept, amanunt pe care 'omisese' sa-l treaca in CV. Desi era stresata in legatura cu asta, totusi motivele ei au fost intelese, iar sefa ei chiar s-a bucurat sincer. Ca dovada ca la 5 minute dupa senzationala dezvaluire a venit in biroul Roxanei si i-a spus ca ii va mari salariul cu inca 5000$/an.
Asa ca retrag ce spusesem intr-o postare anterioara, cum ca diploma de la Drept nu-i buna nici de storcit muste. Uite ca e buna macar sa faci impresie, sa cresti precum cozonacul in ochii oamenilor. Si sa mai iei un ban, acolo...
De la serviciul meu, ca de obicei, vestile sunt mai subtiri. Desi am cam intrat in rutina in ceea ce priveste tehnicile, elementele si materialele de constructie (chestie care ma cam plictiseste), vad partea plina a paharului si sunt fericit ca in Australia am scapat de intocmit desene de executie (chestie care ma plictisea de moarte si de care aici se ocupa drafties).
Si daca nevasta a facut ce-a facut si a venit acasa de la serviciu cu o marire de salariu babana, am zis ca nu se cade sa vin nici eu cu mana goala de la mine de la birou. Asa am facut rost de un virus calitatea I, care mi-a luat piuitul (la propriu) vreo cateva zile. Mai rar asa exemplar multicolor (judecand dupa aspectul mucozitatilor, scuzati), pe care l-am carat cu eroism pe picioare pana ce intr-un final a sucombat sub asediul pastilelor de raceala si gripa ce le-am catapultat sarguincios inspre el timp de vreo doua saptamani.
Am scapat de el chiar la timp incat sa pot sa ma inscriu si eu in alergatura generala denumita City to Surf, editia 2010. Spun alergatura pentru ca a fost de fapt un cros organizat si in Perth, asa cum cred ca se intampla an de an in toate orasele mai marisoare din Australia (cumva ma gandesc ca Alice Springs si Canberra s-ar putea sa faca totusi exceptie). Si spun generala pentru ca la el au luat parte anul asta aproape 40.000 oameni. Desigur ca nu toti au ales sa participe la maraton sau semi-maraton. De exemplu peste 8500 din ei au ales proba de 12 km mers. Printre care si noi.
De fapt initial se inscrisese la cros doar jumatatea mai placuta din punct de vedere estetic a familiei. Fundatia la care lucrase ca voluntar isi facuse echipa, iar Roxi a vrut sa ii sustina si ea. Stiind ca ea se va intalni acolo cu fostele colege si cum taxa de inscriere era vreo 40 $ (care ar fi fost mult mai bine cheltuiti pe un joc video sau vreo chestie de bicicleta), eu imi propusesem sa urmaresc cu real interes evenimentul la TV (relaxat, cu ochii inchisi si intors pe partea cealalta). Insa abia ce ma pusesem pe picioare dupa gripa am primit la serviciu un mail cu o propunerea sa particip in echipa companiei (care, desigur, urma sa ne plateasca inscrierea). Asa ca, daca tot era pomana, m-am inscris si io, ce mama ma-sii...
Nu ca muream noi de dragul de a ne trezi si duminica tot cu noaptea-n cap, dar cum suntem destul de plimbareti de felul nostru si in plus mai era si pentru o cauza nobila (ma refer la Roxi, ca eu am facut reclama corporatistilor), am devenit foarte incantati de idee.
Echipa de la Kids Camps a fost destul de numeroasa, iar pe langa angajati si voluntari au participat si cativa copii cu handicap dintre cei ajutati de fundatie.
Roxi si-a dorit foarte mult sa ajute si ea la strangerea de fonduri pentru acesti copii, dar din pacate nu a reusit mare lucru. Noroc cu cativa dintre colegii de la scoala, cu Kati si cu Mirela, care au donat fiecare cativa dolari si carora Roxi le multumeste mult pentru gestul lor. Si inca mai trage speranta ca pana pe 19 septembrie, cand e termenul limita, va mai gasi si altii care sa il repete.
Plimbarea pana la ocean a fost extraordinara, iar ritmul a fost foarte alert pana la sfarsitul cursei, in ciuda a ceea ce ma asteptam. Se pare ca aussies astia sunt destul de in forma, afurisiti de canguri! Cu toate astea nici mioriticii nu s-au lasat mai prejos si, desi plecasera intre ultimii 500, familia smeilor a terminat cursa pe locurile 1746 (1h50'15") - protectoarea copiilor necajiti, respectiv 1753 (1h50'17") - corporatistul ocupat cu pozele pe linia de finish. Cel putin asa s-au jurat cu mana pe inima de siliciu cipurile pe care fiecare dintre noi le-am purtat legate la siret in ziua aceea.
