miercuri, octombrie 27, 2010

Update 27 octombrie


   
Tocmai am primit vestea cea bună că părinţilor mei li s-a acordat în sfârşit viza, după 3 săptămâni şi jumătate de când au (am) aplicat pentru ea. Nu ne dăm seama care a fost motivul pentru care unii dintre ei au primit viza în 5 minute, iar ceilalţi au trebuit să aştepte atât de mult. Cel mai probabil e o chestie aleatorie, dar se poate să fi bătut la ochi că au cerut viza toţi patru deodată.
Pentru viză alor mei li s-au cerut o grămadă de documente. Dintre aceastea: declaraţii în nume propriu (care să cuprindă scopul, durata şi itinerarul propus, descrierea activităţilor pe care urmează să le desfăşoare aici, destinaţia după plecarea din Australia), adeverinţe de la angajatori (în care să fie menţionate poziţia în cadrul companiei, durata perioadei de angajare, cuantumul salariului, numărul de zile de concediu cu plată/fără plată care le vor fi aprobate şi data când vor trebui să reia serviciul), extrase de cont pe ultimele 3 luni, declaraţie de 'suport' din partea noastră (faptul că au declarat că vor sta la noi pe perioada vizitei este considerat suport) şi extrasele noastre de cont pe ultimele 3 luni. Desigur că în afară de extrasele de cont şi de declaraţiile noastre toate documentele au trebuit traduse şi legalizate. Şi scanate (ceea ce, deşi pare, nu a fost lucru tocmai uşor :)
Şi ca să fie totul făcut ca la carte, mama a primit şi un telefon din partea ambasadei de la Belgrad în care i s-au cerut lămuriri suplimentare.
Asta este, bine că în cele din urmă au primit viza, acum cu atât mai mare va fi bucuria când vor ajunge la noi.

Iar noi în perioada ce urmează ne vom căuta entuziasmaţi destinaţii cât mai inedite pe unde să-i plimbăm pe musafiri. Desigur că, aşa cum îi ştim, nu ne facem speranţe prea mari şi plecăm cu gândul împăcat de la premisa că 'eee!.. tot la noi în România e mai frumos (cuscră)... Ce, tufărişurile astea uscate şi pline de şopârle se compară cu pădurile noastre de brazi înalţi, cu munţii noştri ale căror piscuri se pierd în lumina dimineţii, unde turmele de cerbi şi căprioare pasc în tihnă lângă izvor iarba crudă şi deasă, plină de rouă?'. Mă rog, sau ceva de genul asta... Dar o să fie frumos, oricum :)


În rest, de acasă la serviciu şi retur, iar Roxi în plus cu şcoala (mai are câteva săptămâni până termina Certificate 4 la TAFE, iar apoi vacanţă şi boierie până în februarie anul viitor, când va începe masterul).
Să mă mai dau şi eu mare că firma la care lucrez a câştigat premiul pe anul asta pentru cea mai frumoasă casă între 220.000 - 250.000 $ (foto). Plus o nominalizare la categoria 160.000 - 190.000 $. Toată lumea e foarte mândră de aşa o realizare, mai ales că din tot consorţiul gigantic din care facem parte (şi care tocmai a fost declarat cel mai mare 'builder' din Australia pentru al 7-lea an la rând) numai noi am câştigat premiu. Iar azi şefu' a ţinut în sala de consiliu un discurs înflăcărat şi plin de vorbe frumoase mai ales la adresa departamentului de design. Nu că eu personal aş fi avut cine ştie ce contribuţie, da' te simţi bine când te laudă şefu', chiar şi aşa la grămadă. Şi în plus au mai pus pe masă şi tot felul de bunătăţuri...

  
Altă chestie care mă amuză teribil e că la serviciu unii dintre colegii mai puturoşi, cărora le e lene să deschidă gura pentru a pronunţa mai mult de o silabă, au găsit de cuviinţă că Alex (aşa cum mă prezint între aussies, că doar mă cheamă Alexandru şi nu aveam de gând să mă afirm ca Mr. Undo ;) e un cuvânt mult prea lung, încâlcit şi greu de rostit. Aşa că au început să-mi spună Al. Ceea ce mă duce mereu cu gândul la Al Bundy, bineînţeles. Dar dacă aşa e să fie, aşa e să fie... Deci mai nou sunt Al.

