B'ziua**
După o perioadă cam agitată cangurul negru revine la 'Big Brother' cu noi istorioare şi fapte de arme.
În general viaţa de aici curge liniştit, fleoşca-fleoşca, singura problemă de care ne-am mai lovit în ultima vreme fiind timpul liber insuficient. Nu atât în cazul meu cât în cel al consoartei, care se luptă vitejeşte de trei ori pe saptămână, după serviciu, cu masterul si cursul de taxation. De fapt acum o să urmeze o perioadă şi mai grea, că la sfârşitul lui mai va avea două examene grele, dar trage(m) tare înainte. Până acum i-a mers excelent, chiar dacă am mai scos-o eu din ritm în câteva weekend-uri în care îşi făcuse planuri că va sta numai cu burta pe carte şi nu va ieşi din casă.
Prima dată am reuşit să o păcălesc pe la sfârşitul lui martie, tot înainte de un examen. Îmi doream să mă înscriu la Freeway Bike Hike, cursa (impropriu spus) de biciclete în scop caritabil pentru bolnavii de astm, la care anul trecut participasem ca voluntar. Singur, că de câte ori îi pomeneam jumătăţii despre asta îmi spunea că ea n-are nene timp şi punea iar placa aia cu învăţatu' şi cum o să pice ea examenele. Ca pe vremuri în facultate... Decisesem, aşadar, să mă înscriu numai eu la cursa de 30km, cea mai spectaculoasă, care pleca din East Perth, traversa tunelul de pe autostradă şi se termina în centrul Joondalup-ului (acolo unde era finişul, de altfel, şi pentru cursa de 60km şi cea de 10km). Când aproape terminasem înscrierea pe internet şi mă pregăteam să plătesc taxa, am zis să o mai întreb totuşi o dată pe studioasă dacă nu cumva şi-o fi schimbat părerea. Şi cum pesemne că exact în acel moment tocmai adia puţin vântul, uite că din senin i-a picat fetei fisa că poate o plimbare pe bicicletă în weekend ar fi exact ce i-ar trebui să mai scape de stres. A pus însă condiţia să ne înscriem la cursa de 10km, nu la cea de 30, că îi era frică să nu se obosească peste măsură. Degeaba am încercat să-i explic faptul că 10km e mai nimic şi că în cursa aia se vor înscrie o mulţime de familii cu copii, printre care vom ajunge să facem slalom, ea nu şi nu, ori cursa de 10km împreună, ori mă duc singur.
Cum biciclitul solitar poate deveni plictisitor şi cum ştiam că îi va prinde bine şi ei o zi la aer liber i-am făcut şi de data asta 'catârul' (copyright Oana Z.). Lucru pe care aveam să îl regret amarnic în ziua cursei, când ne-am trezit la linia de plecare înconjuraţi de un ocean de puradeime strident colorată şi degrabă claxonatoare din clopoţeii de pe micile lor biciclete împodobite ca nişte sorcove.
Din mijlocul căştilor rozalii frumos decorate cu căpşunele şi peştişori lor se ivea semeţ Andu al meu, cu echipamentul lui profi, alături de alţi câtiva tătici/mămici/bunici agitaţi, cu sarsanalele pe ei şi fluturând prin aer biberoane, sandvişuri, sticluţe cu apă, loţiune de soare şi alte bunătăţi.
Cursa în sine a fost uşoară dar palpitantă, pentru că autostrada cu ale sale 3 benzi (plus una de rezervă) s-a dovedit neîncăpătoare pentru hoarda de căpşunele care descriau imprevizibil tot felul de traiectorii sinusoidale (sau cosinusoidale, după funcţie).
Chiar şi aşa a fost binevenită ieşirea cu bicicletele, iar după o scurtă oprire la Finish în Joondalup am prelungit-o ca să ne reîntoarcem la maşină, făcând şi o scurtă oprire la un 'garage sale' (pricinuită de faptul că ne-am rătăcit printr-o suburbie). Să fie ziua completă am mers apoi la plajă în Hillarys, că nu mai făcusem o baie de când plecaseră ai noştri.
După alte câteva săptămâni (în care doar ne-am mai învârtit pe ici-colo) am mai reuşit să mai găsesc un pretext pentru un weekend departe de casă. De data asta m-am oferit să particip ca şi oficial (sună destul de pompos, trebuie să recunoaşteţi) la etapa de raliu pe macadam organizat în Nannup, aproape de Busselton. Invitaţia mi-a fost făcută de una dintre colegele de serviciu, care în timpul liber se ocupă cu organizarea acestor evenimente în WA.