Dincolo de placerea plimbarii catre ocean intr-o zi minunata, de fiorii competitiei si de costumele si inscriptiile amuzante pe care unii concurenti le purtau, trebuie sa remarc si organizarea impecabila. Nu imi dau seama de ce totul pare ca se face atat de usor aici, mai ales in conditiile in care, ca la orice alt eveniment similar, organizatorii se bazeaza in special pe voluntari. Nu e usor ca organizator sa faci fata la 40.000 oameni (echivalentul tuturor locuitorilor Campulungului, asa cum am invatat la Geografie in scoala generala), adunati gramada in centrul orasului, fiecare cu nevoile sale. Si tocmai pentru atatea nevoi banuiesc ca au fost instalate sute de toalete, astfel ca desi inainte de start coada era uriasa, totusi nu am auzit ce nevoile vreunuia/vreuneia sa devina, pe nepregatite, nevoi publice.
Dupa ce am terminat cursa (am scapat ieftin, doar o basica de dimensiuni medii la un picior si cu fruntea si nasul arse de soare - din nou am uitat crema, cine s-ar fi gandit, ca doar e inca iarna...) am returnat cipurile, am primit fiecare cate o medalie (erau niste baieti cu niste cutii mari de carton care se plimbau printre lume si strigau: 'Meeedaaaliii! Poftiti la meedaaaaliii! Ia meedaaaliaaaa, neamuleeeeee!' - ma rog, aici poate exagerez putin, probabil am auzit usor deformat din cauza oboselii...), am primit cate o sticla de energizante si ne-am dus fiecare la corturile noastre. Corturile firmelor, adica. Unde corporatismul si-a aratat avantajele, pentru ca la cortul firmei mele ne asteptau bucatarul cu gratarul incins (preparase niste ochiuri cu sunca care au intrat la fix la momentul ala) si maseuzele care aveau misiunea sa ne faca inapoi buni de munca pentru ziua ce urma. Doar ca la masaj am renuntat, ca oricum Roxi nu ar fi avut 'acces', coada era cam lunga, maseuzele nici prea frumoase, nici prea tinere, iar de ajutat cat putea sa ajute frectia la basica de la degetul de la picior? :)
Asa ca am mai dat noi o tura sa mai vedem lumea si ce alte firme isi mai intinsesera corturi pe-acolo (prilej cu care i-am vazut si pe hamesitii de la Chevron incolonati cam vreo 100 de insi la coada la haleu), apoi ne-am dus pe plaja, ca tot eram acolo. Am mai pierdut vreo jumatate de ora cu balaceala pana la genunchi (nemaipomenita dupa un drum asa de lung) si pe urma am plecat la autobuze, ingroziti de gandul ca va fi omor si ca vom merge inapoi in oras facuti sardele, ca dimineata in 385. Cand am vazut coada, cu atat mai mult ne-am speriat. Dar cred ca n-am stat acolo mai mult de 20 minute. Autobuzele practic veneau unul dupa altul, iar cei de la Transperth nu le lasau sa se supraaglomereze. Roxi chiar a prins loc pe scaun, norocoasa!
Doar in weekendul asta ce am mai ramas si noi pe acasa, ca in rest am tot fost pe la diverse aniversari pe la prieteni. Si tot legat de aniversari, am mai trait o intamplare din seria 'PLZ PAY HERE'. De data asta am fost in Fremantle, sa cautam un cadou. Vazusem mai demult intr-un magazin niste pahare care erau decorate intr-un anume fel. Doar ca, ghinion, acum tocmai pe alea pe care le vroiam nu le mai aveau. Ce naiba sa faci? Am intrebat-o pe vanzatoare (de fapt cred ca era patroana) daca mai au vreun alt magazin prin imprejurimi, dar ni s-a spus ca ala era singurul. Am multumit si ne pregateam sa plecam cu coada-ntre picioare cand femeia s-a oferit sa sune la (pe banii ei, da?) la un alt magazin CONCURENT (atentie!) si sa ii intrebe daca nu cumva acolo am putea sa gasim ce cautam.
Si, minune, cei de acolo chiar aveau paharele pe care le vroiam si ni le-au pus deoparte pana ce ne-am dus sa le luam.
