Australia 4.0 (și ceva mărunțiș)

”Cu bine, la revedere, sănătate, concediu plăcut, Happy 4th of July, toamnă rodnică și Crăciun fericit vă urez, că în ritmul în care am mers cine știe când ne mai auzim. Când ne-o face cetățeni, în 2014”

Așa încheiasem ultima postare de pe ”Canguru' Negru”, taman din mai 2012. Poate credea cineva că glumesc...

;)

Și totuși uite că nu l-am abandonat pe bietu' cangur (acum devenit cenușiu sub mormanul de praf care s-a așternut pe el între timp). După ce i-am scuturat bine blana și l-am curățat de păienjenișul de comentarii spam de care se umpluse, azi îmi iau în sfârșit inima-n dinți și o să încerc să fac un rezumat al anului și jumătate ce s-a scurs.

Adevărul e că din mai până prin decembrie 2012 nu prea am mai fost așa plimbăreți și ne-am învârtit mai mult prin jurul casei, ba la patinoar (da, chiar așa!), ba la câte un spectacol, o expoziție, o plimbare relaxată, de-astea... Tot în decembrie ne-au vizitat și prietenii noștri din Canberra - Anca și Sorin - împreună cu care am petrecut câteva zile foarte agreabile prin Perth și împrejurimi.

În ziua de Crăciun, împreună cu tovarășa consoartă ne-am așezat frumușel posterioarele în mașină și ne-am dus să vedem dacă mai e apa limpede în Jurien Bay, la vreo 220 km nord de Perth. Ne-am oprit pe drum si prin Cervantes și Lancelin, la dunele de nisip alb. Nu are sens să mai spun că a fost superb, las fotografiile sa vorbească singure. Asta de mai jos (făcută la Thirsty Point în Cervantes) e preferata mea, și mă mândresc cu faptul că a fost inclusă de Australia.com în albumul dedicat Crăciunului 2012.

Moș Crăciun a venit cu întârziere, de Boxing Day (26 decembrie), că atunci încep reducerile. De data asta n-a mai scăpat de cicăleală și mi-a adus în sfârșit aparatul foto mult visat, cu care mă tot vrăjea de vreo 2 ani de zile, încât începusem să-l suspectez pe Moșu că de fapt e adevăratul urmaș al Mamei Omida.

Multă energie a mai fost consumată pentru găsirea aparatului perfect pentru mine, din fericire am avut câțiva sfătuitori foarte competenți și în final nici că aș putea fi mai mulțumit de avangardistul OMD E-M5.

Cu oarecare regret și multă recunoștință l-am pensionat pe bătrânul Sony DSC-H10 căruia i se datorează amintirile imortalizate în primii 3 ani petrecuți în Australia. Săracul, așa cum vedeți îm poza de mai sus, nici nu i se terminase bine bateria și deja erau pe el muștele grămadă...

Numai bine a picat aparatul foto cel nou pentru a imortaliza artificiile de Revelion și Ziua Australiei, precum și călătoriile mai scurte sau mai lungi pe care le-am făcut la inceputul lui 2013 împreună cu Ana.

Într-una din acestea ni s-a alăturat și Eugen, (pe atunci) nou sosit în Australia, care tot drumul până la Lancelin era preocupat de faptul ca nu văzuse canguri în sălbăticie (excluzându-i aici pe cei care zăceau pe marginea drumului, aflați în stări de descompunere mai mult sau mai puțin avansate; eu m-am oferit să opresc mașina să-i fac o poză, să aibă omul amintire cu unul dintre ei mai puțin mâncat de molii, dar am fost politicos refuzat...).

Ei, și uite cum ne îndreptam noi înapoi către casă cu 110km/h (cât e limita maximă de viteză în WA) ne trezim cu un urecheat pe marginea drumului, care ne-a așteptat cuminte până ne-am apropiat de el, ca mai apoi să sară direct în fața mașinii. Noroc cu frânele și ABS-ul de la Land Rover.

Eugen de pe locul din dreapta, inspirat ca un paparazzo, cu aparatul foto în mână la momentul oportun, a surprins la fix momentul așa cum se poate vedea - eu consider asta una dintre cele mai bune fotografii 'de acțiune' cu canguri de până acum.

După terapia vest-australiana din decembrie și ianuarie, la începutul lui februarie ne-a venit rândul să ne îmbrăcăm frumos, de oraș, și să zburăm spre civilizație pe coasta estică a continentului la Sydney.