Deşi ideal ar fi fost să plecăm spre Busselton de vineri seara, pentru că sâmbătă dimineaţa la 8 era întâlnirea în Nannup, planurile ne-au fost date peste cap de un grătar ce urma să se organizeze la Roxi la birou şi care a fost contramandat în ultimul moment. Aşa că am fost nevoiţi să ne trezim sâmbătă cu noaptea-n cap şi să îi dăm pedală aproape 300km spre sud că să ajungem la timp. Deşi ne-am luat mai bine de o oră marjă de eroare era cât p'aci să întârziem. Mai întâi din pricina unei bariere buclucaşe din Bunbury unde am aşteptat vreo 20 minute consternaţi când îi vedeam pe alţii că se întorc din drum, până când, văzând că se îngroaşă gluma şi trenul nici gând să treacă, am ales să facem la fel şi să găsim un ocoliş. Pe urmă am luat iar ţeapă din cauza nenorocitului de GPS, care şi de data asta ne-a făcut figura şi în mijlocul unei păduri ne îndemna să facem stânga pe un drum inexistent. Am ales atunci să ne încredem mai degrabă în drumul mai lung dar cunoscut, motiv pentru care am mai făcut un ocol considerabil până am ajuns în Nannup, cu 5 minute mai devreme de ora întâlnirii (suficient şi pentru un pipilică). Chiar dacă fusesem pe fugă am rămas încântaţi de frumuseţea drumurilor de pe coclaurile australiene dimineaţa în zori.
În Nannup am făcut joncţiunea cu 'echipa Hotel' (aşa era botezată cea de pe 'speciala' noastră) şi am plecat împreună în coloană pe traseu. Deşi ne era necunoscut până acum, sătucul acesta şi împrejurimile lui ne-au suprins prin peisajul idilic. Regiunea e foarte deluroasă, asemănătoare întrucâtva zonei Muscelului de unde ne revendicăm originile, iar până la locul în care am fost desemnaţi să 'oficiem' erau de urcat câteva pante cu adevărat abrupte. Am făcut o afacere bună cu noua maşină 4x4, că dacă am fi mers cu buburuza japoneză (lucru care nu ar fi fost imposibil) cred că nici acum nu mai auzeam sfârşitul beşteliturilor din partea nevestei.
Sarcina noastră de oficiali cu ecuson era cât se poate de simplă: trebuia să închidem un drum forestier şi să ne asigurăm că nu sare nimeni pe traseu în timpul raliului. Cum nu era nici ţipenie de om prin preajmă şi cum pe drumul pe care l-am închis cred că oricum nu circulă mai mult de o maşină-două pe săptămână, treaba a mers ca unsă.
Până la începutul cursei aveam de pierdut vreo două-trei ore, timp pe care eu l-am folosit în principal ca să fac poze şi Roxi ca să lase impresia că învaţă. De fapt ne-am tot fâţâit de colo-colo, am mai sporovăit vrute şi nevrute şi ne-am tolănit la soare, nerăbdători să vedem maşinile şi motocicletele.
Ce minunat era când liniştea deplină din vârful dealului pe care ne aflam era brusc întreruptă de zgomotul pătrunzător al motoarelor ce curse, urmat de norii de praf cărămiziu pe care maşinile îl ridicau când treceau! Singurele 'incindente' ale zilei au fost pricinuite de doi canguri neglijenţi care au trecut strada ţopăind fără să-mi ceară voie în prealabil, urmaţi la scurt timp şi ceva distanţă de un păsăroi emu tacticos.
După terminarea etapei ne-am alăturat din nou coloanei şi am avut ocazia să facem împreună traseul care s-a dovedit unul extrem de dificil, îngust şi cu multe zone de nisip moale. Eu eram în culmea fericirii (că am apucat astfel să îmi 'botez' maşina), Roxi mai puţin, că se temea să nu cădem de-a berbeleacul în prăpastie (lucru de altfel imposibil luând în considerare puzderia de copaci de pe margine).