Cam atât deocamdată. În weekend mai avem plănuit să participăm la un cros în scop caritabil, organizat în sprijinul copiilor bolnavi de cancer. Va fi ceva asemănător celui la care am fost în septembrie, probabil însă că la cel de acum vor fi mai puţini înscrişi. 15 km de mers pe jos, de data asta pe malurile râului. Cei din Perth care citiţi acest blog sunteţi bineveniţi să vă alăturaţi şi voi dacă doriţi. Detalii aici.

Până data viitoare ascultaţi sfatul lui Al:
'Love and marriage/Love and marriage/Go together like a horse and carriage...'

 :)
  

luni, octombrie 18, 2010

Un an de Aussie Aussie Aussie! Oi! Oi! Oi!

   
Ediţie aniversară

Iote că s-a împlinit un an de când facem şi noi umbră pământului australian!
Un an de când am prins cangurul negru de coadă şi încă îl ţinem zdravăn, să nu cumva să scape.
Un an de împliniri măreţe? Păi, sincer, pentru noi cam aşa a fost, în sensul că am reuşit cam tot ce ne propusesem legat de acomodarea în ţara adoptivă. Si cum nu ne propusesem (din primul an :) să ne cumpărăm vreun iaht sau vreun Lamborghini, aşteptările putem spune că ne-au fost împlinite şi chiar depăşite în foarte multe privinţe. Iar entuziasmul nostru legat de Australia în general rămâne ridicat, deşi ne-am fi aşteptat (aşa cum fusesem avertizaţi) ca până acum multe dintre cele care ne înconjoară să ni se pară deja banale.

A fost un an luuuung, în care s-au întâmplat atât de multe lucruri noi, că ni se pare că am trăit mai mult aici decât am fi făcut-o în România timp de câţiva ani buni. Ce e drept, am încetat de ceva vreme să mai facem comparaţia între cele două ţări, pentru că nu avea sens. Să nu se înţeleagă cumva că Australia e paradisul, iar România iadul pe pământ, dar pur şi simplu sunt două lumi complet diferite, începând de la istoria şi caracteristicile geografice până la obiceiuri şi filozofia oamenilor despre viaţă. Asta ca să spunem lucrurilor pe ocolite, mai filozofic vorbind...
Însă, că tot veni vorba de România, îmi aduc aminte o întâmplare amuzantă (sau poate tristă) povestită de Crina de la nunta ei şi a lui Roberto de la sfârşitul verii. Se făcea că s-au dus tinerii însurăţei să facă poze în faţa Ateneului. Şi când tocmai se pregăteau pentru şedinţa foto, apare o nuntă de ţigani cu alai, iar fotograful respectivilor le-a cerut prietenilor noştri (în mod respectuos, ce-i drept) permisiunea să îi lase pe ei să se 'bage în faţă', pe motiv că 'în cel mai scurt timp pozele trebuie afişate pe panourile publicitare de pe magazinul Cocor, să le vadă nuntaşii când vor trece pe acolo'. Şi alea costau scump, băi nene... Crina şi Roberto (cărora le urăm încă o dată un sincer 'casao do piatrao') au acceptat, ce poţi să mai comentezi la aşa un argument pecuniar? Dar ce li s-a părut şi mai amuzant e că mireasa, posesoare a unei rochii cu o trenă lungă de tot (cât o pomană ţigănească?) nu s-a fotografiat alături de viitorul soţ, ci alături de alte două vuvuzele din aceeaşi specie. În faţă la Ateneu... Poate ar fi fost o idee mai bună să facă poze cu Sala Palatului, ar fi fost mult mai uşor de recunoscut pentru mirenii care se vor fi cultivat la evenimentele culturale de gen Miss Piranda.

