Australia 4.0 (și ceva mărunțiș)

”Cu bine, la revedere, sănătate, concediu plăcut, Happy 4th of July, toamnă rodnică și Crăciun fericit vă urez, că în ritmul în care am mers cine știe când ne mai auzim. Când ne-o face cetățeni, în 2014”

Așa încheiasem ultima postare de pe ”Canguru' Negru”, taman din mai 2012. Poate credea cineva că glumesc...

;)

Și totuși uite că nu l-am abandonat pe bietu' cangur (acum devenit cenușiu sub mormanul de praf care s-a așternut pe el între timp). După ce i-am scuturat bine blana și l-am curățat de păienjenișul de comentarii spam de care se umpluse, azi îmi iau în sfârșit inima-n dinți și o să încerc să fac un rezumat al anului și jumătate ce s-a scurs.

Adevărul e că din mai până prin decembrie 2012 nu prea am mai fost așa plimbăreți și ne-am învârtit mai mult prin jurul casei, ba la patinoar (da, chiar așa!), ba la câte un spectacol, o expoziție, o plimbare relaxată, de-astea... Tot în decembrie ne-au vizitat și prietenii noștri din Canberra - Anca și Sorin - împreună cu care am petrecut câteva zile foarte agreabile prin Perth și împrejurimi.

În ziua de Crăciun, împreună cu tovarășa consoartă ne-am așezat frumușel posterioarele în mașină și ne-am dus să vedem dacă mai e apa limpede în Jurien Bay, la vreo 220 km nord de Perth. Ne-am oprit pe drum si prin Cervantes și Lancelin, la dunele de nisip alb. Nu are sens să mai spun că a fost superb, las fotografiile sa vorbească singure. Asta de mai jos (făcută la Thirsty Point în Cervantes) e preferata mea, și mă mândresc cu faptul că a fost inclusă de Australia.com în albumul dedicat Crăciunului 2012.

Moș Crăciun a venit cu întârziere, de Boxing Day (26 decembrie), că atunci încep reducerile. De data asta n-a mai scăpat de cicăleală și mi-a adus în sfârșit aparatul foto mult visat, cu care mă tot vrăjea de vreo 2 ani de zile, încât începusem să-l suspectez pe Moșu că de fapt e adevăratul urmaș al Mamei Omida.

Multă energie a mai fost consumată pentru găsirea aparatului perfect pentru mine, din fericire am avut câțiva sfătuitori foarte competenți și în final nici că aș putea fi mai mulțumit de avangardistul OMD E-M5.

Cu oarecare regret și multă recunoștință l-am pensionat pe bătrânul Sony DSC-H10 căruia i se datorează amintirile imortalizate în primii 3 ani petrecuți în Australia. Săracul, așa cum vedeți îm poza de mai sus, nici nu i se terminase bine bateria și deja erau pe el muștele grămadă...

Numai bine a picat aparatul foto cel nou pentru a imortaliza artificiile de Revelion și Ziua Australiei, precum și călătoriile mai scurte sau mai lungi pe care le-am făcut la inceputul lui 2013 împreună cu Ana.

Într-una din acestea ni s-a alăturat și Eugen, (pe atunci) nou sosit în Australia, care tot drumul până la Lancelin era preocupat de faptul ca nu văzuse canguri în sălbăticie (excluzându-i aici pe cei care zăceau pe marginea drumului, aflați în stări de descompunere mai mult sau mai puțin avansate; eu m-am oferit să opresc mașina să-i fac o poză, să aibă omul amintire cu unul dintre ei mai puțin mâncat de molii, dar am fost politicos refuzat...).

Ei, și uite cum ne îndreptam noi înapoi către casă cu 110km/h (cât e limita maximă de viteză în WA) ne trezim cu un urecheat pe marginea drumului, care ne-a așteptat cuminte până ne-am apropiat de el, ca mai apoi să sară direct în fața mașinii. Noroc cu frânele și ABS-ul de la Land Rover.