Ne-am reîntors în Nannup, un sătuc minuscul dar destul de cochet şi bine pus la punct pentru cei doritori să-l viziteze. Strada principală devenise paddock pentru echipele mai mari, iar pe celelalte străduţe zumzăneau necontenit celelalte maşini de curse. Am avut bucuria şi onoarea să îl întâlnesc în Nannup şi pe Răzvan Vlad, un pilot conaţional cu noi, pe care îl felicit pentru rezultatul excelent pe care l-a avut la grupa N. Răzvan şi copilotul său de numai 16 ani, Daymon Nicoli, pilotând maşina cea mai puţin puternică (foto), au câştigat clasa 2WD ARC şi conduc în prezent campionatul australian la această categorie. Pentru cei interesaţi puteţi găsi mai multe detalii pe site-urile MaxyRally şi RallyWA.
După o scurtă plimbare prin Nannup am plecat spre Busselton, unde ne rezervasem o cameră la un hotel ieftin şi care ne aşteptam să fie şi cam prost. Din fericire nu a fost chiar aşa. În afară de faptul că se afla cam la perferia localităţii iar mobila era cam veche şi scorojită (însă probabil hi-tec la vremea ei, dovadă aparatul de radio încastrat în noptieră :), totuşi camera era curată, iar complexul avea cam de toate (restaurant, piscină acoperită, terenuri de tenis, baschet şi minigolf). Unde mai pui că oceanul se afla la 25-30m de camera noastră. Având în vedere că dacă rezervi din timp poţi găsi o cameră chiar şi la 60$/noapte cred că merită pe deplin. Ca şi comparaţie locul într-un caravan park e vreo 25$/noapte (la care se mai adaugă şi 100-120$/zi închiriatul rulotei).
Seara am ieşit la o plimbare prin Busselton, unde am descoperit entuziasmaţi că se terminaseră reparaţiile la pontonul lung de aproape 2km, mândria oraşului. Vremea era ideală (deşi cam umed), iar pe ponton trebuie că erau sute de oameni ieşiti la pescuit nocturn, care mai de care mai diferiţi, majoritatea cu târla de copii după ei şi/sau cu berile în lăzile frigorifice (denumite esky, după numele celei mai răspândite companii producătoare), unii mai bătrâni în baston sau în cărucioare cu rotile, dar atmosfera nu putea fi mai relaxa(n)tă.
Deşi mi-ar fi făcut plăcere să stăm pe ponton până la miezul nopţii ne-am grăbit totuşi să prindem şi cursele nocturne de maşini de pe malul oceanului, eveniment conex cu raliul. Ce şi-ar fi putut dori mai mult de la viaţă un împătimit al maşinilor aşa ca mine?
Ziua a doua a semănat cu prima, dar din păcate a cam plouat mărunt, chestie care ne-a obligat să ne petrecem dimineaţa mai mult în maşină, la un film pe laptop. După care, până au trecut toate maşinile, Roxi a băgat şi un somn zdravăn. Am mai rămas în Nannup doar cât să vedem premierea. Singura chestie care ne-a stricat cheful a fost un benzinar nenorocit, hoţ şi necioplit care ne-a înşelat cu vreo 12$. E drept că şi din vina noastră, că nu am fost atenţi, dar asta din cauză că disperatul ăla ne-a pus el benzină şi apoi ne-a zorit să mutăm maşina de frică să nu se facă coadă la pompă şi să nu cumva să îi plece clienţii la Caltex-ul de peste drum. 12$ sunt mai nimic, înseamnă vreo 3-4 pâini, dar nu de bani era vorba, ci de dezgustul pe care ni l-a provocat acel găinar. Noroc că pe aici nu te loveşti prea des de asemenea reprezentanţi ai umanităţii.
Am ajuns terminaţi de oboseală seara acasă, după mai mult de 800km străbătuţi în cele două zile. Cu gândul înainte la marea evadare ce urma să aibă loc, plănuită încă din septembrie.
Anume (mini) vacanţa în Queensland, pe Gold Coast.