Şi că tot am împlinit un an, pentru a sărbători (anticipat) aşa un eveniment special, acum câteva săptămâni am plecat pentru 3 zile în excursie în sud, în Margaret River. Plănuisem excursia de ceva vreme şi eram foarte entuziasmaţi (mai ales Roxi, că ea s-a ocupat de organizare). Cum drumul era destul de lung şi aveam planificate şi câteva opriri pe ici-colo, am plecat de dimineaţă de tot, când încă mai era întuneric.
Aşa cum se întâmplă mereu când pleci în excursie, drumul a fost foarte pitoresc. Prima oprire am facut-o în Bunbury, orăşelul al treilea ca mărime din Western Australia. O adevărată 'metropolă', cu 32.500 de locuitori. Adică ceva mai mic decât Câmpulungul de baştină. Acesta e al treilea oraş ca mărime din WA, după Perth şi Mandurah. De prisos să spun că locurile de parcare nu reprezintă o problemă pentru bunburyeni.
Noi am lăsat maşina şi am pornit la pas să cutreierăm oraşul. Vizitatul centrului (o straduţă veche cu case frumoase, în stil colonial) nu ne-a luat mai mult de un sfert de oră, după care am ajuns într-un parc pe un deluşor. Acolo era construit un turn înalt de vreo 20m în care puteai urca să admiri panorama oraşului. Priveliştea era foarte frumoasă, dar a durat ceva până să o conving pe Roxi să urce împreună cu mine. Am reuşit într-un târziu, cu chiu cu vai, însă mă gândesc cu groază ce-ar s-ar fi făcut dacă ar fi ales să meargă în armată şi ar fi luat-o ăştia la pregătire la Wagga Wagga...
Apoi am dat o tură pe faleză, am admirat farul (primul dintre cele trei pe care le-am văzut în excursia asta), am mâncat nişte sandviciuri în tihnă pe malul oceanului şi am plecat apoi mai departe, spre Busselton.
Pe drum am văzut un indicator cu inscripţia 'Tourist Drive' şi ne-am luat după el, aşa cum am învăţat să facem ori de câte ori întâlnim unul asemănător, că am învăţat că nu are să ne pară rău. Primii kilometri Roxi râdea de mine, deoarece peisajul nu se deosebea cu nimic de cel de pe şoseaua principală. Doar că în câteva minute am ajuns într-o pădure plină de cale (nişte flori frumoase, albe, care cresc în zone mai umbrite, cu umiditate mai mare). Roxi era fermecată şi pentru că eram aproape singuri pe acolo (în afară de vreo 2-3 maşini şi câţiva biciclişti) am mers încet, cu a 3-a, să poată să se bucure de peisaj.
În Busselton (o mică staţiune) am oprit la un punct de informare turistică, unde am găsit tot felul de broşuri şi broşurici cu atracţiile din zonă. Pe urmă am mers pe plajă, să vedem atracţia oraşului, pontonul lung de aproape 2 km, care la capăt are un observator submarin. Din păcate era încă în reconstrucţie, după ce o porţiune din el arsese acum ceva vreme. Nu am mai pierdut prea mult vremea în Busselton şi, trecând şi prin Dunsborough, ne-am îndreptat către Cape Naturaliste, unde se găseşte unul dintre cele mai frumoase faruri din Australia. Eu personal am o mare pasiune pentru construcţiile de genul acesta. Chiar dacă au devenit redundante de o bună bucată de vreme, de când cu evoluţia telecomunicaţiilor şi sistemelor moderne de navigaţie, pentru mine ele rămân în continuare absolut fascinante. Şi nu numai pentru mine, se pare, că era plin de turişti în parcarea de la far, iar vizitele se organizau cu ghid, pe grupuri. Doamna care vindea biletele ne-a rugat să îi spunem de unde suntem, că doreau să facă un sondaj cu privire la provenienţa turiştilor. Şi ne-a spus că, cel puţin de la începutul sondajului respectiv, suntem primii români care le călcau prin bătătură. Adevăraţi pionieri...

