sâmbătă, august 06, 2011

Roxi = job nou. Iarna = udă. Andu = banzai! Bambusică = zzzzzzz...

   
Moamăăă! S-a umplut de plase de păianjen de când nu am mai intrat aici, la 'vorbitor'! Scuzele mele, aceleași ca întotdeauna: timp liber cam puțin, lene cam multă și chef de scribăreală pe sponci.
Nici nu mai știu de unde să încep, că din mai și până acum în existența noastră și-au făcut loc fel de fel de feldefeluri mărunțele. Așa că alegem din grămadă, fără să ținem seama de cronologie:

Chestia mai importantă și care merită poziția de top în acest pomelnic i se datorează (cum altfel?) tot asociatei mele de viață, cea împreună cu care dețin (în indiviziune) un motan somnolent și cu un life-style de invidiat.
Deși nu este animată de o admirație excesivă pentru Miron Cozma și nici gesturile ecologice de plantat panseluțe la Universitate nu sunt exact ceea ce își propusese ca proiecte de viitor, totuși doamna fostă avocat a stat (îndelung), a cugetat (îndelung) și a decis (într-o clipită) că un serviciu la mină este, de fapt, ceea ce și-a dorit ea încă din fragedă copilărie, când, cu cosițele fluturând în adierea vântului*, admira funicularele (sau furnicularele?) de pe măgurile Coteștilor. (* dramatizare, n.a.)
E drept că am zis LA mină, nu ÎN mină. Deși, după povestea cu armata, nici varianta asta nu m-ar mai fi surprins :)
I-a mers bine la firma de contabilitate la care lucra, unde a învățat enorm și a fost și apreciată, totuși perspectivele acolo erau destul de limitate, iar gândul de a-și găsi un job într-o firmă de minerit nu i-a dat pace.
Probabil că puțini înțeleg ce înseamnă mineritul în Australia. Este vorba de industria care aduce cele mai mari venituri acestei țări, îndeosebi în Western Australia, Northern Territory și Queensland. Resurselor naturale li se datorează faptul că în Australia criza financiară s-a resimțit mult mai puțin decât în alte părți. Salariile sunt printre cele mai mari (ex. un macaragiu care lucrează 'în nord' ia lejer un $200.000/an), perspectivele de avansare sunt foarte bune și munca de birou e relativ ușoară, deși presupune responsabilitate mare. Toate astea cu condiția să ajungi acolo, în branșă, pentru că (la fel ca în cazul majorității joburilor disponibile în oricare alt domeniu) experiența în meserie este unul din cei doi factori majori de care depinde succesul unui interviu. Al doilea factor este să ai o recomandare bună de la cineva care contează.
Roxi nu avea nici una nici alta. În plus (sau mai bine zis în minus) nu avea nici măcar experiență în vreunul din cele două programe de contabilitate folosite de companiile mari din Oz. E vorba de SAP și Pronto.
Dar cum asemenea flecuștețe nu pot împiedica o smeoaică adevărată să își împlinească visul, s-a apucat cumătra și a făcut un curs de Pronto (care a costat o mică avere, ce-i drept), și-a adus CV-ul la zi, după care s-a pus pe aplicat la joburile care apăreau.
Surprinzător, unul dintre agenți a trimis-o la un interviu pentru un post la care aplicase mai mult așa, să nu îi pară rău că n-a încercat, pentru că în descrierea lui se cerea multă experiență în domeniu. Deși nu a primit jobul, totuși partenerii de discuție au felicitat-o și au asigurat-o că a făcut o bună impresie. Mă rog, la acel moment, gargara asta nu a încălzit-o prea mult.
Șansa ei a fost că doar la câteva zile după aceea să apară, în cadrul aceleiași companii/consorțiu/sereleu/draci-laci un alt job, tot pe contabilitate, la care de data aceasta experiența părea să nu mai cântărească atât.
Îndemnată de bărba-su, tovarășa aspirantă s-a apucat și a băgat un mail la băieții cu gargara pomeniți mai sus. Pe care, într-un mod politicos, i-a rugat să nu fie cârnați și să îi facă favoarea să o recomande pentru noul job, dacă tot au avut așa o părere bună despre ea la interviu.
Iar oamenii au fost de cuvânt. I-au pus dorita 'pilă', iar al doilea interviu a fost mai degrabă unul formal. Și uite-așa s-a învârtit Roxi a noastră de un nou job pe care și l-a dorit extrem de mult.