Anul acesta am avut noroc că s-au legat 5 zile libere (Vinerea Mare şi luni după Paşte, iar cum Anzac Day a picat în weekend, am primit şi marţi liber). Aşa că ne-am mai luat 3 zile de concediu şi am reuşit să punem cap la cap 10 zile de vacanţă. De care aveam şi unul şi altul mare nevoie, că la ce săptămână infernală am avut înainte de ea... La serviciu am băgat cărbuni la greu, iar joi chiar înainte de a decola spre Brisbane am făcut şi 5 ore suplimentare. Acum, dacă stau să mă gândesc, s-ar putea să par penibil văitându-mă că am muncit 13 ore într-o zi, mai ales că pe când eram în România Roxanei nu i se întâmpla deloc rar lucrul acesta. Atât doar că în cazul ei nu erau plătite :)
Oricum, revenons a' nos kangarous. Împreună cu Bogdan, Diana şi cele două adorabile moştenitoare am luat avionul de noapte către coasta Pacificului. Zborul a fost tare obositor, iar Roxana a dârdâit în permanenţă de frig, însă cum-necum am ajuns dis-de-dimineaţă în Brisbane, unde (la acel moment) era soare şi frumos. Maşina pe care o rezervasem în prealabil la Thrifty, un van Toyota Tarago (ha!) s-a transformat subit într-un Kia Grand Carnival. O balearcă mare şi albă, dar aproape nou-nouţă şi cât se poate de potrivită pentru grupul nostru.
N-am mai zăbovit prea mult şi am pornit entuziasmaţi către Gold Coast. Drumul nu e prea lung, iar singura surpriza a fost că a trebuit să ne înregistrăm (civilizat, pe internet) ca să plătim taxele de autostradă. Spre deosebire de WA, unde autostrada e mo-ka.
Pe Gold Coast am ajuns cu bine iar hotelul a fost ok (nimic de reproşat cu excepţia imaginii arhitectonice de ansamblu, care era de-a dreptul deplorabilă, iar parcarea de la subsol era foarte înghesuită, mai ales pentru un camion precum al nostru).
Până ne-am aranjat noi toate cele, plus cât am mai băgat un pui de somn, a trecut timpul. Şi-a tras între timp şi-o ploaie zdravănă, dar care s-a oprit repede. Seara am ieşit să ne plimbăm prin Surfers Paradise, care este într-adevăr un loc foarte interesant, eminamente turistic. Comparaţia cu WA/Perth nu îşi are niciun rost. În timp ce în Perth sunt doar vreo două hoteluri cu vreo 10 etaje în Scarborough Beach, Surfers Paradise e o mega-staţiune compusă din zeci de hoteluri mai înalte de 20 de etaje, adevăraţi zgârie-nori. Străzile, barurile şi magazinele erau pline de lume, peste tot era o forfotă generală, agitaţie, aglomeraţie. Ca la mare...
A doua zi ne-am trezit devreme şi am plecat să vizităm Australia Zoo. Era printre obiectivele noastre favorite, mai ales datorită admiraţiei pe care i-o purtăm remarcabilului şi regretatului Steve Irwin.
Şi de data aceasta peisajele aproape alpine din apropierea destinaţiei au contribuit la reuşita excursiei.
Despre Australia Zoo este necesar să spun că nu este o grădină zoologică în sensul tradiţional, cu animalele închise în cuşti. Desigur că există îngrădituri (că doar nu o să lase lumea să se plimbe printre crocodili ca pe bulevard) dar se poate observa că ideea de bază e aceea de a reduce la minim obstacolele care ar putea împiedica animalele să îşi trăiască viaţa într-un mod cât mai natural cu putinţă.
Spectacolele de hrănire ale crocodililor şi tigrilor au avut ca prim obiectiv educarea publicului cu privire la aceste specii, iar hrănirea elefanţilor a fost favorita zilei pentru Roxi.
De remarcat sunt şi locurile în care vizitatorii pot interacţiona (de regulă controlat) cu animalele precum cangurii, koala, broaştele ţestoase uriaşe, cămilele, poneii, elefanţii, wombaţii, alpacele, oposumii ş.a.m.d.
Să nu-l uităm nici pe crocodiulul Cameron, colţosul de la locul de joacă, cel care stă mereu cu gura mare încercând să mai impresioneze câte un copilaş naiv ce nu realizează că sub spoiala fioroasă nu e decât ipsos, butaforie.
Australia Zoo e loc cu adevărat special, unde ne-am simţit de milioane, iar Steve ar fi cu siguranţă mândru să vadă ceea ce soţia sa Terri şi copiii săi Bindi şi Bob continuă acolo.