Eugen de pe locul din dreapta, inspirat ca un paparazzo, cu aparatul foto în mână la momentul oportun, a surprins la fix momentul așa cum se poate vedea - eu consider asta una dintre cele mai bune fotografii 'de acțiune' cu canguri de până acum.

După terapia vest-australiana din decembrie și ianuarie, la începutul lui februarie ne-a venit rândul să ne îmbrăcăm frumos, de oraș, și să zburăm spre civilizație pe coasta estică a continentului la Sydney.

Cu toată sinceritatea, prima impresie despre orașul ăsta iconic a fost cum nu se poate mai bună. Ajunşi acolo dis-de-dimineaţă pe o vreme bună am lăsat bagajele la hotel in Woolloomooloo (da, chiar aşa se cheamă) şi după o plimbare de 15-20 min. pe jos prin gradina botanică am ajuns în Circular Quay (unde se află faimoasa clădire a operei şi Harbour Bridge).

O văzusem până atunci într-o sumedenie de imagini, o studiasem în facultate, dar a vedea opera lui Utzon în realitate a fost de-a dreptul copleşitor. Un snack şi o cafea la Opera Bar aveau să fie un mod perfect de a începe vizita în Sydney, care s-a continuat cu o plimbare prin piaţa din The Rocks, apoi pe străzi prin oraş până în Darling Harbour.

Nu mai văzusem de mult atât de multă lume pe la un loc (de fapt mint, nu de multă vreme, doar de vreo două săptămâni, de la ziua Australiei). Aşa cum ne aşteptam, Sydney e un oraş incomparabil mai comercial, mai animat şi mai cosmopolit decât micul și molcomul Perth, cu multă arhitectură de calitate, cu un centru impresionant, plin de turişti din toate colţurile lumii şi foarte colorat. În toate culorile curcubeului, din moment ce este considerat şi capitala gay a lumii :) Roxi chiar înainte de plecare îşi cumpărase o nouă geantă de umăr, iar în Sydney a putut admira exact același model de geantă purtată pe umăr de un... fetițel? asiatic, ieșit la plimbare de mână cu altul asemenea. 

Am încercat bineînțeles să vizităm cât mai multe locuri în zilele care au urmat: ne-am urcat în Sydney Tower să admirăm oraşul, am petrecut o jumătate de zi la nemaipomenit-de-frumoasa grădină zoologică Taronga, am pierdut un pic vremea pe Shark Island, ne-am delectat cu un peşte grozav la Doyle's în Watson’s Bay, am parcurs pe jos traseul din Coogee până la iconica Bondi beach, ne-am învârtit și prin Manly, am vizitat opera, am văzut Hobbit-ul la IMAX-ul din Darling Harbour (care se laudă că are cel mai mare ecran din lume), am vizitat acvariul, Madame Tussaud’s şi muzeul maritim. Iar seara ne-am obișnuit să dăm nas în nas prin parcuri cu câte un oposum drăgălaș și îndrăzneț.

Ne-am dus chiar şi cu trenul până la Blue Mountains, unde speram să vedem un peisaj montan de poveste. Și am nimerit o ceaţă să o tai cu cuţitul. Asta e, norocul nostru... Nu ne-a părut rău, că vremea, orășelul şi peisajul (cât am putut vedea din el) ne-au adus oarecum aminte de muntele şi toamna din România. Din tren am avut și ocazia să observăm câteva suburbii, care din Paramatta încolo nu pot spune că erau prea impresionante, în contrast cu strălucirea din centru.

Dintre chestiile negative observate de noi (în comparație cu Perth): aglomeraţia extrem de mare, traficul ne-a adus aminte (cu tristeţe) de Bucureşti, oamenii suferă ceva mai mult de fițe și sunt destul de sictiriţi de felul lor. Menționez aici în special şoferii de autobuz (pe care nu îi condamn neapărat, că probabil nu-i ușor să faci față zilnic asaltului de turiști hăbăuci care te întreabă vrute și nevrute).

