Roxi = job nou. Iarna = udă. Andu = banzai! Bambusică = zzzzzzz...

   

Moamăăă! S-a umplut de plase de păianjen de când nu am mai intrat aici, la 'vorbitor'! Scuzele mele, aceleași ca întotdeauna: timp liber cam puțin, lene cam multă și chef de scribăreală pe sponci.

Nici nu mai știu de unde să încep, că din mai și până acum în existența noastră și-au făcut loc fel de fel de feldefeluri mărunțele. Așa că alegem din grămadă, fără să ținem seama de cronologie:

Chestia mai importantă și care merită poziția de top în acest pomelnic i se datorează (cum altfel?) tot asociatei mele de viață, cea împreună cu care dețin (în indiviziune) un motan somnolent și cu un life-style de invidiat.

Deși nu este animată de o admirație excesivă pentru Miron Cozma și nici gesturile ecologice de plantat panseluțe la Universitate nu sunt exact ceea ce își propusese ca proiecte de viitor, totuși doamna fostă avocat a stat (îndelung), a cugetat (îndelung) și a decis (într-o clipită) că un serviciu la mină este, de fapt, ceea ce și-a dorit ea încă din fragedă copilărie, când, cu cosițele fluturând în adierea vântului*, admira funicularele (sau furnicularele?) de pe măgurile Coteștilor. (* dramatizare, n.a.)

E drept că am zis LA mină, nu ÎN mină. Deși, după povestea cu armata, nici varianta asta nu m-ar mai fi surprins :)

I-a mers bine la firma de contabilitate la care lucra, unde a învățat enorm și a fost și apreciată, totuși perspectivele acolo erau destul de limitate, iar gândul de a-și găsi un job într-o firmă de minerit nu i-a dat pace.

Probabil că puțini înțeleg ce înseamnă mineritul în Australia. Este vorba de industria care aduce cele mai mari venituri acestei țări, îndeosebi în Western Australia, Northern Territory și Queensland. Resurselor naturale li se datorează faptul că în Australia criza financiară s-a resimțit mult mai puțin decât în alte părți. Salariile sunt printre cele mai mari (ex. un macaragiu care lucrează 'în nord' ia lejer un $200.000/an), perspectivele de avansare sunt foarte bune și munca de birou e relativ ușoară, deși presupune responsabilitate mare. Toate astea cu condiția să ajungi acolo, în branșă, pentru că (la fel ca în cazul majorității joburilor disponibile în oricare alt domeniu) experiența în meserie este unul din cei doi factori majori de care depinde succesul unui interviu. Al doilea factor este să ai o recomandare bună de la cineva care contează.

Roxi nu avea nici una nici alta. În plus (sau mai bine zis în minus) nu avea nici măcar experiență în vreunul din cele două programe de contabilitate folosite de companiile mari din Oz. E vorba de SAP și Pronto.

Dar cum asemenea flecuștețe nu pot împiedica o smeoaică adevărată să își împlinească visul, s-a apucat cumătra și a făcut un curs de Pronto (care a costat o mică avere, ce-i drept), și-a adus CV-ul la zi, după care s-a pus pe aplicat la joburile care apăreau.

Surprinzător, unul dintre agenți a trimis-o la un interviu pentru un post la care aplicase mai mult așa, să nu îi pară rău că n-a încercat, pentru că în descrierea lui se cerea multă experiență în domeniu. Deși nu a primit jobul, totuși partenerii de discuție au felicitat-o și au asigurat-o că a făcut o bună impresie. Mă rog, la acel moment, gargara asta nu a încălzit-o prea mult.

Șansa ei a fost că doar la câteva zile după aceea să apară, în cadrul aceleiași companii/consorțiu/sereleu/draci-laci un alt job, tot pe contabilitate, la care de data aceasta experiența părea să nu mai cântărească atât.

Îndemnată de bărba-su, tovarășa aspirantă s-a apucat și a băgat un mail la băieții cu gargara pomeniți mai sus. Pe care, într-un mod politicos, i-a rugat să nu fie cârnați și să îi facă favoarea să o recomande pentru noul job, dacă tot au avut așa o părere bună despre ea la interviu.

Iar oamenii au fost de cuvânt. I-au pus dorita 'pilă', iar al doilea interviu a fost mai degrabă unul formal. Și uite-așa s-a învârtit Roxi a noastră de un nou job pe care și l-a dorit extrem de mult.

Acum, altă belea! Cum să-i dai vestea cea bună lu' coana mare la care lucra, că asta prinsese încredere în Roxana și deja începuse să plănuiască cum peste 9-10 ani o să se retragă din firmă, pe care urma să o lase pe mâinile ei și unei alte angajate. Și încă felurite asmenea basme și fantasmagorii.

Pe de celalată parte munca de la birou devenise din ce în ce mai stresantă în ultima perioadă. Cu puțin timp în urmă șefa mutase firma din clădirea de birouri unde aveau sediul într-o casă destul de părăginită pe care o cumpărase în Victoria Park, în care a băgat bani cu găleata. Pe care îi vroia înapoi cât mai repede cu putință.

Anunțul Roxanei, cum era de așteptat, nu a entuziasmat-o în prea mare măsură pe doamna patroană, care după ce și-a exprimat dezamăgirea a trecut la o serie de șicane mărunte în următoarele zile. După care a revenit cu o atitudine împăciuitoare, mieroasă și autocritică. Care i-a trecut și aia după vreo alte câteva zile, iar șicanele au reapărut.
Deși era conștientă că va trebui să restituie banii pe cursul de Taxation care îi fusese plătit de firmă, Roxi a avut surprinderea să constate că i-au fost reținuți din salariu bani inclusiv pe orele pe care le-a petrecut studiind politica biroului (care erau trecute în jurnal la rubrica Training). De asemenea a dat banii înapoi pe orele pe care ea le-a petrecut învățându-le pe alte colege diverse chestii, pentru că și acelea erau trecute tot la aceeași rubrică. În fine... Rahaturi. I-am zis sa nu le mai ia în seamă și să fie fericită ca și-a găsit un job care dincolo de faptul că e plătit mai bine (din octombrie probabil că o să câștige la fel cât mine, dacă nu cumva m-o și întrece, Doamne-ajută!) este și mult mai relaxat. Așa că va avea toate condițiile să își continue masterul la același nivel ca până acum (primele două examene le-a luat cu 'high distinction', mânca-o-ar tata de contabiloasă!).

Cum nu puteam rămâne mai prejos, am decis și eu să investesc în propria-mi educație și pregătire profesională.

Așa că m-am apucat și eu de niște cursuri. Dublă specializare: kempo jiu-jitsu și BJJ (brazilian jiu-jitsu). Că nu știi niciodată peste ce clienți recalcitranți dai când proiectezi case :)

Nu e doar un alt pitic sporadic ce și-a croit drum pe creierașul meu, e chiar o chestie pe care mi-am dorit de mult să o fac și am tot amânat-o la nesfârșit. Dar cum aici în Australia în familie ne-am propus să derulăm politica 'mai bine mai târziu decât niciodata', uite că acuși la treișunu de ani bătuți pe muchie am început să dau cu karata un entuziasm și o determinare de care sunt mândru cu adevărat.

E drept că începutul a fost mai greu, iar în primele lecții între mine și Kung Fu Panda probabil că erau mai multe asemănări decât deosebiri, însă încet-încet mă dau pe brazdă. Ca dovadă că între timp am reușit și să iau centura galbenă în kempo (mamă, cât timp a trecut de când n-am mai scris pe blog, vere...).

În ciuda celor câteva vânătăi și contuzii cu care (inevitabil) m-am procopsit nu am de povestit decât de bine despre noul meu hobby. Colegii (majoritatea mai tineri decât mine, bineînțeles) sunt oameni destoinici și interesanți, proveniți din toate mediile sociale. Iar instructorii, ce să mai... Sensei Mike (centura neagra 2 DAN în jiu-jitsu) este o enciclopedie ambulantă în ceea ce privește artele marțiale (și coleg cu mine de serviciu), iar sensei Diogo (centura neagra si campion mondial de BJJ) este un adevărat fenomen în ceea ce privește pregătirea fizică și psihică.

Am înnebunit-o de cap pe biata nevastă de când cu noua mea activitate. Mai ales în primele zile. Îmi amintesc că biata de ea se uita jumătate înspăimântată, jumătate compătimitoare la mine cu ce zâmbet larg și cu cât entuziasm îi povesteam ce moduri inovative de sugrumare a adversarului am mai învățat. Acum s-a mai obișnuit, chiar mă lasă uneori să exersez cu ea. Și dacă ea nu e disponibilă îl am oricând pe Bambusică drept sparring partner de rezervă :)

În rest, la serviciu - ca la serviciu. Piața imobiliară a cam scăzut și aici, terenurile se vând mai greu, iar în construcții lucrurile se mișcă mai greu ca anul trecut. În firmă au existat și câteva concedieri/detașări în alte firme din corporație De la noi din Design a fost dat afară indianu' care își trăgea mucii cu sete și a fost detașat la o firmă-satelit un Senior Designer. De cel din urmă îmi pare rău că a plecat, de bietu' indian nu pot spune că mă prăpădesc de dorul lui, mai ales că atitudinea pe care o avea față de colegi și mai ales față de job prefigura că puricii pe care avea să-i mai facă în birou nu aveau să mai fie prea mulți.