Acum, altă belea! Cum să-i dai vestea cea bună lu' coana mare la care lucra, că asta prinsese încredere în Roxana și deja începuse să plănuiască cum peste 9-10 ani o să se retragă din firmă, pe care urma să o lase pe mâinile ei și unei alte angajate. Și încă felurite asmenea basme și fantasmagorii.
Pe de celalată parte munca de la birou devenise din ce în ce mai stresantă în ultima perioadă. Cu puțin timp în urmă șefa mutase firma din clădirea de birouri unde aveau sediul într-o casă destul de părăginită pe care o cumpărase în Victoria Park, în care a băgat bani cu găleata. Pe care îi vroia înapoi cât mai repede cu putință.
Anunțul Roxanei, cum era de așteptat, nu a entuziasmat-o în prea mare măsură pe doamna patroană, care după ce și-a exprimat dezamăgirea a trecut la o serie de șicane mărunte în următoarele zile. După care a revenit cu o atitudine împăciuitoare, mieroasă și autocritică. Care i-a trecut și aia după vreo alte câteva zile, iar șicanele au reapărut.
Deși era conștientă că va trebui să restituie banii pe cursul de Taxation care îi fusese plătit de firmă, Roxi a avut surprinderea să constate că i-au fost reținuți din salariu bani inclusiv pe orele pe care le-a petrecut studiind politica biroului (care erau trecute în jurnal la rubrica Training). De asemenea a dat banii înapoi pe orele pe care ea le-a petrecut învățându-le pe alte colege diverse chestii, pentru că și acelea erau trecute tot la aceeași rubrică. În fine... Rahaturi. I-am zis sa nu le mai ia în seamă și să fie fericită ca și-a găsit un job care dincolo de faptul că e plătit mai bine (din octombrie probabil că o să câștige la fel cât mine, dacă nu cumva m-o și întrece, Doamne-ajută!) este și mult mai relaxat. Așa că va avea toate condițiile să își continue masterul la același nivel ca până acum (primele două examene le-a luat cu 'high distinction', mânca-o-ar tata de contabiloasă!).

Cum nu puteam rămâne mai prejos, am decis și eu să investesc în propria-mi educație și pregătire profesională.
Așa că m-am apucat și eu de niște cursuri. Dublă specializare: kempo jiu-jitsu și BJJ (brazilian jiu-jitsu). Că nu știi niciodată peste ce clienți recalcitranți dai când proiectezi case :)
Nu e doar un alt pitic sporadic ce și-a croit drum pe creierașul meu, e chiar o chestie pe care mi-am dorit de mult să o fac și am tot amânat-o la nesfârșit. Dar cum aici în Australia în familie ne-am propus să derulăm politica 'mai bine mai târziu decât niciodata', uite că acuși la treișunu de ani bătuți pe muchie am început să dau cu karata un entuziasm și o determinare de care sunt mândru cu adevărat.
E drept că începutul a fost mai greu, iar în primele lecții între mine și Kung Fu Panda probabil că erau mai multe asemănări decât deosebiri, însă încet-încet mă dau pe brazdă. Ca dovadă că între timp am reușit și să iau centura galbenă în kempo (mamă, cât timp a trecut de când n-am mai scris pe blog, vere...).
În ciuda celor câteva vânătăi și contuzii cu care (inevitabil) m-am procopsit nu am de povestit decât de bine despre noul meu hobby. Colegii (majoritatea mai tineri decât mine, bineînțeles) sunt oameni destoinici și interesanți, proveniți din toate mediile sociale. Iar instructorii, ce să mai... Sensei Mike (centura neagra 2 DAN în jiu-jitsu) este o enciclopedie ambulantă în ceea ce privește artele marțiale (și coleg cu mine de serviciu), iar sensei Diogo (centura neagra si campion mondial de BJJ) este un adevărat fenomen în ceea ce privește pregătirea fizică și psihică.
Am înnebunit-o de cap pe biata nevastă de când cu noua mea activitate. Mai ales în primele zile. Îmi amintesc că biata de ea se uita jumătate înspăimântată, jumătate compătimitoare la mine cu ce zâmbet larg și cu cât entuziasm îi povesteam ce moduri inovative de sugrumare a adversarului am mai învățat. Acum s-a mai obișnuit, chiar mă lasă uneori să exersez cu ea. Și dacă ea nu e disponibilă îl am oricând pe Bambusică drept sparring partner de rezervă :)

În rest, la serviciu - ca la serviciu. Piața imobiliară a cam scăzut și aici, terenurile se vând mai greu, iar în construcții lucrurile se mișcă mai greu ca anul trecut. În firmă au existat și câteva concedieri/detașări în alte firme din corporație De la noi din Design a fost dat afară indianu' care își trăgea mucii cu sete și a fost detașat la o firmă-satelit un Senior Designer. De cel din urmă îmi pare rău că a plecat, de bietu' indian nu pot spune că mă prăpădesc de dorul lui, mai ales că atitudinea pe care o avea față de colegi și mai ales față de job prefigura că puricii pe care avea să-i mai facă în birou nu aveau să mai fie prea mulți.