Seara centrul devine cartierul general al boschetarilor, beţivilor şi drogaţilor care își fac culcuș pe unde nu te-aştepţi (de gen pe trepte la Prada).

Iar vremea...

Tot o dezamăgire a fost și Bondi beach, faimoasa plajă din Sydney care atrage atât de multă atenție. Poate că n-am nimerit noi când trebuia, poate că parte din farmecul ei o are atmosfera şi istoricul, dar ce-am găsit noi erau niște oameni la plajă pe nisipul străjuit de nişte betoane amenințătoare, mâzgălite cu graffiti. Destul de dezamăgitor, cum spuneam, poate şi din cauză că așteptările au fost prea mari...

Una peste alta fost foarte frumos la Sydney, are multe de oferit în plus față de Perth, dar nouă ne-a întărit convingerea că în ceea ce privește stilul de viața și aspirațiile noastre nici că puteam nimeri mai bine.

Următoarele luni au fost relativ lipsite de evenimente, iar existența noastră s-a desfășurat destul de monoton, în ritmul domiciliu-serviciu-domiciliu, cu weekenduri pe care Roxi le petrecea cu folos învățând conștiincios pentru școală, iar eu asemenea, frecând conștiincios menta.

Pe la începutul lui aprilie, pentru că se apropia aniversarea a 15 ani de când ne-am căzut reciproc cu tronc, am început să ne întrecem în extravaganțe legate de cum ar trebui să petrecem atât de speciala zi. Doamna a mutat munții din loc și cu chiu cu vai a reușit să facă o rezevare pe ultima sută de metri (cu doar vreo 5 săptămâni înainte) la nou inauguratul restaurant din Perth al lui Jamie Oliver.

Nu-mi doream să rămân mai prejos și i-am propus și eu să mergem (anticipat) vreo săptămână la relaxare. Cum la Sovata și Băile Tușnad biletele de odihnă erau deja date, au rămas pe lista scurtă Bali, Tailanda și Fiji.

Alegerea a fost relativ ușoară, mai atunci când în mulțimea de resort-uri am descoperit Toberua - o bijuterie de insuliță aflată la scurtă distanță de insula principală din arhipelagul fijian (sper că așa se spune).

Pe scurt, câteva zile și niște mii de dolari mai târziu eram în avion deasupra Pacificului. Atât doar că aeroportul international era in Nadi (pe partea de est a insulei mari), iar noi trebuia să ajungem în vest, în Suva, de unde urma să ne ia băieții cu barca până pe insulă. Între cele două orașe nu erau decât vreo 200 km, iar de zburat nu dura decât vreo jumătate de oră, dar avionul pe care l-am fi putut prinde pleca destul de târziu și deci ar fi trebuit să pierdem câteva ore prin aeroport. Așa că am vorbit cu cei de pe insulă și ne-au aranjat un taxi, care urma să ne ia de la aeroport de cum aterizam în Nadi și să ne ducă în Suva în câteva ore.

Am ales varianta asta în primul rând pentru că ne dădea șansa să vedem cum arată cu adevărat insula. Și era și-un pic mai ieftin.
S-a dovedit a fi o călătorie de neuitat :)

Taximetristul era un indian mic și prăpădit săracu de-i plângeai de milă, avea câte un dinte din 3 în 3, iar mașina lui era un fel de Toyota care pe vremea lu' Pazvante fusese probabil luxoasă, cu oglinzile pe capotă. Dar măcar erau cromate... Centuri de siguranță, aer condiționat - nu se împiedica lumea de asemenea mărunțișuri pe-acolo.

Relieful era neașteptat de deluros și cu vegetație din abundență. Drumul pe malul oceanului, cu multe serpentine, era extrem de pitoresc, dar asfaltul era mai rău ca pe Transfăgărășan. Iar prin satele prin care am trecut ți se strângea sufletul de milă văzând sărăcia lucie în care trăiesc oamenii de acolo. Din loc în loc, pe lângă câte un sat din asta de prăpădit răsărise câte un resort ultra-luxos, cu ziduri înalte, în care accesul localnicilor era desigur restricționat, ca să nu apară băeții cu 'porumbelul fierbinte' și să deranjeze turiștii mai simandicoși.