Interesant e că totuși numărul de proiecte care vin nu pare să fi scăzut de când cu această recesiune. E drept că nu toate se concretizează, dar acum că suntem mai puțini avem mai mult de muncă. Ceea ce nu e chiar rău, că așa am mai făcut niște ore suplimentare și am mai câștigat niște bani în plus. Bașca șeful meu m-a cooptat să îl ajut la conceptul casei sale și, mai nou, mi-a încredințat designul casei unor barosani din firmă. Așa mai împușc niște bile albe la șef și am parte și de proiecte mai 'high-end' :) 

Tot legat de serviciu mi-am adus aminte să povestesc ce sistem de 'alimentație publică' există la noi în birou: pe o masă în Construcții, pe una la copiatoare și pe alta în sala de mese se gasesc niște cutii pline cu diverse ciocolățele, o listă de prețuri și un plic cu bani. Ai poftă de cioco? Te duci la cutiuță, donezi cât face în plicul milei și te autoservești. PLZ PAY HERE reloaded.

Deși pe nivelul nostru lucrează cel puțin vreo 60-70 indivizi, iar cutiile cu dulciuri nu sunt supravegheate video, nu cred că ar concepe nimeni să ia măcar o bombonică de acolo fără să o plătească. Iar gândul acesta în sine e foarte reconfortant.

Revenind la imobiliare, scăderile de prețuri ne dau ceva speranțe că ne vom permite și noi în viitorul nu prea îndepărtat să ne cumpărăm o casă. La fel ca Marius cel Navigator & Co., care nu cu mult timp în urmă și-au atins scopul și s-au mutat la 'casa pe pământ' pe care și-o doreau. Ne bucurăm foarte mult pentru ei și așteptăm (încă) să inaugurăm pianina (după ce deja am inaugurat frigiderul cu bere, grătarul, masa și scaunele, frigiderul, scaunele, frigiderul, toaleta, frigiderul, toaletaa, friii... s.a.m.d.)

La noi o să fie mai greu cu decizia asupra casei, că dacă în general eu și Roxi avem idei relativ asemănătoare, în privința asta se pare că suntem în deplin dezacord. Ea vrea casă mare, nouă, pe pământ, cu o curte mare, într-o suburbie aproape de serviciul și școala ei. Eu vreau casă nu prea mare în aer (adică apartament) într-un bloc mișto în centru. O să vedem cum evoluează negocierile și la ce compromis ajungem (aici s-ar putea ca până la urmă tehnicile de jiu-jitsu să se dovedească folositoare). 

Despre Australia în general ce ar mai fi de povestit? Tot așa departe se află, acum se organizează un recensământ să ne mai numere (să vadă dacă suntem toți), dolarul australian e în continuare binișor peste cel american, iar în Perth am avut parte de una dintre cele mai umede ierni din ultimii ani (după ce anul trecut a fost una din cele mai uscate). A plouat foarte mult lunile astea, dar sperăm ca spre sfârșitul lui august să se facă frumos, mai ales că atunci vom participa iar la City to Surf.

Dacă tot am avut parte de ploaie și acum trebuie să merg cu mașina la serviciu în zilele în care am antrenamente am descoperit că și aici, la orele de trafic intens se produc blocaje. Mai ales când plouă. Mi s-a întâmplat de vreo două ori să întârzii mai mult de 15 minute decât era inițial estimat de GPS. Pare o glumă față de ororile bucureștene, pe care mi le aduc încă bine aminte. Și încă o mică diferență: de ambele dăți când am stat blocat în trafic (și nu numai atunci) au auzit în preajma mea exact același număr de claxoane nervoase: zero. 

Anunț: am de dat moka un computer (doar unitatea centrală, fără monitor și restul) oricui ar avea nevoie de el. P4 1600MHz, 1Gb RAM, 30 Gb, GeForce4. Dacă nu găsesc doritori îl o să îl expediez înapoi pe marginea străzii, unde l-am găsit inițial.

Noi intâmplări şi peripeţii de Jos-Sub*

     
B'ziua**

După o perioadă cam agitată cangurul negru revine la 'Big Brother' cu noi istorioare şi fapte de arme.

În general viaţa de aici curge liniştit, fleoşca-fleoşca, singura problemă de care ne-am mai lovit în ultima vreme fiind timpul liber insuficient. Nu atât în cazul meu cât în cel al consoartei, care se luptă vitejeşte de trei ori pe saptămână, după serviciu, cu masterul si cursul de taxation. De fapt acum o să urmeze o perioadă şi mai grea, că la sfârşitul lui mai va avea două examene grele, dar trage(m) tare înainte. Până acum i-a mers excelent, chiar dacă am mai scos-o eu din ritm în câteva weekend-uri în care îşi făcuse planuri că va sta numai cu burta pe carte şi nu va ieşi din casă.

Prima dată am reuşit să o păcălesc pe la sfârşitul lui martie, tot înainte de un examen. Îmi doream să mă înscriu la Freeway Bike Hike, cursa (impropriu spus) de biciclete în scop caritabil pentru bolnavii de astm, la care anul trecut participasem ca voluntar. Singur, că de câte ori îi pomeneam jumătăţii despre asta îmi spunea că ea n-are nene timp şi punea iar placa aia cu învăţatu' şi cum o să pice ea examenele. Ca pe vremuri în facultate... Decisesem, aşadar, să mă înscriu numai eu la cursa de 30km, cea mai spectaculoasă, care pleca din East Perth, traversa tunelul de pe autostradă şi se termina în centrul Joondalup-ului (acolo unde era finişul, de altfel, şi pentru cursa de 60km şi cea de 10km). Când aproape terminasem înscrierea pe internet şi mă pregăteam să plătesc taxa, am zis să o mai întreb totuşi o dată pe studioasă dacă nu cumva şi-o fi schimbat părerea. Şi cum pesemne că exact în acel moment tocmai adia puţin vântul, uite că din senin i-a picat fetei fisa că poate o plimbare pe bicicletă în weekend ar fi exact ce i-ar trebui să mai scape de stres. A pus însă condiţia să ne înscriem la cursa de 10km, nu la cea de 30, că îi era frică să nu se obosească peste măsură. Degeaba am încercat să-i explic faptul că 10km e mai nimic şi că în cursa aia se vor înscrie o mulţime de familii cu copii, printre care vom ajunge să facem slalom, ea nu şi nu, ori cursa de 10km împreună, ori mă duc singur.

Cum biciclitul solitar poate deveni plictisitor şi cum ştiam că îi va prinde bine şi ei o zi la aer liber i-am făcut şi de data asta 'catârul' (copyright Oana Z.). Lucru pe care aveam să îl regret amarnic în ziua cursei, când ne-am trezit la linia de plecare înconjuraţi de un ocean de puradeime strident colorată şi degrabă claxonatoare din clopoţeii de pe micile lor biciclete împodobite ca nişte sorcove.

Din mijlocul căştilor rozalii frumos decorate cu căpşunele şi peştişori lor se ivea semeţ Andu al meu, cu echipamentul lui profi, alături de alţi câtiva tătici/mămici/bunici agitaţi, cu sarsanalele pe ei şi fluturând prin aer biberoane, sandvişuri, sticluţe cu apă, loţiune de soare şi alte bunătăţi.

Cursa în sine a fost uşoară dar palpitantă, pentru că autostrada cu ale sale 3 benzi (plus una de rezervă) s-a dovedit neîncăpătoare pentru hoarda de căpşunele care descriau imprevizibil tot felul de traiectorii sinusoidale (sau cosinusoidale, după funcţie).

Chiar şi aşa a fost binevenită ieşirea cu bicicletele, iar după o scurtă oprire la Finish în Joondalup am prelungit-o ca să ne reîntoarcem la maşină, făcând şi o scurtă oprire la un 'garage sale' (pricinuită de faptul că ne-am rătăcit printr-o suburbie). Să fie ziua completă am mers apoi la plajă în Hillarys, că nu mai făcusem o baie de când plecaseră ai noştri.

După alte câteva săptămâni (în care doar ne-am mai învârtit pe ici-colo) am mai reuşit să mai găsesc un pretext pentru un weekend departe de casă. De data asta m-am oferit să particip ca şi oficial (sună destul de pompos, trebuie să recunoaşteţi) la etapa de raliu pe macadam organizat în Nannup, aproape de Busselton. Invitaţia mi-a fost făcută de una dintre colegele de serviciu, care în timpul liber se ocupă cu organizarea acestor evenimente în WA.