A fost uluitor de frumos la Cape Naturaliste. Am urcat până sus pe balconul farului, iar eu eram în culmea fericirii. Lui Roxi, deşi rămăsese terifiată de urcarea pe scara îngustă, i-a apărut brusc zâmbetul pe faţă când a văzut priveliştea. Era o zi perfectă, fără un nor pe cer, iar oceanul era colorat în cel mai frumos albastru posibil. De jur împrejur erau tufişuri şi nisip roşu, iar orice urmă de stres se topea în acele momente. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, tocmai pe când ghidul (o fetişcană) ne povestea că este sezonul de migrare al balenelor, una dintre ele şi-a făcut apariţia la suprafaţa apei la două-trei sute de metri în faţa noastră. Nu am văzut mare lucru, ce-i drept, dar chiar şi faptul însuşi că în jurul nostru mişunau balenele ne-a bucurat peste măsură.
După ce am coborât din far am zis să mai dăm o tură pe potecuţele din jur. Aveam de gând să mergem într-un loc de unde am putut fi admira mai bine eventualele cetacee care şi-ar mai fi făcut apariţia, dar am greşit drumul şi am nimerit în alt loc. A fost frumos şi aventuros, dar a trebuit să mergem prin scaieţi o perioadă, iar drumul a fost cam lung. Însă la întoarcere spre parcare am descoperit că în apropiere se găsea o plajă ca cele pe care le vezi în filme. Şi cum ne-am suit în maşină, drept acolo am pornit. Golfuleţul în care am ajuns se numea Bunker Bay, iar plaja era de poveste. Ne-am lăsat în grabă încălţările şi geanta cu portofelele, telefoanele şi ce mai aveam în mijlocul plajei şi am plecat la o plimbare scurtă pe malul apei. Ne-am simţit de milioane în bunker!
De acolo până să ajungem în Margaret River am mai oprit să vedem peştera N'gilgi. Fusesem noi prin peşteri şi când eram mai mici, şi pe la Dâmbovicioara acum vreo 7 ani, dar nu îmi amintesc să fi fost atât de spectaculoase. Probabil la senzaţia asta a contribuit şi iluminarea artificială foarte bună, dar cert e că a meritat vizita. De apreciat şi că în peştera în care temperatura era tot timpul constantă (21 de grade) tot timpul anului se organizau excursii încă de acum 100 ani. De altfel primul automobil de la sud de Perth a fost importat acolo, cu tot cu şofer (pe bune) ca să care turişti la peşteră.
În final am ajuns în Margaret River, un orăşel turistic foarte popular pentru 'perthani', mai ales datorită pleiadei de vinării de prin zonă. La hotel ne-am întâlnit cu Florin, Luminiţa şi Andrei, care plecaseră din Perth cu jumătate de zi după noi şi au reuşit să ajungă înaintea noastră, că nu au mai umblat hai-hui.
Împreună cu ei am plecat a doua zi spre Augusta, cu gândul să vizităm farul din Cape Leewin şi să încercăm să găsim un vaporaş care să ne ducă să vedem balenele emigrante. Sau migratoare, cum s-o zice... Din păcate nu am reuşit să mai găsim locuri la balene, era totul full, că toţi vroiau să le vadă, aşa că am lăsat-o pe anul viitor.
Vremea se cam stricase şi bătea rău vântul, iar vizita în far (care era de două ori mai înalt decât cel din Cape Naturaliste şi cel mai înalt far cu structură clasică din Australia) a reprezentat o nouă aventură pentru Roxi. Însă şi de această dată priveliştea de sus era incredibilă, cu cerul cenuşiu deasupra, oceanul albastru de jur împrejur şi stâncile roşiatice dedesubt. Cape Leewin este faimos ca punct de întâlnire între Oceanul Indian şi Oceanul de Sud, iar zona este plină de curenţi contrari şi extem de periculoasă pentru navigaţie.
La întoarcere spre Margaret River ne-am mai oprit la un labirint. Nu mă aşteptam la mare lucru, dar a fost destul de amuzant, ca nu e aşa de uşor să găseşti drumul de ieşire şi te simţi ca un şobolan frustrat care nu poate să ajungă la brânză.
În cea de-a treia zi, înainte de plecarea spre casă, am mers să vizităm încă o peşteră, Lake Cave. În comparaţie cu precedenta N'gilgi aceasta era mult mai mică, dar craterul uriaş de la intrare, lăcuşorul şi cele două coloane suspendate deasupra apei o făceau mai interesantă.
Pe drumul spre casă a fost imposibil să nu oprim şi la faimoasa fabrică de ciocolată (după ce cu o zi înainte de asemenea fusese imposibil să nu oprim la fabrica de fudge, un fel de ciocolată de casă, mai moale şi mult mai dulce, pentru cei care nu ştiu ce-i ăla). Că aşa e când ai copii, ce să-i faci...
Ne-am ales din excursia asta cu 'bateriile încărcate' şi cu o sumedenie de poze, ca de fiecare dată.