După atâtea ore de zbor pe ruta Perth-Sydney-Nadi și după lungul drum cu taxiul pe serpentine eram cam la capătul puterilor când am ajuns în Suva. Ultimii kilometri până la debarcaderul de unde urma să luăm barca au fost de-a deptul palpitanți. Drumul deja nu mai era asfaltat și în jur era beznă-beznă. Doar din când în când mai treceam pe lângă câte o lumină chioară care răzbătea din vreo cocioabă cocoșată de pe marginea drumului.

Am ajuns însă la timp și fără absolut nicio problemă, iar drept răsplată i-am dat șoferului bacșiș cred că vreo 10$. S-a bucurat ca de o comoară, nu mai știa săracu' de el cum să ne mulțumească. Ca termen de comparație în Perth 10$ e o bere la bar...

După ce ne-am văzut în barcă ne-am mai relaxat, dar doar pentru puțin timp, că după ce am ieșit de pe râu în ocean au băgat băieții viteză cât puteau motoarele să ducă, tot așa pe o beznă de nu vedeai mai nimic în jur. În vreo jumătate de oră destul de lungă am ajuns în sfârșit pe insula mult așteptată, unde am fost întâmpinați de un 'sobor' de angajați și conduși cu alai direct la masă. La țanc am ajuns, că ne ghiorăiau frate mațele...

Acompaniați la chitară de câțiva din băieții ăia de acolo (care grădinar, care bucătar, care instructor de scufundări) am băgat bine la ghiozdan și p-ormă am purces cu ultimele puteri pe cărăruie spre una dintre colibele mult visate, ale căror design și sistem constructiv sunt inspirate din arhitectura tradițională fijiană.

Oceanul era la doar câțiva metri de pridvorul casei, așa că am lăsat ușile larg deschise și am adormit ca în... broșurile turistice - ascultând adierea vântului și clipocitul apei. Sincer nu îmi ajung epitetele să descriu săptămâna petrecută cu cracii-n sus în hamacul priponit de doi palmieri pe insulița aia din Pacific, mare doar cam cât un teren de fotbal. Cum o poză face cât 1000 de cuvinte o să îi las pe cei interesanți să 'lectureze' în continuare aici.

O să mai spun doar că din toate experiențele minunate de care am avut parte în excursia asta cel mai mult ne-a impresionat caracterul și comportamentul oamenilor de acolo. Abia acum înțelegem ce vroia să spună cineva într-un review pe TripAdvisor despre Fiji și Toberua: "Noi suntem oamenii care nu călătorim niciodată de două ori în același loc. Dar pe Toberua am fost până acum de vreo 30 de ori".

După întoarcerea din Fiji din păcate a urmat pentru noi perioada cea mai dificilă de când am ajuns în Australia. Familia noastră a trecut în decurs de doar jumătate de an prin câteva momente triste, pentru noi augmentate și de depărtarea fizică de România și de cei de acolo.
Din cei bătrâni unii s-au stins, iar la sfârșitul lunii mai Roxi a petrecut o scurtă perioadă în București pentru a fi alături de tatăl ei care a trecut în final cu bine de o operație complicată.
Nu o să insist prea mult pe asta, dar după 3 ani și jumătate departe de România, întâlnirea cu sistemul de sănătate de acolo a fost pentru Roxana o experiență teribilă.