Deşi ideal ar fi fost să plecăm spre Busselton de vineri seara, pentru că sâmbătă dimineaţa la 8 era întâlnirea în Nannup, planurile ne-au fost date peste cap de un grătar ce urma să se organizeze la Roxi la birou şi care a fost contramandat în ultimul moment. Aşa că am fost nevoiţi să ne trezim sâmbătă cu noaptea-n cap şi să îi dăm pedală aproape 300km spre sud că să ajungem la timp. Deşi ne-am luat mai bine de o oră marjă de eroare era cât p'aci să întârziem. Mai întâi din pricina unei bariere buclucaşe din Bunbury unde am aşteptat vreo 20 minute consternaţi când îi vedeam pe alţii că se întorc din drum, până când, văzând că se îngroaşă gluma şi trenul nici gând să treacă, am ales să facem la fel şi să găsim un ocoliş. Pe urmă am luat iar ţeapă din cauza nenorocitului de GPS, care şi de data asta ne-a făcut figura şi în mijlocul unei păduri ne îndemna să facem stânga pe un drum inexistent. Am ales atunci să ne încredem mai degrabă în drumul mai lung dar cunoscut, motiv pentru care am mai făcut un ocol considerabil până am ajuns în Nannup, cu 5 minute mai devreme de ora întâlnirii (suficient şi pentru un pipilică). Chiar dacă fusesem pe fugă am rămas încântaţi de frumuseţea drumurilor de pe coclaurile australiene dimineaţa în zori.

În Nannup am făcut joncţiunea cu 'echipa Hotel' (aşa era botezată cea de pe 'speciala' noastră) şi am plecat împreună în coloană pe traseu. Deşi ne era necunoscut până acum, sătucul acesta şi împrejurimile lui ne-au suprins prin peisajul idilic. Regiunea e foarte deluroasă, asemănătoare întrucâtva zonei Muscelului de unde ne revendicăm originile, iar până la locul în care am fost desemnaţi să 'oficiem' erau de urcat câteva pante cu adevărat abrupte. Am făcut o afacere bună cu noua maşină 4x4, că dacă am fi mers cu buburuza japoneză (lucru care nu ar fi fost imposibil) cred că nici acum nu mai auzeam sfârşitul beşteliturilor din partea nevestei.

Sarcina noastră de oficiali cu ecuson era cât se poate de simplă: trebuia să închidem un drum forestier şi să ne asigurăm că nu sare nimeni pe traseu în timpul raliului. Cum nu era nici ţipenie de om prin preajmă şi cum pe drumul pe care l-am închis cred că oricum nu circulă mai mult de o maşină-două pe săptămână, treaba a mers ca unsă.

Până la începutul cursei aveam de pierdut vreo două-trei ore, timp pe care eu l-am folosit în principal ca să fac poze şi Roxi ca să lase impresia că învaţă. De fapt ne-am tot fâţâit de colo-colo, am mai sporovăit vrute şi nevrute şi ne-am tolănit la soare, nerăbdători să vedem maşinile şi motocicletele.

Ce minunat era când liniştea deplină din vârful dealului pe care ne aflam era brusc întreruptă de zgomotul pătrunzător al motoarelor ce curse, urmat de norii de praf cărămiziu pe care maşinile îl ridicau când treceau! Singurele 'incindente' ale zilei au fost pricinuite de doi canguri neglijenţi care au trecut strada ţopăind fără să-mi ceară voie în prealabil, urmaţi la scurt timp şi ceva distanţă de un păsăroi emu tacticos.

După terminarea etapei ne-am alăturat din nou coloanei şi am avut ocazia să facem împreună traseul care s-a dovedit unul extrem de dificil, îngust şi cu multe zone de nisip moale. Eu eram în culmea fericirii (că am apucat astfel să îmi 'botez' maşina), Roxi mai puţin, că se temea să nu cădem de-a berbeleacul în prăpastie (lucru de altfel imposibil luând în considerare puzderia de copaci de pe margine).

Ne-am reîntors în Nannup, un sătuc minuscul dar destul de cochet şi bine pus la punct pentru cei doritori să-l viziteze. Strada principală devenise paddock pentru echipele mai mari, iar pe celelalte străduţe zumzăneau necontenit celelalte maşini de curse. Am avut bucuria şi onoarea să îl întâlnesc în Nannup şi pe Răzvan Vlad, un pilot conaţional cu noi, pe care îl felicit pentru rezultatul excelent pe care l-a avut la grupa N. Răzvan şi copilotul său de numai 16 ani, Daymon Nicoli, pilotând maşina cea mai puţin puternică (foto), au câştigat clasa 2WD ARC şi conduc în prezent campionatul australian la această categorie. Pentru cei interesaţi puteţi găsi mai multe detalii pe site-urile MaxyRally şi RallyWA.

După o scurtă plimbare prin Nannup am plecat spre Busselton, unde ne rezervasem o cameră la un hotel ieftin şi care ne aşteptam să fie şi cam prost. Din fericire nu a fost chiar aşa. În afară de faptul că se afla cam la perferia localităţii iar mobila era cam veche şi scorojită (însă probabil hi-tec la vremea ei, dovadă aparatul de radio încastrat în noptieră :), totuşi camera era curată, iar complexul avea cam de toate (restaurant, piscină acoperită, terenuri de tenis, baschet şi minigolf). Unde mai pui că oceanul se afla la 25-30m de camera noastră. Având în vedere că dacă rezervi din timp poţi găsi o cameră chiar şi la 60$/noapte cred că merită pe deplin. Ca şi comparaţie locul într-un caravan park e vreo 25$/noapte (la care se mai adaugă şi 100-120$/zi închiriatul rulotei).

Seara am ieşit la o plimbare prin Busselton, unde am descoperit entuziasmaţi că se terminaseră reparaţiile la pontonul lung de aproape 2km, mândria oraşului. Vremea era ideală (deşi cam umed), iar pe ponton trebuie că erau sute de oameni ieşiti la pescuit nocturn, care mai de care mai diferiţi, majoritatea cu târla de copii după ei şi/sau cu berile în lăzile frigorifice (denumite esky, după numele celei mai răspândite companii producătoare), unii mai bătrâni în baston sau în cărucioare cu rotile, dar atmosfera nu putea fi mai relaxa(n)tă.

Deşi mi-ar fi făcut plăcere să stăm pe ponton până la miezul nopţii ne-am grăbit totuşi să prindem şi cursele nocturne de maşini de pe malul oceanului, eveniment conex cu raliul. Ce şi-ar fi putut dori mai mult de la viaţă un împătimit al maşinilor aşa ca mine?

Ziua a doua a semănat cu prima, dar din păcate a cam plouat mărunt, chestie care ne-a obligat să ne petrecem dimineaţa mai mult în maşină, la un film pe laptop. După care, până au trecut toate maşinile, Roxi a băgat şi un somn zdravăn. Am mai rămas în Nannup doar cât să vedem premierea. Singura chestie care ne-a stricat cheful a fost un benzinar nenorocit, hoţ şi necioplit care ne-a înşelat cu vreo 12$. E drept că şi din vina noastră, că nu am fost atenţi, dar asta din cauză că disperatul ăla ne-a pus el benzină şi apoi ne-a zorit să mutăm maşina de frică să nu se facă coadă la pompă şi să nu cumva să îi plece clienţii la Caltex-ul de peste drum. 12$ sunt mai nimic, înseamnă vreo 3-4 pâini, dar nu de bani era vorba, ci de dezgustul pe care ni l-a provocat acel găinar. Noroc că pe aici nu te loveşti prea des de asemenea reprezentanţi ai umanităţii.

Am ajuns terminaţi de oboseală seara acasă, după mai mult de 800km străbătuţi în cele două zile. Cu gândul înainte la marea evadare ce urma să aibă loc, plănuită încă din septembrie.

Anume (mini) vacanţa în Queensland, pe Gold Coast.

Anul acesta am avut noroc că s-au legat 5 zile libere (Vinerea Mare şi luni după Paşte, iar cum Anzac Day a picat în weekend, am primit şi marţi liber). Aşa că ne-am mai luat 3 zile de concediu şi am reuşit să punem cap la cap 10 zile de vacanţă. De care aveam şi unul şi altul mare nevoie, că la ce săptămână infernală am avut înainte de ea... La serviciu am băgat cărbuni la greu, iar joi chiar înainte de a decola spre Brisbane am făcut şi 5 ore suplimentare. Acum, dacă stau să mă gândesc, s-ar putea să par penibil văitându-mă că am muncit 13 ore într-o zi, mai ales că pe când eram în România Roxanei nu i se întâmpla deloc rar lucrul acesta. Atât doar că în cazul ei nu erau plătite :)

Oricum, revenons a' nos kangarous. Împreună cu Bogdan, Diana şi cele două adorabile moştenitoare am luat avionul de noapte către coasta Pacificului. Zborul a fost tare obositor, iar Roxana a dârdâit în permanenţă de frig, însă cum-necum am ajuns dis-de-dimineaţă în Brisbane, unde (la acel moment) era soare şi frumos. Maşina pe care o rezervasem în prealabil la Thrifty, un van Toyota Tarago (ha!) s-a transformat subit într-un Kia Grand Carnival. O balearcă mare şi albă, dar aproape nou-nouţă şi cât se poate de potrivită pentru grupul nostru.