Cu toată sinceritatea, prima impresie despre orașul ăsta iconic a fost cum nu se poate mai bună. Ajunşi acolo dis-de-dimineaţă pe o vreme bună am lăsat bagajele la hotel in Woolloomooloo (da, chiar aşa se cheamă) şi după o plimbare de 15-20 min. pe jos prin gradina botanică am ajuns în Circular Quay (unde se află faimoasa clădire a operei şi Harbour Bridge).

O văzusem până atunci într-o sumedenie de imagini, o studiasem în facultate, dar a vedea opera lui Utzon în realitate a fost de-a dreptul copleşitor. Un snack şi o cafea la Opera Bar aveau să fie un mod perfect de a începe vizita în Sydney, care s-a continuat cu o plimbare prin piaţa din The Rocks, apoi pe străzi prin oraş până în Darling Harbour.

Nu mai văzusem de mult atât de multă lume pe la un loc (de fapt mint, nu de multă vreme, doar de vreo două săptămâni, de la ziua Australiei). Aşa cum ne aşteptam, Sydney e un oraş incomparabil mai comercial, mai animat şi mai cosmopolit decât micul și molcomul Perth, cu multă arhitectură de calitate, cu un centru impresionant, plin de turişti din toate colţurile lumii şi foarte colorat. În toate culorile curcubeului, din moment ce este considerat şi capitala gay a lumii :) Roxi chiar înainte de plecare îşi cumpărase o nouă geantă de umăr, iar în Sydney a putut admira exact același model de geantă purtată pe umăr de un... fetițel? asiatic, ieșit la plimbare de mână cu altul asemenea. 

Am încercat bineînțeles să vizităm cât mai multe locuri în zilele care au urmat: ne-am urcat în Sydney Tower să admirăm oraşul, am petrecut o jumătate de zi la nemaipomenit-de-frumoasa grădină zoologică Taronga, am pierdut un pic vremea pe Shark Island, ne-am delectat cu un peşte grozav la Doyle's în Watson’s Bay, am parcurs pe jos traseul din Coogee până la iconica Bondi beach, ne-am învârtit și prin Manly, am vizitat opera, am văzut Hobbit-ul la IMAX-ul din Darling Harbour (care se laudă că are cel mai mare ecran din lume), am vizitat acvariul, Madame Tussaud’s şi muzeul maritim. Iar seara ne-am obișnuit să dăm nas în nas prin parcuri cu câte un oposum drăgălaș și îndrăzneț.

Ne-am dus chiar şi cu trenul până la Blue Mountains, unde speram să vedem un peisaj montan de poveste. Și am nimerit o ceaţă să o tai cu cuţitul. Asta e, norocul nostru... Nu ne-a părut rău, că vremea, orășelul şi peisajul (cât am putut vedea din el) ne-au adus oarecum aminte de muntele şi toamna din România. Din tren am avut și ocazia să observăm câteva suburbii, care din Paramatta încolo nu pot spune că erau prea impresionante, în contrast cu strălucirea din centru.

Dintre chestiile negative observate de noi (în comparație cu Perth): aglomeraţia extrem de mare, traficul ne-a adus aminte (cu tristeţe) de Bucureşti, oamenii suferă ceva mai mult de fițe și sunt destul de sictiriţi de felul lor. Menționez aici în special şoferii de autobuz (pe care nu îi condamn neapărat, că probabil nu-i ușor să faci față zilnic asaltului de turiști hăbăuci care te întreabă vrute și nevrute).

Seara centrul devine cartierul general al boschetarilor, beţivilor şi drogaţilor care își fac culcuș pe unde nu te-aştepţi (de gen pe trepte la Prada).

Iar vremea...

Tot o dezamăgire a fost și Bondi beach, faimoasa plajă din Sydney care atrage atât de multă atenție. Poate că n-am nimerit noi când trebuia, poate că parte din farmecul ei o are atmosfera şi istoricul, dar ce-am găsit noi erau niște oameni la plajă pe nisipul străjuit de nişte betoane amenințătoare, mâzgălite cu graffiti. Destul de dezamăgitor, cum spuneam, poate şi din cauză că așteptările au fost prea mari...

Una peste alta fost foarte frumos la Sydney, are multe de oferit în plus față de Perth, dar nouă ne-a întărit convingerea că în ceea ce privește stilul de viața și aspirațiile noastre nici că puteam nimeri mai bine.

Următoarele luni au fost relativ lipsite de evenimente, iar existența noastră s-a desfășurat destul de monoton, în ritmul domiciliu-serviciu-domiciliu, cu weekenduri pe care Roxi le petrecea cu folos învățând conștiincios pentru școală, iar eu asemenea, frecând conștiincios menta.