Necazurile nu s-au oprit aici și bietul Bambusică s-a procopsit și el săracul cu o tumoare canceroasă undeva cam pe fund așa, care a trebuit operată de două ori ca să-i fie îndepărtată complet.
Mai apoi la radiografie a apărut încă una undeva pe ceafă, pe unde avea cipul, și a fost nevoie să-l ducem iar la operație - din fericire însă asta din urmă s-a dovedit doar o calcifiere a țesuturilor. Acum săracul e jumulit tot, l-au făcut decapotabil, că a trebuit să-i tundă blănița înainte de a-l opera și nu s-a zgârcit veterinarul la suprafața decopertată... Dar a trecut cu neaștepat de multă ușurință peste toate și acum e la fel de jucăuș, mâncăcios și leneș ca înainte.
La începutul lui august, de ziua lui, când se recupera după operații, i-am pregătit un tort special - mulțumim tuturor celor care și-au manifestat sprijinul pe Facebook pentru el, îndeosebi Deliei :)

Că tot suntem la capitolul necuvântătoare, profit de ocazie să vă aduc la cunoștiință că am fost recent victima unui atac animalic. Și cine crede că în Oz doar șerpii, păianjenii, rechinii, crocodilii, meduzele, scorpionii, câinii dingo și cassowary te pândesc la cotitură să-ți facă felul - ei bine se înșeală.
Într-o frumoasă zi de primăvară australiană ne-am dus să ne mai plimbăm puțin prin Mandurah, să vedem ce mai învârte lumea pe acolo. Cum în ultima perioadă la Impressions lucrasem la un mare proiect rezidențial din zonă am zis să profit de ocazie să văd cum mai merge construcția.
Și plimbându-ne noi printre casele în construcție am observat într-una din ele, cu o fereastră mare la camera dinspre stradă, doi papagali mari și verzi (ca cel din fotografia de mai jos făcută acum câțiva ani la Mundaring), care se tot izbeau cu căpățânile de geam străduindu-se să iasă. Ușile erau deschise, dar ce să le ceri la creierașul ala de gigibecali...

Săritor cum m-a făcut mama n-am putut să stau nepăsător și m-am dus să ajut zburătoarele. Pe primul am încercat să-l prind de coadă și rezultatul a fost că am rămas cu toate penele în mână :) Am trecut apoi la planul B și l-am prins de aripi. Neinspirată mișcare, că păsăroiul s-a întors și m-a înhățat de deget atât de rău de îmi venea să-i sucesc gâtul ca să-l conving să-mi dea drumul. M-am abținut totuși și strângând cât puteam de tare din dinți l-am scos afară și i-am dat drumul să zboare, ceea ce s-a conformat.
Pe al doilea l-am apucat mai cu grijă un pic. A fost însă cuminte, cred că se speriase când văzuse ce se întâmplase cu coada colegului.

Râzând în hohote și cu sângele șiroaie pe mine a trebuit apoi să-mi calmez nevasta, care era decisă să mă ducă la spital, să mă testeze aia dacă bietul papagal (Australian ringneck în denumirea corectă) nu o fi fost cumva turbat sau veninos :))

Când nu are asemenea idei năzdrăvane doamna Smeu e în general femeie serioasă. La muncă muncește pe rupte, au promovat-o ăștia ai ei ca Financial Accountant, iar în clipele astea tocește pe rupte pentru ultimele două examene pe care le mai are de trecut ca să termine masterul.
E drept că nu-i ușor să pierzi majoritatea weekendurilor lucrând la proiecte de grup și citind sute de pagini de chestii care mai de care mai complicate și/sau plictisitoare, așa că uneori mai trebuie impulsionată, ca măgărușul cu morcovul agățat de băț.
Pentru ultimele examene însă morcovul s-a dovedit mai costisitor decât de obicei, întrucât s-a cerut materializat într-o nouă Honda Civic, care să înlocuiască vechea dar excelenta Toyoțica Echo, cea pe care am cumpărat-o a treia zi după ce am ajuns în Australia.