După aşa o zi plină de peripeţii am oprit în centrul Brisbane-ului să halim ceva şi să ne mai clătim ochii. Chiar dacă era deja întuneric afară totuşi am avut destule de admirat în centrul oraşului, precum câteva străzi pietonale comerciale, piaţete bine structurate cu piese de mobilier urban interesante şi clădiri vechi într-o bună simbioză cu altele noi, avangardiste.
Următoarele zile am hotărât să le dedicăm parcurilor tematice celebre de pe Gold Coast. Am început cu Movie World, unde chiar lângă intrare se afla un turn înalt de vreo 80m numit Batman Escape. Atracţia era că te aşezai într-un scaun ataşat unei platforme care, după o numărătoare inversă în suspans, se lansa în sus către cer cu o viteză ameţitoare. Iar când ajungeai aproape în vârf plaforma cu scaune decelera brusc şi cădea liber înapoi spre sol, lăsându-şi pasagerii pentru o fracţiune de secundă în stare de imponderabilitate. Văzut de departe nu părea mare lucru, dar pentru cei cu rău de înălţime (printre care ne numărăm şi noi într-o anumită măsură) e destul de terifiant. Eu însă am avut încă o dată noroc cu Roxi. După ce în timp ce stăteam la coadă făcea pe Mihai Viteazu când mai auzea pe câte unele că ţipă de spaimă, se pare că în cele din urmă au ajuns-o descântecele bietelor nefericite. Aşa se face că de la lansare şi până aproape de final a tras iubi meu un recital pe cinste, cum nu mai auzisem până acum din partea-i. Fapt care, combinat cu adrenalina care-mi pompa valuri-valuri prin toate furtunele şi conductele, mi-a provocat un râs cu hohote, cum nu mai râsesem de mult. Am aşteptat noi peste trei sferturi de oră să-l vedem pe Batman-Batman, dar a fost pe cinste!
După asta mai băgat un tur în buşteanul plutitor, al cărui punct culminant era o cădere aproape verticală într-un bazin (încă o oră la coadă), apoi un roller-coaster cam răsuflat, mai mult pentru de copii (dar acolo era coada mai scurtă), başca un scurt film 4D (nu cine-ştie-ce) şi cam asta a fost ziua.
Plănuisem pentru luni după Paşte să mergem la Sea World, un alt parc de distracţii, dar cum avea program scurt în acea zi am mers să vizităm ultimul etaj (77) al clădirii Q1, cea mai înaltă din Surfers Paradise şi de asemenea cea mai înaltă clădire rezidenţială din lume. Am avut inspiraţie, că vremea era (încă) frumoasă. Panorama a fost într-adevăr uluitoare, aşa că am petrecut acolo o bună bucată de vreme, încercând să prind unghiurile/lumina ideală pentru fotografii.
Ca şi observaţie subiectivă (poate şi din cauză că cerul nu era senin) am remarcat culoarea închisă, ternă a oceanului pe Gold Coast în comparaţie cu vărul său de pe coasta de vest. Cum am spus, subiectiv...
După o porţie de clătite şi alta de ploaie (urmată de un curcubeu) am revenit la etajul 77 pentru admirarea panoramei nocturne a oraşului, care era cel puţin la fel de spectaculoasă ca cea diurnă.
În ziua ce a urmat am reuşit să ajungem la Sea World, un parc de distracţii de nota 10, care merită cu prisosinţă să fie vizitat. A spune despre spectacolul cu delfini de acolo că este uluitor este prea puţin. Iar faptul că vizitatorii (în special copiii) au posibilitatea să experimenteze cum e să fii în acelaşi bazin cu delfini dresaţi, care ştiu să facă tot felul de giumbuşlucuri, cred că nu-i de colea. De amintit că la fel ca la Australia Zoo, în timpul spectacolelor cu public se focaliza foarte mult atenţia pe educarea cu privire la aspectele ecologice ce ţin de conservarea speciilor.
Altceva? Păi ne-am plimbat cu barca cea cu fundul de sticlă prin bazinul cu rechini, am admirat ursul polar, pinguinii, spectacolul cu lei de mare şi ne-am plimbat cu trenuleţul în jurul parcului. Singura mare problemă a fost că de pe la amiază a început nene să-i toarne... Nu încontinuu, ci în reprize întrerupte de câteva raze de soare. Cu această ocazie ne-am cumpărat pelerine de ploaie, în mod clar achiziţia cea mai inspirată pe care am făcut-o pe Gold Coast. Chiar şi cu ele tot ne-a murat ploaia, noroc că lângă corăbiile piraţilor se afla un 'uscător de oameni' care în schimbul a 5$ ne-a mai zvântat şi încălzit un pic. Nu pentru mult timp, din păcate...