Pe la începutul lui aprilie, pentru că se apropia aniversarea a 15 ani de când ne-am căzut reciproc cu tronc, am început să ne întrecem în extravaganțe legate de cum ar trebui să petrecem atât de speciala zi. Doamna a mutat munții din loc și cu chiu cu vai a reușit să facă o rezevare pe ultima sută de metri (cu doar vreo 5 săptămâni înainte) la nou inauguratul restaurant din Perth al lui Jamie Oliver.

Nu-mi doream să rămân mai prejos și i-am propus și eu să mergem (anticipat) vreo săptămână la relaxare. Cum la Sovata și Băile Tușnad biletele de odihnă erau deja date, au rămas pe lista scurtă Bali, Tailanda și Fiji.

Alegerea a fost relativ ușoară, mai atunci când în mulțimea de resort-uri am descoperit Toberua - o bijuterie de insuliță aflată la scurtă distanță de insula principală din arhipelagul fijian (sper că așa se spune).

Pe scurt, câteva zile și niște mii de dolari mai târziu eram în avion deasupra Pacificului. Atât doar că aeroportul international era in Nadi (pe partea de est a insulei mari), iar noi trebuia să ajungem în vest, în Suva, de unde urma să ne ia băieții cu barca până pe insulă. Între cele două orașe nu erau decât vreo 200 km, iar de zburat nu dura decât vreo jumătate de oră, dar avionul pe care l-am fi putut prinde pleca destul de târziu și deci ar fi trebuit să pierdem câteva ore prin aeroport. Așa că am vorbit cu cei de pe insulă și ne-au aranjat un taxi, care urma să ne ia de la aeroport de cum aterizam în Nadi și să ne ducă în Suva în câteva ore.

Am ales varianta asta în primul rând pentru că ne dădea șansa să vedem cum arată cu adevărat insula. Și era și-un pic mai ieftin.
S-a dovedit a fi o călătorie de neuitat :)

Taximetristul era un indian mic și prăpădit săracu de-i plângeai de milă, avea câte un dinte din 3 în 3, iar mașina lui era un fel de Toyota care pe vremea lu' Pazvante fusese probabil luxoasă, cu oglinzile pe capotă. Dar măcar erau cromate... Centuri de siguranță, aer condiționat - nu se împiedica lumea de asemenea mărunțișuri pe-acolo.

Relieful era neașteptat de deluros și cu vegetație din abundență. Drumul pe malul oceanului, cu multe serpentine, era extrem de pitoresc, dar asfaltul era mai rău ca pe Transfăgărășan. Iar prin satele prin care am trecut ți se strângea sufletul de milă văzând sărăcia lucie în care trăiesc oamenii de acolo. Din loc în loc, pe lângă câte un sat din asta de prăpădit răsărise câte un resort ultra-luxos, cu ziduri înalte, în care accesul localnicilor era desigur restricționat, ca să nu apară băeții cu 'porumbelul fierbinte' și să deranjeze turiștii mai simandicoși.

După atâtea ore de zbor pe ruta Perth-Sydney-Nadi și după lungul drum cu taxiul pe serpentine eram cam la capătul puterilor când am ajuns în Suva. Ultimii kilometri până la debarcaderul de unde urma să luăm barca au fost de-a deptul palpitanți. Drumul deja nu mai era asfaltat și în jur era beznă-beznă. Doar din când în când mai treceam pe lângă câte o lumină chioară care răzbătea din vreo cocioabă cocoșată de pe marginea drumului.

Am ajuns însă la timp și fără absolut nicio problemă, iar drept răsplată i-am dat șoferului bacșiș cred că vreo 10$. S-a bucurat ca de o comoară, nu mai știa săracu' de el cum să ne mulțumească. Ca termen de comparație în Perth 10$ e o bere la bar...

După ce ne-am văzut în barcă ne-am mai relaxat, dar doar pentru puțin timp, că după ce am ieșit de pe râu în ocean au băgat băieții viteză cât puteau motoarele să ducă, tot așa pe o beznă de nu vedeai mai nimic în jur. În vreo jumătate de oră destul de lungă am ajuns în sfârșit pe insula mult așteptată, unde am fost întâmpinați de un 'sobor' de angajați și conduși cu alai direct la masă. La țanc am ajuns, că ne ghiorăiau frate mațele...

Acompaniați la chitară de câțiva din băieții ăia de acolo (care grădinar, care bucătar, care instructor de scufundări) am băgat bine la ghiozdan și p-ormă am purces cu ultimele puteri pe cărăruie spre una dintre colibele mult visate, ale căror design și sistem constructiv sunt inspirate din arhitectura tradițională fijiană.