Deci cam asta despre doamna... Despre mine nu am noutăți prea interesante. De curând mi-am schimbat caucioacele la mașină, că de când am luat-o mergeam cu niște opinci uzate. De altfel nu m-aș fi mobilizat nici acum, dar m-a oprit într-o zi un polițist cumsecade la booze bus (cu fiola) și mi-a bătut obrazul că merg cu slick-urile alea. M-a crezut pe cuvânt că o să le schimb și m-a lăsat în pace, probabil și datorită logo-ului cu St John Ambulance pe care-l purtam pe cămașă. Și uite că am avut obraz, nu l-am mințit pe om, sper că citește acum pe blog :)

Că tot am menționat însemnele ambulanței, acum vreo câteva luni eram în Albany, la prânz la o terasă cu unul din contractorii noştri. O băbuţă care m-a văzut purtând tricoul de serviciu cu crucea malteză pe spate a venit să mă întrebe dacă lucrez la St John. De obicei la întrebările de genul ăsta mă cam codesc să dau un răspuns prea direct, că cine știe ce-l doare pe cel care întreabă şi s-o aștepta să îi dau vreo consultaţie... Până la urmă am confirmat, grăbindu-mă însă să precizez că nu-s paramedic. Ce vroia de fapt săraca băbuță? Lucra şi ea pentru serviciu de ambulanţă din Marea Britanie şi a vrut să-mi dea cadou o mică maşinuţă de ambulanţă de-a lor, așa ca-ntre colegi. Mi-a fost tare drag.

Printre preocupările cu care îmi umplu timpul uneori se mai numără și răsfoirea (virtuală) a presei din România. Dacă pe vremuri gogomăniile și abuzurile politicienilor îmi provocau profundă iritare și dezgust, acum le privesc amuzat, cu detașare, ca pe un serial de ficțiune. E și un fel de reality check, o modalitate de a ne păstra niște repere și de a vedea întotdeauna lucrurile în perspectivă.
De implicat însă activ, prin vot, în politica românească nici nu mai poate fi vorba. În primul rând pentru că nu mai are niciun rost, iar în al doilea rând pentru că cea mai apropiată secție de votare e la vreo 3500 km de noi. Mă îndoiesc sincer că ar merita efortul. În schimb nu m-ar mira să aflu că buletinul meu o fi votat de capul lui pe la toate alegerile/referendumurile desfășurate în Sectorul 5 (unde aveam domiciliul) din 2010 încoace...

Politica din Australia nu e nici pe departe așa de colorată, însă cum peste puțin timp ne vom alătura și noi trup și suflet supușilor reginei (deja am depus actele pentru cetățenie) participarea la vot va fi una dintre îndatoririle viitoare - în Australia votul e obligatoriu.
Sincer abia aștept să nu mai trebuiască să aleg mereu răul cel mai mic, să mi se ofere șansa să votez doctrina, nu (doar) persoana. Nu sunt naiv să cred că în politica de aici sunt numai sfinți, dar o comparație cu politica de pe Dâmbovița ar fi ridicolă.

Despre emigrare și chestii legate de subiectul acesta sincer nu mai știm mai nimic. De altfel de foarte mult timp nu am mai intrat nici pe emigrare.info, pe care însă îl recomand în continuare celor care îşi doresc să-şi pună traista-n băţ.

Până una-alta, uite că după 4 ani ne vom întoarce și noi pentru câteva săptămâni în România, pe la jumătatea lui decembrie. În afară de familie și prieteni mie cel mai dor îmi e de zăpadă. Pe Roxi care dârdâie și la 20 de grade o apucă groaza numai când aude.
Suntem entuziasmați! Așteptăm cu înfrigurare!
:)

Australia 2.0

  

De fapt mai bine era să scriu Australia 2.5, că au trecut deja doi ani şi mai mult de jumătate de când ne-am văzut aterizați aproape de colțul din dreapta-jos al hărții, aproape de chenar.

Doi ani şi mai bine de când am dat 'restart'. Sau 'start a new game', mai bine spus.

Doi ani şi mărunţiş plini de peripeții și întâmplări inedite într-o lume nouă și în mod esențial diferită de cea pe care o cunoscusem până atunci (pe care acum, de la depărtare, o privim cu mai multă îngăduinţă).