N-am mai zăbovit prea mult şi am pornit entuziasmaţi către Gold Coast. Drumul nu e prea lung, iar singura surpriza a fost că a trebuit să ne înregistrăm (civilizat, pe internet) ca să plătim taxele de autostradă. Spre deosebire de WA, unde autostrada e mo-ka.

Pe Gold Coast am ajuns cu bine iar hotelul a fost ok (nimic de reproşat cu excepţia imaginii arhitectonice de ansamblu, care era de-a dreptul deplorabilă, iar parcarea de la subsol era foarte înghesuită, mai ales pentru un camion precum al nostru).

Până ne-am aranjat noi toate cele, plus cât am mai băgat un pui de somn, a trecut timpul. Şi-a tras între timp şi-o ploaie zdravănă, dar care s-a oprit repede. Seara am ieşit să ne plimbăm prin Surfers Paradise, care este într-adevăr un loc foarte interesant, eminamente turistic. Comparaţia cu WA/Perth nu îşi are niciun rost. În timp ce în Perth sunt doar vreo două hoteluri cu vreo 10 etaje în Scarborough Beach, Surfers Paradise e o mega-staţiune compusă din zeci de hoteluri mai înalte de 20 de etaje, adevăraţi zgârie-nori. Străzile, barurile şi magazinele erau pline de lume, peste tot era o forfotă generală, agitaţie, aglomeraţie. Ca la mare...

A doua zi ne-am trezit devreme şi am plecat să vizităm Australia Zoo. Era printre obiectivele noastre favorite, mai ales datorită admiraţiei pe care i-o purtăm remarcabilului şi regretatului Steve Irwin.

Şi de data aceasta peisajele aproape alpine din apropierea destinaţiei au contribuit la reuşita excursiei.

Despre Australia Zoo este necesar să spun că nu este o grădină zoologică în sensul tradiţional, cu animalele închise în cuşti. Desigur că există îngrădituri (că doar nu o să lase lumea să se plimbe printre crocodili ca pe bulevard) dar se poate observa că ideea de bază e aceea de a reduce la minim obstacolele care ar putea împiedica animalele să îşi trăiască viaţa într-un mod cât mai natural cu putinţă.

Spectacolele de hrănire ale crocodililor şi tigrilor au avut ca prim obiectiv educarea publicului cu privire la aceste specii, iar hrănirea elefanţilor a fost favorita zilei pentru Roxi.

De remarcat sunt şi locurile în care vizitatorii pot interacţiona (de regulă controlat) cu animalele precum cangurii, koala, broaştele ţestoase uriaşe, cămilele, poneii, elefanţii, wombaţii, alpacele, oposumii ş.a.m.d.

Să nu-l uităm nici pe crocodiulul Cameron, colţosul de la locul de joacă, cel care stă mereu cu gura mare încercând să mai impresioneze câte un copilaş naiv ce nu realizează că sub spoiala fioroasă nu e decât ipsos, butaforie.

Australia Zoo e loc cu adevărat special, unde ne-am simţit de milioane, iar Steve ar fi cu siguranţă mândru să vadă ceea ce soţia sa Terri şi copiii săi Bindi şi Bob continuă acolo.

După aşa o zi plină de peripeţii am oprit în centrul Brisbane-ului să halim ceva şi să ne mai clătim ochii. Chiar dacă era deja întuneric afară totuşi am avut destule de admirat în centrul oraşului, precum câteva străzi pietonale comerciale, piaţete bine structurate cu piese de mobilier urban interesante şi clădiri vechi într-o bună simbioză cu altele noi, avangardiste.

Următoarele zile am hotărât să le dedicăm parcurilor tematice celebre de pe Gold Coast. Am început cu Movie World, unde chiar lângă intrare se afla un turn înalt de vreo 80m numit Batman Escape. Atracţia era că te aşezai într-un scaun ataşat unei platforme care, după o numărătoare inversă în suspans, se lansa în sus către cer cu o viteză ameţitoare. Iar când ajungeai aproape în vârf plaforma cu scaune decelera brusc şi cădea liber înapoi spre sol, lăsându-şi pasagerii pentru o fracţiune de secundă în stare de imponderabilitate. Văzut de departe nu părea mare lucru, dar pentru cei cu rău de înălţime (printre care ne numărăm şi noi într-o anumită măsură) e destul de terifiant. Eu însă am avut încă o dată noroc cu Roxi. După ce în timp ce stăteam la coadă făcea pe Mihai Viteazu când mai auzea pe câte unele că ţipă de spaimă, se pare că în cele din urmă au ajuns-o descântecele bietelor nefericite. Aşa se face că de la lansare şi până aproape de final a tras iubi meu un recital pe cinste, cum nu mai auzisem până acum din partea-i. Fapt care, combinat cu adrenalina care-mi pompa valuri-valuri prin toate furtunele şi conductele, mi-a provocat un râs cu hohote, cum nu mai râsesem de mult. Am aşteptat noi peste trei sferturi de oră să-l vedem pe Batman-Batman, dar a fost pe cinste!

După asta mai băgat un tur în buşteanul plutitor, al cărui punct culminant era o cădere aproape verticală într-un bazin (încă o oră la coadă), apoi un roller-coaster cam răsuflat, mai mult pentru de copii (dar acolo era coada mai scurtă), başca un scurt film 4D (nu cine-ştie-ce) şi cam asta a fost ziua.

Plănuisem pentru luni după Paşte să mergem la Sea World, un alt parc de distracţii, dar cum avea program scurt în acea zi am mers să vizităm ultimul etaj (77) al clădirii Q1, cea mai înaltă din Surfers Paradise şi de asemenea cea mai înaltă clădire rezidenţială din lume. Am avut inspiraţie, că vremea era (încă) frumoasă. Panorama a fost într-adevăr uluitoare, aşa că am petrecut acolo o bună bucată de vreme, încercând să prind unghiurile/lumina ideală pentru fotografii.

Ca şi observaţie subiectivă (poate şi din cauză că cerul nu era senin) am remarcat culoarea închisă, ternă a oceanului pe Gold Coast în comparaţie cu vărul său de pe coasta de vest. Cum am spus, subiectiv...

După o porţie de clătite şi alta de ploaie (urmată de un curcubeu) am revenit la etajul 77 pentru admirarea panoramei nocturne a oraşului, care era cel puţin la fel de spectaculoasă ca cea diurnă.

În ziua ce a urmat am reuşit să ajungem la Sea World, un parc de distracţii de nota 10, care merită cu prisosinţă să fie vizitat. A spune despre spectacolul cu delfini de acolo că este uluitor este prea puţin. Iar faptul că vizitatorii (în special copiii) au posibilitatea să experimenteze cum e să fii în acelaşi bazin cu delfini dresaţi, care ştiu să facă tot felul de giumbuşlucuri, cred că nu-i de colea. De amintit că la fel ca la Australia Zoo, în timpul spectacolelor cu public se focaliza foarte mult atenţia pe educarea cu privire la aspectele ecologice ce ţin de conservarea speciilor.

Altceva? Păi ne-am plimbat cu barca cea cu fundul de sticlă prin bazinul cu rechini, am admirat ursul polar, pinguinii, spectacolul cu lei de mare şi ne-am plimbat cu trenuleţul în jurul parcului. Singura mare problemă a fost că de pe la amiază a început nene să-i toarne... Nu încontinuu, ci în reprize întrerupte de câteva raze de soare. Cu această ocazie ne-am cumpărat pelerine de ploaie, în mod clar achiziţia cea mai inspirată pe care am făcut-o pe Gold Coast. Chiar şi cu ele tot ne-a murat ploaia, noroc că lângă corăbiile piraţilor se afla un 'uscător de oameni' care în schimbul a 5$ ne-a mai zvântat şi încălzit un pic. Nu pentru mult timp, din păcate...

Partea proastă e că ploaia asta a durat şi în ziua următoare, în care noi doi am mers pe Tamborine Mountain, să vedem cascadele. Am avut însă noroc în acea zi, pentru că reprizele de ploaie deşi erau destul de sănătoase totuşi nu ţineau prea mult. Între aceste reprize (cât de cât) am reuşit să vedem cascada cea mai frumoasă, aflată undeva la capătul unei poteci din pădurea tropicală (mai degrabă junglă).

Un alt obiectiv interesant a fost peştera (artificială) cu viermi luminoşi. Nişte creaturi deosebit de interesante, a căror strălucire în întuneric se aseamănă ca intensitatea şi culoare cu cea a fibrelor optice (poate chiar asta erau, mai ştii, ne-or fi păcălit aia :).