La o săptămână după excursia la râul Margaretei am mers la bâlci aici, în oraş. Un bâlci mai evoluat, ce e drept, mai degrabă un fel de hibrid între un bâlci şi un târg-expoziţie cu teme agro-alimentare. Auzisem că e amuzant şi cumpărasem biletele de mai multă vreme.
Era plin de lume, puhoi, că era ultima zi şi toţi veneau cu copilaşii să îi dea în tiribombe. Şi eu la fel, cu copilaşul pofticios după mine, pe care îl pierdeam pe la toate tarabele cu bunătăţi. Dar pasiunea ei cea mai mare era să încerce să câştige animale de pluş la tot felul de concursuri, ocazie cu care mai aveam puţin şi dădeam faliment. Mai mult de un ren simpatic şi un delfinaş cam rahitic nu am câştigat mare lucru, spre dezamăgirea Roxanei care era supărată când vedea cum alţii abia puteau căra în braţe câte un răţoi sau o maimuţă gigantică. Din păcate abia mai apoi a aflat de la colegele de serviciu că de fapt aproape nimeni nu câştigă premii din astea la jocuri şi, ca să nu plângă prea tare copiii, părinţii sunt nevoiţi să cumpere jucăriile pe care şi le doreau.
Până să rămânem fără niciun ban am reuşit să ne dăm şi noi în buşitori şi în 'Castelul groazei 3D' (aşa e la modă acum), că în rest nu am căzut de acord asupra coeficientului de periculozitate. Iar Roxi a muls o vacă din placaj, ca să îi demonstreze soţului că 'referinţele' pe care familia acestuia le-a primit din partea mamei soacre cu ocazia peţitului sunt cât se poate de veridice şi valabile.
Am mai căscat noi gura pe la tot felul de tarabe şi standuri, şi tocmai când mai avem puţin până să ieşim de tot Roxi a fost acostată de o doamnă care lucra la o agenţie de turism şi care i-a dat două lozuri promoţionale să le răzuiască. Eu mă dusesem deja în faţă, când o aud că mă strigă în gura mare. Mă întorc şi o văd sărind în sus de bucurie. Unul din cele două lozuri era câştigător, cică. Premiile erau aşa: premiul 3 un iPad, premiul 2 un sejur de o săptămână pe Gold Coast, iar premiul 1 era un voucher de 1600$ pentru bilete de avion. Doar că, desigur, exista o condiţie. Iar aceasta era să nu răzuim atunci partea din loz sub care se afla premiul, ci să acceptăm să venim la o prezentare de 90 minute a firmei respective, urmând să plătim şi 20$ ca asigurare că într-adevăr vom face lucrul asta (caz în care banii ăştia urmau a ne fi restituiţi).
Ca orice român pentru care termenul 'ţeapă' e un scenariu absolut rezonabil de la care să porneşti atunci când ai de-a face cu cineva pe care nu-l cunoşti (şi chiar pe care-l cunoşti :), am avut amândoi mari îndoieli legate de chestia asta. Mai ales ne întrebam de ce oare, atunci când ştii sigur că ai câştigat cel puţin un iPad, mai e nevoie să dai 20$ asigurare? Şi totuşi ne-am gândit că la câţi bani aruncasem anapoda în ziua aia, douăj' de para' chiar nu mai reprezentau mare lucru. Mai grav era că rămăsem aproape chiori, de a trebuit să adunăm tot mărunţişul pus deoparte pentru parcare ca să facem suma.
În fine, prezentarea ne-a fost fixată pe 15 octombrie, la un hotel din centru. Desigur că după ce am ajuns acasă de la târg primul lucru a fost să ne informăm despre firma respectivă. Site-un nu arăta rău, iar ideea era că la prezentare ei urmau să încerce să te convingă (a se citi 'să te preseze') să devii membru în clubul lor, ca să ai acces la o sumedenie de discount-uri la hoteluri din toată lumea.
Lucru care aşa s-a şi întâmplat, de altfel. Vineri la prezentare am fost invitaţi într-o sală de conferinţe şi fiecare cuplu participant avea alocat câte un consultant care se străduia să ne convingă că ce vând ei e o idee bună (consultantul nostru era o fată cu nişte degete şi unghii negre de ziceai că fusese la cules de nuci verzi; de fapt s-a scuzat că îl vopsise pe ta-so pe cap şi uitase să îşi pună mănuşi). Din prezentare ne-am convins că ideea lor chiar părea bună, în principiu. Reducerile pe care le ofereau la hoteluri din toată lumea erau foarte mari, chiar şi de 80% din preţul standard al camerei. Doar că pentru a deveni membru ar fi trebuit să plătim 16.000$ în decurs de 7 ani, cu avans de 1.600$. Am fi fost dispuşi să cântărim oferta asta, dar ceea ce ne-a displăcut a fost faptul că oferta era valabilă doar atunci, pe loc. Iar noi nu eram dispuşi sub nicio formă să ne lăsăm presaţi în felul asta. Tipa cu degetele negre a fost însă civilizată şi nu a insistat foarte mult.
Iar la sfârşit am mers să ne aflăm premiul. Nu a fost nicio surpriză când am văzut că am câştigat al doilea premiu, adică un sejur pe Gold Coast la unul din hotelurile de acolo ale grupului. Spun că nu a fost nicio surpriză şi cred că de fapt toţi au primit acelaşi premiu pentru că nu era nicio urmă de cutii de iPad în încăperea respectivă. Deşi pentru concediul asta va mai trebui să scoatem nişte bani din buzunar (nu ni se asigură decât cazarea, biletele de avion şi restul va trebui să le plătim noi) totuşi suntem fericiţi că l-am câştigat şi abia aşteptăm să ne facem rezervare (avem timp un an). Ar fi fost bune şi biletele de avion, desigur, dar mă întrebam la ce naiba aş fi putut folosi eu un iPad?