Partea proastă e că ploaia asta a durat şi în ziua următoare, în care noi doi am mers pe Tamborine Mountain, să vedem cascadele. Am avut însă noroc în acea zi, pentru că reprizele de ploaie deşi erau destul de sănătoase totuşi nu ţineau prea mult. Între aceste reprize (cât de cât) am reuşit să vedem cascada cea mai frumoasă, aflată undeva la capătul unei poteci din pădurea tropicală (mai degrabă junglă).
Un alt obiectiv interesant a fost peştera (artificială) cu viermi luminoşi. Nişte creaturi deosebit de interesante, a căror strălucire în întuneric se aseamănă ca intensitatea şi culoare cu cea a fibrelor optice (poate chiar asta erau, mai ştii, ne-or fi păcălit aia :).
Ultimul obiectiv demn de remarcat pe Tamborine Mountain a fost Skywalk, un pod suspendat prin coronamentul copacilor. Punctul forte al traseului era o consolă situată undeva la vreo 30m de sol, deasupra unui pârâu. Peisajul era splendid şi am avut noroc şi de o perioadă însorită atunci, dar acestea nu au fost suficiente să o determine pe Roxi să se uite împrejur din cauză că era prea ocupată să se ţină strâns cu amândouă mâinile de balustradă, îngrozită de hăul de sub noi şi de faptul că structura metalică era destul de 'zglobie' şi se mişca.
Norocul ei că drumul de întoarcere a fost mai uşor, am urmat o potecuţă ce traversa păduricea. Şi am ajuns cum nu se poate mai bine la maşină, că tocmai atunci iar a început răpăiala.
Ultima zi în Surfers Paradise am petrecut-o la plimbare prin oraş, lălăind de colo până dincolo, încercând şi de data aceea să păcălim ploaia refugiindu-ne în câte un magazin când începea mai tare.
De notat plaja superbă, dar cu valuri uriaşe (că nu degeaba i-o zice Surfers Paradise). De fapt ar trebui să-i zică Japanese Surfers Paradise, că doar pe de-alde de-ăştia kamikaze i-am văzut luându-se (cam fără succes) la trântă cu valurile.
Ultima zi de vacanţă pe coasta estică ne-am petrecut-o în Brisbane. Şi de această dată mai mult în maşină, la adăpost de ploaie. Am apreciat mai ales timpul petrecut la observatorul astronomic, unde am urmărit un documentar despre găurile negre proiectat pe cupola semisferică a observatorului. A fost o experienţă multimedia grozavă.
După o scurtă plimbare prin grădina botanică (unde, desigur, ne-a prins iar ploaia) am pornit fuguţa să vedem oraşul de pe faimoasa platformă din dealul (ei îi zic muntele) Coot-Tha. Acolo am avut noroc de puţin soare, însă oraşul era cuprins de o negură apăsătoare.
Nu îmi dau seama ce le-a trebuit celor din Queensland să îşi scrie pe numerele de înmatriculare de la maşini 'Queensland - Sunshine State'. îmi pare chiar ironic să dai mereu cu ochii de inscripţiile astea când afară e potop. Nu puteau să pună şi ei un koala, ceva, un delfin, pe Batman? Faptul că plouă mult nu l-am dedus noi din cele câteva zile petrecute acolo, ci ne-a fost relatat de mai toţi cei pe care i-am întâlnit şi cu care am mai intrat în vorbă. În primele zile de concediu e drept că nu a plouat decât o dată, însă nori cenuşii pe cer au fost în permanenţă, iar pe noi lumea ne felicita că 'bravo, ce vreme bună aţi prins'...
Trecând cu vederea peste vremea urâtă, la o observaţie superficială Brisbane mi s-a părut un oraş captivant, cosmopolit şi modern, dar strălucirea se pierde şi aici în momentul în care părăseşti centrul. Un detaliu pe care l-am observat este că suburbiile prin care am trecut (unele dintre cele mai aproape de centru) sunt alcătuite în mare majoritate de case din lemn (sistem caplama) pe piloţi, adică detaşate de sol. Presupun că motivul abundenţei acestor tipuri de case este direct legat de clima umedă şi caldă, detaşarea lor de sol asigurând o pardoseală uscată şi ventilaţie pe dedesubt. Cu toate astea imaginea lor nu e cea mai fericită pentru că faţadele sunt greu de întreţinut şi o bună parte sunt scorojite.