Ultimul obiectiv demn de remarcat pe Tamborine Mountain a fost Skywalk, un pod suspendat prin coronamentul copacilor. Punctul forte al traseului era o consolă situată undeva la vreo 30m de sol, deasupra unui pârâu. Peisajul era splendid şi am avut noroc şi de o perioadă însorită atunci, dar acestea nu au fost suficiente să o determine pe Roxi să se uite împrejur din cauză că era prea ocupată să se ţină strâns cu amândouă mâinile de balustradă, îngrozită de hăul de sub noi şi de faptul că structura metalică era destul de 'zglobie' şi se mişca.

Norocul ei că drumul de întoarcere a fost mai uşor, am urmat o potecuţă ce traversa păduricea. Şi am ajuns cum nu se poate mai bine la maşină, că tocmai atunci iar a început răpăiala.

Ultima zi în Surfers Paradise am petrecut-o la plimbare prin oraş, lălăind de colo până dincolo, încercând şi de data aceea să păcălim ploaia refugiindu-ne în câte un magazin când începea mai tare.

De notat plaja superbă, dar cu valuri uriaşe (că nu degeaba i-o zice Surfers Paradise). De fapt ar trebui să-i zică Japanese Surfers Paradise, că doar pe de-alde de-ăştia kamikaze i-am văzut luându-se (cam fără succes) la trântă cu valurile.

Ultima zi de vacanţă pe coasta estică ne-am petrecut-o în Brisbane. Şi de această dată mai mult în maşină, la adăpost de ploaie. Am apreciat mai ales timpul petrecut la observatorul astronomic, unde am urmărit un documentar despre găurile negre proiectat pe cupola semisferică a observatorului. A fost o experienţă multimedia grozavă.

După o scurtă plimbare prin grădina botanică (unde, desigur, ne-a prins iar ploaia) am pornit fuguţa să vedem oraşul de pe faimoasa platformă din dealul (ei îi zic muntele) Coot-Tha. Acolo am avut noroc de puţin soare, însă oraşul era cuprins de o negură apăsătoare.

Nu îmi dau seama ce le-a trebuit celor din Queensland să îşi scrie pe numerele de înmatriculare de la maşini 'Queensland - Sunshine State'. îmi pare chiar ironic să dai mereu cu ochii de inscripţiile astea când afară e potop. Nu puteau să pună şi ei un koala, ceva, un delfin, pe Batman? Faptul că plouă mult  nu l-am dedus noi din cele câteva zile petrecute acolo, ci ne-a fost relatat de mai toţi cei pe care i-am întâlnit şi cu care am mai intrat în vorbă. În primele zile de concediu e drept că nu a plouat decât o dată, însă nori cenuşii pe cer au fost în permanenţă, iar pe noi lumea ne felicita că 'bravo, ce vreme bună aţi prins'...
Trecând cu vederea peste vremea urâtă, la o observaţie superficială Brisbane mi s-a părut un oraş captivant, cosmopolit şi modern, dar strălucirea se pierde şi aici în momentul în care părăseşti centrul. Un detaliu pe care l-am observat este că suburbiile prin care am trecut (unele dintre cele mai aproape de centru) sunt alcătuite în mare majoritate de case din lemn (sistem caplama) pe piloţi, adică detaşate de sol. Presupun că motivul abundenţei acestor tipuri de case este direct legat de clima umedă şi caldă, detaşarea lor de sol asigurând o pardoseală uscată şi ventilaţie pe dedesubt. Cu toate astea imaginea lor nu e cea mai fericită pentru că faţadele sunt greu de întreţinut şi o bună parte sunt scorojite.

Cam asta a fost prima experienţă în Queensland. Vacanţa noastră acolo s-a încheiat tot pe o ploaie torenţială, la aeroport existau temeri de furtună (şi deci întârzieri/amânări de zboruri), însă am ajuns cu bine acasă, unde în ziua ce a urmat am fost acoperiţi de un cer perfect, albastru şi senin, parcă pregătit special pentru noi.

Alte noutăţi pe scurt despre Australia: tocmai ce a fost desemnată a doua ţară din lume în care e bine să naşti un copil (după Norvegia şi înaintea Islandei), iar dolarul australian se cumpără în prezent cu 109 cenţi americani. Având în vedere că acum jumătate de an era mai slab cotat şi decât dolarul canadian, trebuie că e un semn bun.

În încheiere vă prezint încă o bijuterie googleliferă prin intermediul căreia cineva a venit nas în nas cu acest blog: "ce sa intamplat daca usa lu roxi daca nu batea vantul". Comments anyone?

*Down Under

**G'day

Cozile din South Perth

   

Când nu mai scriu nimic pe aici cu lunile, când mă apucă 'limbariţa'. Da, ştiu...

Doar că astăzi merită să consemnăm în catastiful istoriei o altă făptură care ne-a trecut pragul. Neinvitată, e adevărat, însă probabil ne-o fi mers buhul prin cartier că suntem români (despre care o lume întreagă ştie că le place să se considere oameni ospitalieri)...

Istorioara a început de fapt cu o zi în urmă, când în timp ce eu eram pe la Darie, pe care îl ajutam cu mutatul în noua locuinţă, am primit un telefon de la Roxana care era cuprinsă de spaimă. Găsise acasă pe jos ceva ce părea a fi o codiţă de şopârliţă. Prima suspiciune a căzut (cum era şi normal) pe Bambusică, nu doar pentru că el e oricum mai mereu suspectul de serviciu, dar şi întrucât probele forensice îl incriminau că o cioflecăise (cu poftă sau nu, asta nu am putut să determinăm cu exactitate, mai ales că nu existau alţi martori iar învinuitul a refuzat să facă orice fel de declaraţii în legătură cu ancheta).

Bineînţeles că odată ajuns acasă a trebuit să inventez pe moment nişte scenarii absolut sci-fi despre cum ar fi putut acea codiţă ajunge acolo, doar-doar s-o mai linişti nevasta. Desigur că în toate aceste scenarii posesoarea de drept a organului abandonat la discreţia motanului nostru era deja de mult plecată de la locul incidentului. De la explicaţii simple si relativ plauzibile, cum că şopârla îşi lăsase coada drept pradă de război şi se refugiase afară pe sub uşa de la intrare (care are nişte lufturi prin care micile creaturi pot circula nestingherite, ca pe bulevard) şi până la scenarii complexe, care implicau răpirea de către extratereştri a făpturii decodificate, pe toate le-am încercat în scopul liniştirii consoartei şi readucerii ei la parametrii standard de funcţionare. Că m-a crezut sau nu e greu de speculat, dar având în vedere că venise obosită de la Zumba şi mai avea şi de învăţat,  până la urmă a uitat de evenimentul acesta şi şi-a văzut de treabă.

Însă deznodământul a avut loc azi, nu cu mult timp în urmă. Pe când Roxi îşi făcea de lucru la calculator, eu am observat ceva dubios jos pe tocul uşii de la baie. Era o chestie mititică, maro deschis, ce se chinuia cam fără succes să se caţere pe perete.

Biata şopârliţă bearcă a avut măcar norocul să nu fie descoperită nici de Roxana (caz în care cu siguranţă ar fi aflat toţi vecinii de aşa o întâlnire istorică, iar bietul animăluţ ar fi sucombat de pe urma şocului acustic izvorât din laringele soţiei), nici de dobermanul Bambusică (caz în care mica reptilă ar fi sfârşit cel mai probabil între ghearele fiarei, că altă coadă de rezervă nu mai avea asupra ei, să o lase drept şpagă ca prima dată).

Aşa că povestea se termină cu happy end. Fără să alertez ceilalţi colocatari ai apartamentului m-am dus tiptil în bucătărie, am luat o caserolă (transparentă) şi am capturat fără mari eforturi musafirul invalid, care fără coadă nu era mai lung decât un deget. Deşi mă bufnea râsul am încercat să rămân totuşi calm şi nemăgar atunci când i-am dat de ştire Roxanei, că mi-era că dacă fac vreun gest mai brusc îmi dă cu laptopul în cap :) Chiar şi aşa a tras biata o spaimă de moment, însă a acceptat până la urmă să meargă cu mine să eliberăm prizonierul înapoi la mă-sa natură. Adică pe malul râului, la vreo 100 metri de casă :) Dar era noapte şi nu cred să mai ţină minte drumul înapoi.

Şi uite aşa serile molcome se mai împletesc cu cele pline de adrenalină aici pe ţărmurile australiene. Că dacă nu prindem OTV, compensăm şi noi cum putem cu ce evenimente senzaţionale se nimeresc.

Prima pe 2011

  

Aproape să treacă vara (nu chiar, că mai ţine până prin mai) şi eu nu am mai scris de niciunele pe blog.

Nu pentru că nu aş fi avut ce, ba dimpotrivă, pe măsură ce am aşteptat s-au mai tot strâns. Însă cu musafirii pe cap nu prea am mai avut timp de altceva, iar după ce au plecat am avut de lucrat la nişte proiecte personale (la propriu, proiecte de arhitectură), care mi-au ocupat o bună parte din timpul liber. Şi nu că n-aş fi găsit eu un ceas-două să mai 'bag marfă' aicea, dar când aveam timp nu aveam chef/inspiraţie şi viceversa.