Ca să revenim la ordinea cronologică a evenimentelor, după ziua zbuciumată petrecută la iarmaroc Roxi a ţinut morţiş să mergem să mai vizităm un obiectiv renumit, unde să ne şi relaxăm. Cum primăvara (atât cât a fost) era pe sfârşite, ne-am dus la Araluen să admirăm florile înflorite. Am ajuns cam pe ultima sută de metri, că dacă mai aşteptam o săptămână cred că le găseam scuturate pe toate.
Araluen e un parc mai mărişor într-o pădurice, un fel de grădină botanică, la vreo 40 km de Perth, iar zona e deluroasă şi pitorească de mai mare dragul.
Lume multă la plimbare şi la picnic, flori multicolore, nevastă fericită, poze, cam la astea se rezumă o după-amiaza liniştită pe care am petrecut-o în aer liber la pădurice.

Mai recent am fost invitaţi de Marius la un picnic în parc (pe... care... l-am băut...), ocazie să ne mai întâlnim şi să mai sporovăim cu conaţionalii. Şi-am tot sporovăit vreo 9 ore, de ni se împleticea limba de la atâta sporovăială când am plecat pe la casele noastre.

Cum nu se poate să treacă weekendul fără să se petreacă ceva inedit, duminică am fost invitaţi de Roena să mergem împreună cu ea şi cu tipul la care stă la o plimbare cu barca acestuia. Ne gândeam că poate dăm o tură pe râu cu vreo bărcuţă cu vâsle, ca cele din Cişmigiu :) Şi când colo ne trezim că gazda ne duce cu maşina până în Fremantle, unde ne aştepta proaspăt lansată la apă o şalupă foarte cochetă. Iar după ce ni s-a alăturat şi 'timonierul' (că proprietarul bărcii nu avea 'permis de conducere') am plecat în voiaj pe ocean, spre Africa :)
Norocul nostru a fost că vremea era perfectă, în sensul că vântul nu bătea aproape deloc şi nu prea erau valuri. Prima destinaţie a fost Seal Island, o insulă sălbatică, unde, probabil în scop promoţional, am găsit întinse la bronzat pe plajă vreo 5 foci mari şi leneşe. Era plin de lume cu bărcile pe acolo, unii chiar coborâseră pe plajă să dea noroc cu focile, alţii făceau snorkeling în apa cristalină, iar lighioanele mai băgau şi ele din când în când câte o repriză de bălăceală, să le facă pe plac paparazzilor.
De la foci am plecat să căutăm peştii. Nu conduşi (doar) de instinctul pescăresc, ci mai mult de sculele sofisticate aflate pe barcă. Una dintre ele, un sonar, indica nu doar când trec peştii pe sub noi, ci şi cât de mari erau (mă rog, aşa apărea indicat pe ecran). Dar fie că momeala nu era potrivită, fie pescarii erau nepricepuţi sau peştii erau ghiftuiţi, cert e că în afară de nişte peştişori foarte frumoşi şi viu coloraţi, cărora le-am dat drumul înapoi să se întoarcă la familiile lor, nu ne-am ales cu nicio pradă. Însă ne lăudăm şi noi că am prins primii peşti din viaţa noastră, ce mai contează acum cât de mari erau... Ne-am ales amândoi cu prima experienţă de genul acesta, iar Roxi, drept bonus, s-a ales şi cu un rău de mare de toată frumuseţea. Am rămas uimit totuşi că s-a ţinut tare şi nu şi-a donat micul dejun la peştişori ... 