Nu îmi dau seama ce le-a trebuit celor din Queensland să îşi scrie pe numerele de înmatriculare de la maşini 'Queensland - Sunshine State'. îmi pare chiar ironic să dai mereu cu ochii de inscripţiile astea când afară e potop. Nu puteau să pună şi ei un koala, ceva, un delfin, pe Batman? Faptul că plouă mult nu l-am dedus noi din cele câteva zile petrecute acolo, ci ne-a fost relatat de mai toţi cei pe care i-am întâlnit şi cu care am mai intrat în vorbă. În primele zile de concediu e drept că nu a plouat decât o dată, însă nori cenuşii pe cer au fost în permanenţă, iar pe noi lumea ne felicita că 'bravo, ce vreme bună aţi prins'...
Trecând cu vederea peste vremea urâtă, la o observaţie superficială Brisbane mi s-a părut un oraş captivant, cosmopolit şi modern, dar strălucirea se pierde şi aici în momentul în care părăseşti centrul. Un detaliu pe care l-am observat este că suburbiile prin care am trecut (unele dintre cele mai aproape de centru) sunt alcătuite în mare majoritate de case din lemn (sistem caplama) pe piloţi, adică detaşate de sol. Presupun că motivul abundenţei acestor tipuri de case este direct legat de clima umedă şi caldă, detaşarea lor de sol asigurând o pardoseală uscată şi ventilaţie pe dedesubt. Cu toate astea imaginea lor nu e cea mai fericită pentru că faţadele sunt greu de întreţinut şi o bună parte sunt scorojite.
Cam asta a fost prima experienţă în Queensland. Vacanţa noastră acolo s-a încheiat tot pe o ploaie torenţială, la aeroport existau temeri de furtună (şi deci întârzieri/amânări de zboruri), însă am ajuns cu bine acasă, unde în ziua ce a urmat am fost acoperiţi de un cer perfect, albastru şi senin, parcă pregătit special pentru noi.
Alte noutăţi pe scurt despre Australia: tocmai ce a fost desemnată a doua ţară din lume în care e bine să naşti un copil (după Norvegia şi înaintea Islandei), iar dolarul australian se cumpără în prezent cu 109 cenţi americani. Având în vedere că acum jumătate de an era mai slab cotat şi decât dolarul canadian, trebuie că e un semn bun.
În încheiere vă prezint încă o bijuterie googleliferă prin intermediul căreia cineva a venit nas în nas cu acest blog: "ce sa intamplat daca usa lu roxi daca nu batea vantul". Comments anyone?
*Down Under
**G'day
Salut Andu si Roxi inca o data.
RăspundețiȘtergereDoamne cat am asteptat sa scrieti ceva.
Da si cand am vazut ditamai romanul mi s-au benoclat ochii.
Postarea voastra mi-a facut dimineata mai buna, si impreuna cu o cafea am citit cu sufletul la gura.
Ce bine imi pare de voi ca ati reusit sa aveti o viata linistita, stress-free, excursii interesante sau pur si simplu weekend-uri petrecute im mod placut, plimbarica. E crucial faptul ca poti sa iti petreci timpul liber altfel (ti se respecta timpul liber+ ai resursele pentru a face ceva frumos).
Ma bucur ca impartasiti din experientele voastre pe blog, si il voi citi in continuare cu placere. (cat mai des please).
Numai de bine si multa sanatate.
@ rechinumatei
RăspundețiȘtergereMultumim de vorbele bune. Multa bafta!
Azi, 31 mai A.D. 2011, eu, anonima Ivona, ma inchn si iti urez numai chestii mishtocutze dar mai ales multi ani! Am pierdut e-mailu', deci scriu ici si asta e. Te pupezam, Ivo&Ca&Rebi
RăspundețiȘtergereMultumex mult Ivo pentru pupezele. Iar urarile vi le intorc asemenea la tustrei.
RăspundețiȘtergereSi giastinkeis: andu.smeu@gmail.com