Astăzi însă am venit chitit să îndrept lucrurile şi să nu le las să degenereze (a se citi ultimele comentarii de la postarea precedentă).

Deci! Prin urmare! Să începem de unde am rămas anu' trecut.

Fără îndoială pentru noi evenimentul cel mai important din ultima vreme a fost concediul. Pe care ni l-am petrecut împreună cu ai noştri, care şi-au luat inima-n dinţi şi desaga-n băţ şi au purces finalmente să dea ocol globului ca să-şi revadă progeniturile. Drumul le-a fost lung şi cu peripeţii şi la venire şi la întoarcere din cauza unui nenorocit de agent de turism din Bucureşti, dar nu o să insist asupra acestor neajunsuri mărunte care oricum nu au reuşit să ştirbească decât în foarte mică măsură amintirea celei mai frumoase perioade pe care am petrecut-o (până acum) împreună toţi şase.

Aşa că, în ciuda puhoiului de declaraţii mai mult decât pesimiste făcute de la momentul în care i-am anunţat că ne luăm tălpăşiţa în Australia şi până cu câteva luni în urmă (cum că ei nu vor ajunge la noi decât cine-ştie-când şi prin ce minune), cei patru părinţi ai noştri s-au trezit într-o bună zi cu capul în jos, epuizaţi şi asudaţi de căldură în miezul iernii pe aeroportul din Perth. De unde i-am pescuit cu tot cu bagaje.

Săracii, în loc să se mai dezmeticească, în primele zile au fost mai mult descumpăniţi. Prima surpriză pe care le-o pregătisem a fost să-i aducem de la aeroport cu noua maşină  pe care o cumpărasem cu câteva săptămâni bune înainte de venirea lor şi a cărei existenţă a fost ţinută secretă până la acel moment. Nu că nu ne-am fi descurcat noi doi doar cu Toyoţica (care acum a devenit 'Toyoţica Roxanei'), dar ştiind că ne vin aşa musafiri de vază, pe care nu puteam să nu-i plimbăm peste tot, am zis că încă o maşină în ogradă nu are cum să ne strice. Desigur că ar fi existat varianta să închiriem încă o maşină pe perioada cât au stat ei aici (o lună), dar am vrut să evităm discuţiile exasperante de genul: "Lasă mamă, ce să mai daţi atâţia bani să închiriaţi maşină ca să mergem colo, lasă că am văzut în poze. Mai bine stăm acasă şi ne plimbăm frumuşel p'icea, pe malul râului."

Aşa că ne-am fixat un buget (care la început era de vreo 3000 de para, dar apoi a crescut semificativ, de vreo 3 ori) şi ne-am apucat să facem piaţa. Auto. Cum pe Roxana a luat-o guriţa pe dinainte când am cumpărat Toyota şi, ca să mă convingă să o luăm, declarase că aceea va rămâne maşina ei şi că următoarea va fi la alegerea mea, a rămas pe subsemnatul sarcina noii achiziţii. Deşi la banii aştia se găsesc o sumedenie de maşini bunicele şi destul de noi, ADN-ul familiei m-a tras către o maşină de teren. Şi cum vreun ARO n-am găsit sub niciun chip prin anunţuri, m-am mulţumit cu următoarea pe lista de favorite, adică micuţul Land Rover.

Aşa se face că s-a ajuns românul proaspăt emigrant, să-şi tragă 'gipan' alb după primul an de străinătăţuri, să moare dujmanii de invidie :))) Adevărul e că gipanul în chestiune m-a cucerit întrutotul. Deşi citisem câteva review-uri nasoale pe net şi deşi nu e o maşină impecabilă din punct de vedere tehnic (mai scârţâie una alta, e destul de zgomotoasă la viteză mare, motorul de 1.8L nu e foarte vioi şi se cam hurducăie şi face mofturi la benzina ieftină de 91), iar interiorul e mai degrabă spartan, cu puţine dotări (dar măcar are 6 boxe gălăgiose :), totuşi mie la acest moment mi se pare o maşină grozavă pentru weekenduri şi călătorii. Şi se mai face şi decapotabilă, de ţi-e mai mare dragul să mergi alene cu ea pe sub palmieri sau pe malul oceanului. Iar faptul că are tracţiune integrală permanentă mă asigură că nu voi avea probleme cu ea nici iarna pe zăpadă :)

Dar să revenim, că m-am pierdut în amănunte despre noul membru al familiei (ce să-i fac dacă sunt aşa încântat...). Ziceam de musafiri, care primele două zile au stat cuminţei singuri acasă, că gazdele nu erau încă în concediu. Numai bine, că au avut timp să se odihnească după drumul obositor şi să înceapă să se acomodeze cu diferenţa de fus orar (+6 sau +5 ore faţă de România, depinde, că la noi în WA nu se dă ora înapoi/înainte).

Următoarele alte vreo trei zile am rămas singur să îi păstoresc, că Roxi a început să lucreze abia prin august şi nu avea strânse suficiente zile de concediu. Aşa că am început să-i plimb pe dragii noştri musafiri pe colo şi pe colo, pe unde văzuseră ei în poze şi nu credeau că e adevărat. Am fost cu ei pe jos pe Esplanadă până în Victoria Park, la biroul Roxanei (probă de anduranţă), i-am plimbat pe malurile râului, prin suburbiile una mai frumoasă ca alta şi am fost cu ei la ocean, să se bălăcească şi să stea la plajă în miezul lui decembrie, aşa cum îşi doreau din suflet.

Într-una din primele seri am fost cu toţii împreună la cină într-unul dintre cele mai frumoase restaurante de aici, aflat la ultimul etaj al unui bloc înalt din centru. Atracţia mare e că restaurantul se învârte, astfel încât să poţi admira în toată splendoarea întreaga panoramă a oraşului. N-a fost ieftin, dar a meritat pe deplin.

După cele câteva zile de care am pomenit Roxi a intrat şi ea în concediu şi am plecat în formaţie completă să vizităm un obiectiv turistic major la care încă nu fusesem şi pe care îl 'păstram pentru ocazii speciale': insula Rottnest. A fost numită aşa de nişte marinari olandezi, care acostaseră acolo cu vreo sută de ani înainte ca faimosul capitan britanic James Cook să descopere oficial Australia. Motivul: insula colcăie de o specie de marsupiale mici, care nu vieţuiesc nicăieri altundeva, numite quokka. Sunt simpatice şi prietenoase (într-atât încât mama soacră era gata-gata să-l calce şi să-l prăpădească pe unul care venise la cerşeală la picioarele ei). Dar obtuzii navigatori olandezi au ratat pesemne să le descopere aceste calităţi, mulţumindu-se să consemneze doar că insula e populată de nişte şobolani mai mari ca pisicile, după care şi-au luat tălpăşiţa înapoi la lalelele lor.

Pe insulă se ajunge cu un vaporaş, iar în biletele cumpărate de Roxi (în parţială cunoştinţă de cauză) era inclus şi un tur al insulei cu o barcă rapidă. Aşa că după o repriză nemaipomenită de bălăceală şi stat întinşi pe una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut în viaţa mea (mai ales că era şi străjuită de un far şi io cam am o boală cu astea...), ne-am dus să ne lămurim totuşi cât de rapidă era şalupa cu pricina. Iar când ne-am lămurit, era prea târziu, că eram deja în larg: era FOARTE rapidă. Dar senzaţiile au fost de nota 10! Între reprizele de viteză opream în anumite puncte ale insulei, să admirăm golfuleţe, păsări, foci şi am avut parte şi de nişte delfini 'săritori', care însă au scăpat de paparazzi cărora li se duseseră bateriile din aparate de la atâtea poze.

A fost unul dintre momentele cheie al călătoriei părinţilor noştri în Australia. Deşi au fost luaţi prin surprindere, adrenalina de la plimbarea cu şalupa combinată cu peisajele insulei au făcut din ziua aceea cu adevărat una memorabilă.

În zilele ce au urmat, incursiunile familiale au continuat pe străduţele vechi din Fremantle, la Caversham unde am mers să vedem faimoasele lighioane ale locului (şi unde am descoperit şi un mic muzeu auto) şi mai apoi la remarcabilul acvariu din Hillary's, unde ne-am plimbat prin tunel pe sub rechinoi şi broscani ţestoşi.

Doar că după atâtea zile în care am mişunat prin jurul oraşului fără să intrăm prin centru pe la magazine, în entităţile feminine componente ale familiei a început să mocnească din ce în ce mai acut febra shoppingului. Şi cum sezonul era în toi, chiar înainte de Crăciun, a trebuit să le facem hatârul şi să suferim alături de ele prin mall-uri. Eu mai puţin, ce-i drept, că m-am mai fofilat.