Oceanul era la doar câțiva metri de pridvorul casei, așa că am lăsat ușile larg deschise și am adormit ca în... broșurile turistice - ascultând adierea vântului și clipocitul apei. Sincer nu îmi ajung epitetele să descriu săptămâna petrecută cu cracii-n sus în hamacul priponit de doi palmieri pe insulița aia din Pacific, mare doar cam cât un teren de fotbal. Cum o poză face cât 1000 de cuvinte o să îi las pe cei interesanți să 'lectureze' în continuare aici.

O să mai spun doar că din toate experiențele minunate de care am avut parte în excursia asta cel mai mult ne-a impresionat caracterul și comportamentul oamenilor de acolo. Abia acum înțelegem ce vroia să spună cineva într-un review pe TripAdvisor despre Fiji și Toberua: "Noi suntem oamenii care nu călătorim niciodată de două ori în același loc. Dar pe Toberua am fost până acum de vreo 30 de ori".

După întoarcerea din Fiji din păcate a urmat pentru noi perioada cea mai dificilă de când am ajuns în Australia. Familia noastră a trecut în decurs de doar jumătate de an prin câteva momente triste, pentru noi augmentate și de depărtarea fizică de România și de cei de acolo.
Din cei bătrâni unii s-au stins, iar la sfârșitul lunii mai Roxi a petrecut o scurtă perioadă în București pentru a fi alături de tatăl ei care a trecut în final cu bine de o operație complicată.
Nu o să insist prea mult pe asta, dar după 3 ani și jumătate departe de România, întâlnirea cu sistemul de sănătate de acolo a fost pentru Roxana o experiență teribilă.

Necazurile nu s-au oprit aici și bietul Bambusică s-a procopsit și el săracul cu o tumoare canceroasă undeva cam pe fund așa, care a trebuit operată de două ori ca să-i fie îndepărtată complet.
Mai apoi la radiografie a apărut încă una undeva pe ceafă, pe unde avea cipul, și a fost nevoie să-l ducem iar la operație - din fericire însă asta din urmă s-a dovedit doar o calcifiere a țesuturilor. Acum săracul e jumulit tot, l-au făcut decapotabil, că a trebuit să-i tundă blănița înainte de a-l opera și nu s-a zgârcit veterinarul la suprafața decopertată... Dar a trecut cu neaștepat de multă ușurință peste toate și acum e la fel de jucăuș, mâncăcios și leneș ca înainte.
La începutul lui august, de ziua lui, când se recupera după operații, i-am pregătit un tort special - mulțumim tuturor celor care și-au manifestat sprijinul pe Facebook pentru el, îndeosebi Deliei :)

Că tot suntem la capitolul necuvântătoare, profit de ocazie să vă aduc la cunoștiință că am fost recent victima unui atac animalic. Și cine crede că în Oz doar șerpii, păianjenii, rechinii, crocodilii, meduzele, scorpionii, câinii dingo și cassowary te pândesc la cotitură să-ți facă felul - ei bine se înșeală.
Într-o frumoasă zi de primăvară australiană ne-am dus să ne mai plimbăm puțin prin Mandurah, să vedem ce mai învârte lumea pe acolo. Cum în ultima perioadă la Impressions lucrasem la un mare proiect rezidențial din zonă am zis să profit de ocazie să văd cum mai merge construcția.
Și plimbându-ne noi printre casele în construcție am observat într-una din ele, cu o fereastră mare la camera dinspre stradă, doi papagali mari și verzi (ca cel din fotografia de mai jos făcută acum câțiva ani la Mundaring), care se tot izbeau cu căpățânile de geam străduindu-se să iasă. Ușile erau deschise, dar ce să le ceri la creierașul ala de gigibecali...

Săritor cum m-a făcut mama n-am putut să stau nepăsător și m-am dus să ajut zburătoarele. Pe primul am încercat să-l prind de coadă și rezultatul a fost că am rămas cu toate penele în mână :) Am trecut apoi la planul B și l-am prins de aripi. Neinspirată mișcare, că păsăroiul s-a întors și m-a înhățat de deget atât de rău de îmi venea să-i sucesc gâtul ca să-l conving să-mi dea drumul. M-am abținut totuși și strângând cât puteam de tare din dinți l-am scos afară și i-am dat drumul să zboare, ceea ce s-a conformat.
Pe al doilea l-am apucat mai cu grijă un pic. A fost însă cuminte, cred că se speriase când văzuse ce se întâmplase cu coada colegului.