Interesant e că totuși numărul de proiecte care vin nu pare să fi scăzut de când cu această recesiune. E drept că nu toate se concretizează, dar acum că suntem mai puțini avem mai mult de muncă. Ceea ce nu e chiar rău, că așa am mai făcut niște ore suplimentare și am mai câștigat niște bani în plus. Bașca șeful meu m-a cooptat să îl ajut la conceptul casei sale și, mai nou, mi-a încredințat designul casei unor barosani din firmă. Așa mai împușc niște bile albe la șef și am parte și de proiecte mai 'high-end' :) 

Tot legat de serviciu mi-am adus aminte să povestesc ce sistem de 'alimentație publică' există la noi în birou: pe o masă în Construcții, pe una la copiatoare și pe alta în sala de mese se gasesc niște cutii pline cu diverse ciocolățele, o listă de prețuri și un plic cu bani. Ai poftă de cioco? Te duci la cutiuță, donezi cât face în plicul milei și te autoservești. PLZ PAY HERE reloaded.
Deși pe nivelul nostru lucrează cel puțin vreo 60-70 indivizi, iar cutiile cu dulciuri nu sunt supravegheate video, nu cred că ar concepe nimeni să ia măcar o bombonică de acolo fără să o plătească. Iar gândul acesta în sine e foarte reconfortant.

Revenind la imobiliare, scăderile de prețuri ne dau ceva speranțe că ne vom permite și noi în viitorul nu prea îndepărtat să ne cumpărăm o casă. La fel ca Marius cel Navigator & Co., care nu cu mult timp în urmă și-au atins scopul și s-au mutat la 'casa pe pământ' pe care și-o doreau. Ne bucurăm foarte mult pentru ei și așteptăm (încă) să inaugurăm pianina (după ce deja am inaugurat frigiderul cu bere, grătarul, masa și scaunele, frigiderul, scaunele, frigiderul, toaleta, frigiderul, toaletaa, friii... s.a.m.d.)
La noi o să fie mai greu cu decizia asupra casei, că dacă în general eu și Roxi avem idei relativ asemănătoare, în privința asta se pare că suntem în deplin dezacord. Ea vrea casă mare, nouă, pe pământ, cu o curte mare, într-o suburbie aproape de serviciul și școala ei. Eu vreau casă nu prea mare în aer (adică apartament) într-un bloc mișto în centru. O să vedem cum evoluează negocierile și la ce compromis ajungem (aici s-ar putea ca până la urmă tehnicile de jiu-jitsu să se dovedească folositoare). 

Despre Australia în general ce ar mai fi de povestit? Tot așa departe se află, acum se organizează un recensământ să ne mai numere (să vadă dacă suntem toți), dolarul australian e în continuare binișor peste cel american, iar în Perth am avut parte de una dintre cele mai umede ierni din ultimii ani (după ce anul trecut a fost una din cele mai uscate). A plouat foarte mult lunile astea, dar sperăm ca spre sfârșitul lui august să se facă frumos, mai ales că atunci vom participa iar la City to Surf.
Dacă tot am avut parte de ploaie și acum trebuie să merg cu mașina la serviciu în zilele în care am antrenamente am descoperit că și aici, la orele de trafic intens se produc blocaje. Mai ales când plouă. Mi s-a întâmplat de vreo două ori să întârzii mai mult de 15 minute decât era inițial estimat de GPS. Pare o glumă față de ororile bucureștene, pe care mi le aduc încă bine aminte. Și încă o mică diferență: de ambele dăți când am stat blocat în trafic (și nu numai atunci) au auzit în preajma mea exact același număr de claxoane nervoase: zero. 

Anunț: am de dat moka un computer (doar unitatea centrală, fără monitor și restul) oricui ar avea nevoie de el. P4 1600MHz, 1Gb RAM, 30 Gb, GeForce4. Dacă nu găsesc doritori îl o să îl expediez înapoi pe marginea străzii, unde l-am găsit inițial.