Una din îndatoririle de grup a fost să împodobim împreună bradul. Care deşi era artificial, a ieşit o minunăţie! Fiecare a adus/cumpărat ce ornamente i-a poftit sufleţelul, aşa că în final a ajuns să arate ca... un pom de Crăciun :) Primul pom pe care l-am făcut la noi acasă, în sfârşit, că în Bucureşti în garsonieră am tot amânat în fiecare an şi n-am mai apucat.

Ajunul Crăciunului l-am petrecut separat: doamnele acasă, la descântat de sarmale şi alte asemenea, iar bărbaţii la locul lor, adică oriunde altundeva, just not in the way. Iar seara am scos masa pe terasă, la 'umbra bradului', am aranjat-o frumos, am desfăcut cadourile, am dat gata (o parte din) bunătăţile gătite şi am petrecut la taifas şi voie bună. La 35 de grade, în şlapi şi cu grijă să nu ne pişte ţânţarii.

Ca şi anul trecut, dimineaţa de Crăciun am mers la plajă la City Beach. Ai noştri au insistat să se convingă cu ochii lor că realitatea stă aşa cum le arătasem noi în poze, pe care probabil le credeau photoshopate. Însă aşa au avut ocazia să descopere că ciudaţii aia despre care le povestisem noi că încă din zori bagă ochiuri cu cârnaţi la grătar şi care intră îmbrăcaţi în apă chiar există de-adevăratelea.

Iar după-amiaza am petrecut-o cu prietenii noştri la un grătar pe malul râului, la umbră şi la bere.

P-ormă, între Crăciun şi Anul Nou, am mers să vizităm Mandurah, oraş pe care oaspeţii mureau de curiozitate să-l vadă. Li se păreau de necrezut casele de pe canale pe care le văzuseră în pozele noastre. Şi chiar au rămas cu gura căscată, dar din cauza distanţei faţă de Perth ne-au îndemnat să nu ne cumpărăm casă acolo. Nu că am fi avut nici gândul nici banii pentru aşa ceva, dar deh... Ce să mai zică şi ei? Mai ales după o repriză perfectă de plajă şi de bălăceală în apa limpede a unui golfuleţ de acolo.

Într-o altă zi am fost să vizităm parcul naţional Yanchep. De fapt plecasem către celebra lagună de acolo să facem o baie, dar ocolul a fost cum nu se poate mai inspirat. Atmosfera nici că putea fi mai relaxată, era plin de lume ieşită cu cu mic cu mare la picnic, pajiştea de pe malul lacului era plină de păsăret (dintre care menţionăm o kookaburra, un papagal colorat cu ciocul ciobit care i-a mâncat din palmă lui mami şi multe raţe/gâşte sălbatice, printre care se mai ascundea şi câte un 'cocostârc' mai exotic). Cangurii erau acolo la ei acasă (mai bine spus la ei la weceu, judecând după abundenţa de căcăreze), iar într-un loc special amenajat am putut vedea ursuleţi koala presăraţi prin copaci, făcând ceea ce ştiu ei mai bine (sus pe rămurele mânau porcii la jir :). Am ajuns până la urmă şi la lagună, dar spre deosebire de celelalte dăţi acum am avut parte de vânt puternic şi apă cam cu valuri şi curenţi puternici. Nu prea era de baie.

De Revelion am fost invitaţi cu liota la Florin şi Luminiţa, o nouă ocazie pentru 'turişti' să mai afle impresii australiene şi de la alţii, nu numai de la noi. Iar cei doi tătici au degustat o ţuică de portocale calitatea 1, despre care nu au avut decât cuvinte de laudă.

În prima zi a anului nou am mers (pe jos, că e la doi paşi) în vizită la ZOO, unde noi doi ne-am şi făcut abonamente, care-s valabile un an, în condiţiile în care un bilet e 20$. Iar următoarea zi am dedicat-o unei plimbări relaxate cu familia în Kings Park.

Însă excursia pe care am aşteptat-o cel mai mult abia apoi a urmat. Pentru că ne plăcuse extraordinar de mult în Margaret River atunci când am fost acolo împreună cu Florin, Luminiţa şi Andrei, am rezervat iarăşi două apartamente la acelaşi hotel. Şi, ca să profităm din plin de timp, am plecat la drum de dis-de-dimineaţă.

Dintre multele popasuri făcute, primul care merită menţionat este plaja din Myalup, un sătuc ceva mai la sud de Mandruah, înspre Bunbury. Ştiam de la Marius şi Mirela că e un loc tare frumos de plajă, aşa că ne-am abătut puţin de la drumul principal ca să ajungem acolo. Locul - exact aşa cum ne fusese descris: apă curată, nisip fin, lume puţină.

După o repriză zdravănă de înot, când tocmai ne pregăteam să ieşim din apă cu gândul să ne uscăm şi s-o luăm din loc, ne-am pomenit că ne dă târcoale o aripioară cenuşie triunghiulară destul de măricică. În mod surprinzător nimeni dintre cei prezenţi nu pare că s-ar fi gândit în acele momente că ar fi putut fi un rechin. Şi spre norocul nostru nici nu era. Era un delfin superb, lung de cam 1.5m, care venea nestingherit foarte aproape de ţărm. Căuta parcă să fie în compania oamenilor, pentru că în afară de zona în care ne aflam noi şi încă alte 7-8 persoane, restul plajei era aproape goală. Şi nu cred că a fost doar o întâmplare, pentru că în ora cât am stat noi acolo s-a mai întors de două ori.

Nu îmi ajung cuvintele să descriu cu ce stare de spirit am plecat cu toţii de pe plaja de la Myalup. Parcă fusesem martori la o minune. A fost o experienţă cu totul deosebită, al doilea moment cheie al concediului pe care l-am petrecut cu familia.

Restul zilei a continuat în acelaşi registru: popasuri prin tot felul de locuri care mai de care mai pitoreşti, dintre care mai menţionez doar plaja numărul 1 dintre cele pe care le-am văzut până acum aici pe lângă Perth. Este vorba de Bunker Bay, despre care am mai povestit atunci când am scris de excursia la Cape Naturaliste. Atunci n-am intrat să facem baie în apă, mulţumindu-ne doar să ne răcorim picioarele şi să admirăm nisipul alb. De data asta am intrat în apă şi vreo oră şi ceva n-am mai ieşit. Imaginaţi-vă o piscină imensă, cu o apă cristal de limpede, cu nisip alb ca grişul, în care poţi vedea pe sub apă la câteva zeci de metri, Am profitat şi de noul echipament de snorkeling pe care l-am primit cadou de Crăciun şi am dat ture pe sub apă de ar fi trebuit să mă satur, însă nu îmi venea să mai plec de acolo. O nebunie!

Despre restul excursiei ce ar fi de spus: partea bună e că şi de data asta camerele de la hotel au fost excelente, iar partea proastă e că a doua zi a plouat torenţial, motiv pentru care a fost dedicată shoppingului şi unei scurte excursii off-road (pe un drum drept, dar cam denivelat) care a fost intempestiv întreruptă din cauză că era să o îmbolnăvească de panică pe mama soacră proprie şi personală. A fost însă reluată în ultima zi, în timp ce pe cei patru vizitatori i-am trimis să admire şi ei spectaculoasa Lake Cave, iar noi doi am dat o fugă de unii singuri pe acelaşi traseu ca în ajun, cu scopul declarat să ajungem la ocean, că altfel începeau piticii de pe creieraş să facă revoluţie ca în Egipt.

După cele două zile petrecute în Margaret River ne-am despărtţit (unii cu regret, alţii mai puţin) de prietenul nostru Posu (un oposum mititel şi cu aspect şobolănos care îşi trăia existenţa prin tufişurile din preajma hotelului) şi am încheiat excursia la Cape Leewin, la far, în locul în care Oceanul Indian şi Pacificul de Sud se întâlnesc şi se învolburează. Din nou vremea nu a ţinut cu noi, dar reîntâlnirea cu farul de acolo nu a putut decât să ne bucure.

Şi uite aşa, încet-încet concediul se apropia de sfârşit. Ultimele evenimente notabile au fost sărbătorirea tatălui Roxanei de Sf. Ion la un restaurant de fiţe din vechea berărie de sub Kings Park (am profitat şi de gift card-ul primit de Roxi cadou de Crăciun de la şefa ei), mai apoi am făcut o ultimă ieşire mai lungă cu prietenii noştri până la Moore River, unde am găsit o apă ciudat colorată şi unde ne-am dat cu kaiakul, iar în penultima zi am fost să vizităm Perth Mint, un obiectiv legendar al oraşului, ca să admirăm pepitele şi să aflăm vrute şi nevrute despre febra aurului care cuprinsese WA la începutul secolului.

Cu toate neajunsurile legate de înghesuiala care s-a produs în micul nostru apartament (şi implicit la toaletă) în decurs de o lună, când ne-am înghesuit aici 6 oameni şi-o pisică grasă, concediul a decurs chiar mai bine decât speram. Zilele obositoare au alternat cu cele relaxate, astfel că picioarele băşicate sau umflate nu au fost decât sporadic prilej de bombăneală. Oaspeţii s-au abţinut pe cât posibil de la comentarii negativiste (legate de natura uscată din timpul verii, preţurile mari ş.a.) şi şi-au concentrat atenţia pe părţile bune ale călătoriei lor. Unul din principalele aspecte pozitive pe care le-au descoperit a fost că aici la noi sunt wc-uri publice din abundenţă. Curate si gratuite, pe deasupra. 