Râzând în hohote și cu sângele șiroaie pe mine a trebuit apoi să-mi calmez nevasta, care era decisă să mă ducă la spital, să mă testeze aia dacă bietul papagal (Australian ringneck în denumirea corectă) nu o fi fost cumva turbat sau veninos :))

Când nu are asemenea idei năzdrăvane doamna Smeu e în general femeie serioasă. La muncă muncește pe rupte, au promovat-o ăștia ai ei ca Financial Accountant, iar în clipele astea tocește pe rupte pentru ultimele două examene pe care le mai are de trecut ca să termine masterul.
E drept că nu-i ușor să pierzi majoritatea weekendurilor lucrând la proiecte de grup și citind sute de pagini de chestii care mai de care mai complicate și/sau plictisitoare, așa că uneori mai trebuie impulsionată, ca măgărușul cu morcovul agățat de băț.
Pentru ultimele examene însă morcovul s-a dovedit mai costisitor decât de obicei, întrucât s-a cerut materializat într-o nouă Honda Civic, care să înlocuiască vechea dar excelenta Toyoțica Echo, cea pe care am cumpărat-o a treia zi după ce am ajuns în Australia.

Deci cam asta despre doamna... Despre mine nu am noutăți prea interesante. De curând mi-am schimbat caucioacele la mașină, că de când am luat-o mergeam cu niște opinci uzate. De altfel nu m-aș fi mobilizat nici acum, dar m-a oprit într-o zi un polițist cumsecade la booze bus (cu fiola) și mi-a bătut obrazul că merg cu slick-urile alea. M-a crezut pe cuvânt că o să le schimb și m-a lăsat în pace, probabil și datorită logo-ului cu St John Ambulance pe care-l purtam pe cămașă. Și uite că am avut obraz, nu l-am mințit pe om, sper că citește acum pe blog :)

Că tot am menționat însemnele ambulanței, acum vreo câteva luni eram în Albany, la prânz la o terasă cu unul din contractorii noştri. O băbuţă care m-a văzut purtând tricoul de serviciu cu crucea malteză pe spate a venit să mă întrebe dacă lucrez la St John. De obicei la întrebările de genul ăsta mă cam codesc să dau un răspuns prea direct, că cine știe ce-l doare pe cel care întreabă şi s-o aștepta să îi dau vreo consultaţie... Până la urmă am confirmat, grăbindu-mă însă să precizez că nu-s paramedic. Ce vroia de fapt săraca băbuță? Lucra şi ea pentru serviciu de ambulanţă din Marea Britanie şi a vrut să-mi dea cadou o mică maşinuţă de ambulanţă de-a lor, așa ca-ntre colegi. Mi-a fost tare drag.

Printre preocupările cu care îmi umplu timpul uneori se mai numără și răsfoirea (virtuală) a presei din România. Dacă pe vremuri gogomăniile și abuzurile politicienilor îmi provocau profundă iritare și dezgust, acum le privesc amuzat, cu detașare, ca pe un serial de ficțiune. E și un fel de reality check, o modalitate de a ne păstra niște repere și de a vedea întotdeauna lucrurile în perspectivă.
De implicat însă activ, prin vot, în politica românească nici nu mai poate fi vorba. În primul rând pentru că nu mai are niciun rost, iar în al doilea rând pentru că cea mai apropiată secție de votare e la vreo 3500 km de noi. Mă îndoiesc sincer că ar merita efortul. În schimb nu m-ar mira să aflu că buletinul meu o fi votat de capul lui pe la toate alegerile/referendumurile desfășurate în Sectorul 5 (unde aveam domiciliul) din 2010 încoace...

Politica din Australia nu e nici pe departe așa de colorată, însă cum peste puțin timp ne vom alătura și noi trup și suflet supușilor reginei (deja am depus actele pentru cetățenie) participarea la vot va fi una dintre îndatoririle viitoare - în Australia votul e obligatoriu.
Sincer abia aștept să nu mai trebuiască să aleg mereu răul cel mai mic, să mi se ofere șansa să votez doctrina, nu (doar) persoana. Nu sunt naiv să cred că în politica de aici sunt numai sfinți, dar o comparație cu politica de pe Dâmbovița ar fi ridicolă.

Despre emigrare și chestii legate de subiectul acesta sincer nu mai știm mai nimic. De altfel de foarte mult timp nu am mai intrat nici pe emigrare.info, pe care însă îl recomand în continuare celor care îşi doresc să-şi pună traista-n băţ.

Până una-alta, uite că după 4 ani ne vom întoarce și noi pentru câteva săptămâni în România, pe la jumătatea lui decembrie. În afară de familie și prieteni mie cel mai dor îmi e de zăpadă. Pe Roxi care dârdâie și la 20 de grade o apucă groaza numai când aude.
Suntem entuziasmați! Așteptăm cu înfrigurare!
:)