Poate pare o chestie absolut nesemnificativa, dar noi consideram ca asemenea gesturi altruiste care iti fac ziua mai buna sunt mult mai importante decat par la prima vedere. Ne-am simtit chiar usor stanjeniti de asemenea marinimie. Dupa atatia ani traiti in Romania mai ca nu stiam cum sa reactionam. Ne venea sa-i dam spaga :)))
Saptamana trecuta, cu o zi inainte de cros, am mai mers o data cu masina la service pentru o revizie. N-a fost nimic major, au schimbat iar filtrele si uleiul si inca nu-mai-stiu-ce si tot a trebuit sa mai scoatem 200 $. Dar asa e bine, ca acum, de cand doamna are serviciu, se duce acolo cu masina (din fericire parcarea e gratuita) si de acolo la scoala. Astfel incat eu am devenit mai mult pasager . Si cred ca incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult...
Bambusica e tot un puturos si jumatate, dar cand venim noi acasa il apuca cheful de joaca. Si pana nu te joci cu el un pic nu te lasa in pace, nerusinatul. Mai nou acum are o dambla sa iasa afara din casa pe usa de la intrare (nu pe terasa). Si cum apar eu acasa la 5 si-un pic, cum tzushti! pe langa mine. De obicei ma duc imediat dupa el sa-l recuperez, dar vineri cand am venit era si Roxi acasa si nu l-am vazut cand a tulit-o. Ne-am luat noi cu vorba (ca planuim sa plecam in Margaret River in urmatorul weekend lung, care e peste 3 saptamani) si sa fi tot trecut vreun sfert de ora cand ne-am dat seama ca lipseste ceva in casa. Am iesit pe terasa sa caut creatura si atunci am auzit un miorlait ce parea destul de indepartat. Ne-am dus iute dupa el si l-a gasit Roxi la etajul de deasupra, in dreptul usii apartamentului corespondent cu al nostru. Era facut ghemotoc pe presul de la usa vecinilor, cu fundul lipit de perete si miorlaia din toti rarunchii, de parca il batea cineva. Prostovanul nimerise bine usa, dar nu nimerise etajul. E simpatic foc Bambusica al nostru, dar nu e chiar asa de ager la minte, n-ai ce sa-i faci... :)
Cam astea au fost de povestit din ultima luna. E drept ca viata nu mai e asa palpitanta ca in primele luni, dar macar partea buna e ca nici momentele in care verificam contul din banca nu mai sunt asa 'palpitante' cum erau pe atunci.
Inainte sa inchei as dori sa fac cunoscut un adevarat nestemat pe care l-am descoperit in timp ce ma jucam cu programelul asta (securistic) care monitorizeaza activitatea pe blog. Una din functiile lui care ma amuza cel mai tare e aceea care indica ce cuvinte cheie cautau pe net (pe Google sau alte motoare de cautare) unii dintre cei care aterizeaza aici pe blog. Cu ajutorul acestei unelte am descoperit ca anumite persoane ajung aici in mod absolut neintentionat, cautand 'rezultate cangurul de matematica', 'vreau muncesc australia la negru', 'poze cangurul cu coada scurta', 'alergand dupa cangurul rosu' (asta chiar m-a distrat pe cinste :)), insa pana in prezent trofeul il detine 'daca bucataria are culoarea rosu cu portocaliu ce culoare sa fac livingul asi dori poze'. Doamne, cata candoare! Si cata umilinta in exprimarea adresata unei simple masinarii cu circuite electronice! Omul nu spune 'vreau poze!', ci se smereste, cautand bunavointa inteligentei artificiale, care spera sa-l blagosloveasca cu o rezolvare la o problema atat de spinoasa precum corespondenta cromatica a livingului in relatie cu bucataria ros-portocalie.
Tot ce pot sa sper si ce imi doresc sa cred este ca omul respectiv si-a gasit raspunsul (si eventual pozele) care sa-i aduca satisfactia.
Tot cu ajutorul programelului astuia mai descopar si eu pe unde sunteti imprastiati cei care urmariti acest blog. Si cum nu toti postati comentarii, si cum nu pe toti va cunosc, va adresez salutari celor din Bucuresti, Dunedin, Dusseldorf, Timisoara, Perth, Buzau, Iasi, Cluj, Melbourne, Constanta, Miercurea-Ciuc, Arad, Brasov, Fagaras, Bacau, Fetesti, Craiova, Mangalia, Brisbane, Sydney, Balotesti, Piatra-Neamt, Nasaud, Rio-de-Janeiro (buna Crina!), Targu-Mures, Christchurch, Galati, Impe, Plano (Dragos?), Navodari, Ploiesti, Baia Mare, Londra, Bistrita, Moreni, Campulung, Shahar, Brussel, Braila, Valcea, Chatswood, Burnaby (CA), Alexandria, Alba Iulia, Pantin, Medias, Oradea, Oarda de Jos.
Cum logul nu are decat 500 intrari, astea sunt toate orasele pe care le am afisate in acest moment, in ordinea numarului de accesari.
Asa cum spuneam, salutari tuturor!
Postări