Uite aşa am petrecut cu toţii un concediu de poveste. Noi n-am intrat din nou 'în pâine', iar ai noştri s-au întors bronzaţi bine la frigăreala din România cu tolba doldora de cadouri, fotografii (cele mai reuşite sunt pe Picasa, în două volume) şi de peripeţii de povestit familiilor. Au avut şansa, cât au stat aici, să cunoască destul de bine locul în care trăim, cu peisajele şi oamenii săi (lucru care îi preocupa foarte mult până acum), să întâlnească tot felul de creaturi 'mitice' în mediul lor (de la lebede negre, canguri şi delfini până la cocoroci) şi să se convingă că poate totuşi nu am făcut rău că am ales să venim aici.

E drept că, după aşa un concediu lung şi ocupat, o perioadă de relaxare de câteva zile ar fi picat de minune, însă n-a mai fost să fie. În săptămânile care au urmat a trebuit să reorganizăm casa şi să readucem lucrurile aşa cum au fost. Treabă care nu a fost aşa uşoară cum poate pare la prima vedere. Am profitat însă şi de Australia Day că a fost zi liberă şi ne-am mai revenit.

La scurt timp după aceea a venit să ne viziteze propietăreasa noastră. E o tanti foarte cumsecade şi ne mămoşeşte cum se pricepe şi ea mai bine. Nici acum nu a venit cu mâna goală, ci ne-a adus nişte prăjitură făcută de ea şi jumătate de cutie de biscuiţi pe care-i avea pe-acasă :) Cât a stat pe la noi ne-a explicat filozofia ei cu privire la cum e bine să îţi cumperi o casă, că de-acum vom începe şi noi să ne gândim mai serios la asta.

Începutul anului 2011 a adus cu el şi o serie de dezastre pe aici prin colţul asta de lume. În Queensland şi Victoria s-au produs inundaţii grave, care au făcut pagube de multe sute de milioane de dolari, motiv pentru care guvernul a introdus o nouă taxă (nu prea mare, de câtiva dolari pe lună, în funcţie de salariu) pentru repararea stricăciunilor. Deşi nimeni nu cred că se bucură când i se iau bani de către stat, totuşi considerând alternativele (stoparea unor proiecte de dezvoltare a şcolilor şi spitalelor) nu mi se pare asta aşa o tragedie.

Imediat după inundaţii câteva orăşele din nordul Quensland-ului au fost lovite de un taifun.

Perth nu a scăpat nici el de necazuri pentru că un miliţian inconştient a tăiat ceva cu flexul în propria ogradă din Perth Hills, fără să ţină cont de vegetaţia uscată din preajmă şi de vântul puternic, aşa că a provocat un incendiu care a distrus vreo 70 de case. Printre care era cât p-aici să se numere şi cea a Senior Designerului nostru. Dar a avut noroc, a scăpat la mustaţă.

Şi ca şi cum nu ar fi fost destul, totul a culminat acum câteva zile cu devastatorul cutremur din Cristchurch, Noua Zeelandă.

Deşi pe noi personal nici unele nu ne-au afectat în mod direct, putem spune că am învăţat multe despre felul de a fi al oamenilor aştia. Fără să pretind că am stat mereu proţăpit în faţa televizorului, nu am văzut nici măcar pe unul dintre cei care şi-au pierdut casele în aceste catastrofe smulgându-şi părul din cap şi văicărindu-se în gura mare la televizor. Mulţi erau cu lacrimi în ochi, că doar îşi pierduseră tot ce aveau, dar se prezentau decent şi nici unul nu a uitat să fie recunoscător şi să îşi laude vecinii care făcuseră tot ce le-a stat în putere să ajute. Iar ceea ce mi s-a părut aproape ireal a fost că nu numai vecinii şi membrii propriei comunităţi au sărit în sprijinul 'sinistraţilor', ci s-au strâns acolo voluntari din toată Australia, plecaţi să ajute pe cheltuiala lor. Şi aceştia nu au fost doar doi-trei.

Deşi au fost şi aici probleme cu poliţele de asigurare care în foarte multe cazuri nu acopereau daunele provocate de inundaţii, nu pot să nu remarc, cu amărăciune, diferenţa ca de la cer la pământ între atitudinea queenslander-ilor şi cea a sinstraţilor pe care îi vedeam la tv în România. Primii le mulţumeau semenilor, cu un surâs printre lacrimi, ceilalţi urlau să vină Băsescu să le dea case. Nu pot fi sigur dacă între oameni diferenţele sunt cu adevărat atât de mari sau presa românească găseşte pur şi simplu neinteresant să prezinte oameni decenţi, care nu fac spectacol, tărăboi şi nu şochează.

În final, despre noi ce noutati ar mai fi de spus?

Roxi a terminat cu TAFE-le şi acum s-a băgat la lucruri serioase: a început masterul la Murdoch Uni, ocazie cu care chiar acum, în timp ce scriu, ea învaţă de mama focului din nişte catastife. Nu o să-i fie uşor şi e conştientă de lucrul ăsta, dar e foarte încântată de cât de evoluat e sistemul de aici (are chiar posibilitatea să îşi urmărească profesorul predând cursul pe internet şi multe alte 'miracole' tehnologice de tipul acesta).

Provocarea este că în afară de master a început şi un curs de 'taxation' plătit de firmă, care va dura aproape o jumătate de an. Aşa că timpul liber va fi un lux pentru ea în perioada care urmează, dar faptul că e atât de ambiţioasă nu poate decât să mă facă mândru.

La mine la serviciu nimic nou. Poate doar faptul că sfârşitul lui ianuarie a fost plin de proiecte, aşa că, în premieră în viaţa mea, am făcut câteva ore suplimentare PLĂTITE. Mi-aş dori să se întâmple mai des, că dacă Roxi tot e ocupată, nu ne cad rău nişte sute de dolari pentru câteva ore de muncă.

O altă noutate constă în faptul că am decis să ne facem şi noi asigurare privată de sănătate. Părerile sunt împărţite şi anumite calcule dovedesc că probabil e mai avantajos să nu îţi faci, dar după ce am cântărit bine opţiunile am hotărât că e mai bine 'cu'.

După o documentare amănunţită am decis să ne facem un abonament de 234$/lună la Medibank (pentru amândoi).  În el avem incluse anumite plafoane anuale de persoană: 1200$ pentru 'major dental' (se referă inclusiv la simple plombe), 250$ pentru oftalmolog/ochelari, 700$ pentru fizioterapie ş.a.m.d. (chiropractică, pshilologie, acupunctură, naturopatie(?), masaj, aparate auditive, monitoare de glucoză din sânge). Din costurile pe care le presupun eventuale consultaţii/intervenţii medicale dintre cele descrise mai sus, 85% plăteşte firma de asigurare (în limita plafonului respectiv), restul de 15% urmând să trebuiască să plătim noi. Excepţie la ochelari, unde ei ne asigură 100% (în limitele plafonului de 250$/an, desigur).

Pe lângă acestea avem posibilitatea să chemăm ambulanţa în mod gratuit ori de câte ori va fi nevoie (că veni vorba, în Australia serviciul de ambulanţă nu e gratuit, ba chiar costă destul de mult, motiv pentru care probabil nici nu auzi sirenele pe stradă cât e ziulica de lungă, aşa cum se întâmpla la noi în Bucureşti).

De asemenea nu există un plafon limită pentru costurile spitalizării, ele urmând a fi suportate tot în proporţie de 85%-15% în cazul internării într-un spital privat sau în regim privat într-un spital de stat. Desigur că şi cei care au asigurare pot alege foarte bine să se interneze în mod complet gratuit într-un spital de stat. Avantajul de a avea asigurare privată ar fi doar acela că îţi poţi alege medicul care te consultă şi că ţi se poate asigura o rezervă cu doar un singur pat pe durata internării chiar şi în spitalele de stat. Pe de altă parte, având în vedere cât de costisitoare e, de exemplu, o simplă intervenţie chirurgicală, cred că majoritatea celor care deţin asigurare medicală preferă să fie trataţi în mod gratuit decât să plătească 15% din suma totală.

Există şi asigurări medicale care includ totul, fără plafoane suplimentare, dar costă undeva pe la 1800$ pe lună (sau oare chiar pe 'forthnight'?).

Şi cu asta cam se încheie aventurile noastre din ultima perioadă.

Acum ne vom relua existenţa cotidiană placidă, condimentată din când în când cu plimbări inedite precum cea nocturnă până în Fremantle de acum vreo săptămână sau cu filme europene în aer liber proiectate la UWA în cadrul Perth Festival, care se desfăşoară în perioada aceasta.

Un an nou excelent tuturor!