Foci am văzut pe aici, pinguini am văzut, chiar şi balene aşa, mai de la depărtare. Cine ne aude crede că am ajuns în Antarctica, nu în Australia.
Ce ne bucură cel mai mult după câte o ieşire de genul ăsta e că ştim că de aici nu suntem nevoiţi să plecăm nicăieri, asa cum se întâmplă atunci când vizitezi un loc aşa de frumos în concediu. Doar că acum, că ne-am 'spurcat', va trebui să adăugăm şi barca pe lista (lungă) de viitoare eventuale achiziţii. Ce e drept, o să fie undeva pe la coadă, că o bărcuţă de genul celei cu care ne-am plimbat noi, la mâna a doua costă între 80.000 - 120.000$. Şi nu asta ar fi beleaua cea mai mare, dar chiria pentru depozitarea ei pe raft (de unde le iau cu elevatorul şi le bagă/scot din apă) sau acostarea într-un portuleţ de iahturi costă cam 600$/lună. Adică 7000 şi ceva pe an... Aşa că, în nădejdea asta, deocamdată mai avem de aşteptat...

În rest, în ceea ce ne priveşte, lucrurile merg bine. Roxi, încurajată şi sprijinită şi de către şefa ei, a decis ca după ce va termina semestrul ăsta la TAFE să încerce ceva mai serios şi a aplicat la un master în Professional Accounting la Murdoch University. La care de curând a primit şi confirmarea că a fost acceptată. Studiile vor începe în februarie anul viitor, iar până atunci trebuie să burduşim bine puşculiţa, că toată distracţia, care se va întinde pe vreo 3 ani, va costa cam 25.000 $ (desigur că nu trebuie să îi plătim pe toţi odată). Noroc că, ambiţionat să nu mă las mai prejos decât consoarta, mi-am luat şi eu inima în dinţi şi le-am bătut la aştia la care lucrez obrazul, să-mi mărească şi mie salariul, păi se poate? Şi după vreo săptămână şi ceva de review-uri şi semnături peste semnături de la toţi mai marii din corporaţie, uite că s-a produs minunea şi mi-au făcut oamenii damblaua, să nu am motive să mă vait :) Îmi pare rău de cei care se vor perpeli de curiozitate, dar nu divulg suma, că aşa mi-a zis şefu', să o ţin confidenţială, să nu spun la nimenea, că pe urmă or să vrea toţi :) Însă aşa, ca etalon, datorită şi creşterii dolarului australian din ultima perioadă (care aproape l-a ajuns pe cel american) făcusem socoteala că acum voi câştiga aproape cât în 5 luni la conu' Podiuc. Care cred că şi acum mă aşteaptă să vin spăşit, cu capul plecat la el la poartă, aşa cum m-a avertizat (după ce m-a ţepuit în mod profi) că se va întâmpla 'în maxim doua-trei luni'. Profit de prilej să îi urez în continuare aşteptare uşoară şi sper să nu îşi facă programul în funcţie de mine.

Perioada ce urmează va fi una destul de zbuciumată, probabil. Ai noştri genitori, care s-au tot codit de câteva luni bune că ba ar veni, ba că nu pot veni anul asta în vizită la noi, şi-au luat până la urmă inima în dinţi şi s-au hotărât. Cam pe ultima sută, că abia au mai găsit să rezerve bilete în decembrie.
Iar acum, după ce s-au convins reciproc să vină împreună şi puseseră la cale planul de bătălie, au dat de primul obstacol. La doi dintre ei le-a fost acordată viza în 5 minute, pe când celorlalţi doi li s-au cerut o grămadă de declaraţii şi adeverinţe care să ateste că nu au de gând să rămână ilegal pe aici. Pe care le-au şi trimis, de altfel, iar acum aşteptăm toţi cu sufletul la gură deznodământul.

În încheiere încă două piese de colecţie din seria cuvintelor cheie cu care unii dintre voi ajung aici pe blog. Cineva a încercat să afle de aici 'cum se dă km înapoi la renault cangur', iar altcineva a căutat disperat 'poza cu avionu care a plecat acum 4 luni'. Din nou, mi-aş dori să cred că fiecare dintre cei doi şi-a găsit răspunsul pe care îl căuta.
Deşi nu prea cred...