Nu știm cât de important a fost rolul norocului în toată 'afacerea' asta, dar totuși privind retrospectiv nu se poate să ignori felul în care s-au succedat evenimentele care au afectat/determinat într-un fel sau altul venirea noastră în Perth. Întâmplarea, norocul sau Providenţa? Oricăreia îi datorăm ajungerea noastră aici, cert este că oriunde în lumea asta cu greu am fi găsit un loc în care să ne dorim să trăim mai pe gustul nostru.

Abia acum, scriind rândurile astea, am realizat că restricția vizei noastre, cea care ne 'lega de glie' pentru primii doi ani, a expirat încă din octombrie. Teoretic, dacă am dori, am putea alege să plecăm în orice altă parte a Australiei. Atât că nici prin cap nu ne trece lucrul ăsta. Dimpotrivă, încercăm să ne adâncim rădăcinile pe aici.

După primele două luni de Australia mă întrebam/mă întrebau mulți dacă cred că o să fim la fel de fericiți și după doi ani. Atunci speram că da. Se dovedeşte a fi adevărat.

Îmi propusesem de mult să scriu o postare despre cum stă treaba cu casele din Perth, la modul general.

Cred că în sfârşit sunt în măsură să spun câteva lucruri pertinente, după doi ani de muncă în industria de profil şi, mai ales, TADAAAAA!!! acum că ne-am şi cumpărat una. De altfel motivele pentru care nu am mai scris pe aici de cam de multișor rău-tare au mai ales de-a face cu asta.

Piața imobiliară - context:

Criza globală nu a trecut pe nesimțite nici în Australia. Piața imobiliară a fost și aici cam prăbușită, iar după ani de zile de funcționat la turație maximă, de la jumătatea lui 2011 industria de construcții a mers cam la relantiu. Previziunile spuneau că piața ar putea să-și (mai) revină spre jumătatea lui 2012, şi se pare că încep să se adeverească, dar preţurile sunt în continuare destul de scăzute. Ca să compenseze și să stimuleze creditarea băncile au redus şi ele dobânzile.

Una peste alta, ideea e că sfârşitul anului trecut a fost, se pare, un moment foarte bun în care să cumperi o casă pe aici. Moment de care am hotărât să profităm şi noi.

Primul pas a fost să ne întâlnim cu un broker de credite în Northbridge, ocazie cu care am încasat și prima amendă din Australia. 120$ pentru parcare neregulamentara :(

Nu ne-a picat la nici unul fisa că parcasem chiar sub semnul de parcare interzisă, care pe aici arata cam așa, cum vedeți în poza alăturată.

Oricum însă, întâlnirea a fost încurajatoare și ne-a dat speranțe să pornim la vânătoare. De case.

Țin minte că am scris în postarea din august despre viziunile diferite pe care eu și Roxi le avem în ceea ce privește casa. Eu vroiam casă mică/apartament aproape de centru, ea vroia casă mare și nouă în zone în care terenul să nu fie prea scump (adică prin Never Never). Dar am convenit să ne păstrăm mințile deschise și să încercăm să luăm în considerare mai multe variante, cu condiția DE NEDISCUTAT să rămânem în bugetul pe care ni l-am propus.

Prima etapă a strategiei a fost să reducem aria de căutare. În primul rând am exclus zonele în care știam clar că nu avem ce căuta din cauza notorietăţii lor, precum binecunoscutul pe aici triunghi KGB (Koondoola, Girrawheen, Balga), care ar deveni de fapt un pătrat dacă ar fi să adăugăm și Mirrabooka, sau un alt poligon mai complicat, că mai sunt pe acolo câteva suburbii la fel de tenebroase. Ce-i drept că am trecut pe acolo cu mașina și nu e chiar ca-n pampas sau ca-n Ferentari.

Chiar unele zone au început să se mai 'curețe' încet-încet, așa că s-ar putea ca în 15-20 ani să renteze să deții o proprietate acolo. Spun 'să renteze' pentru că majoritatea celor care investesc în case noi/complexuri rezindenţiale în asemenea zone sunt persoane cu bani care fac asta ca să le închirieze, nu să stea ei să locuiască în ele.

O să fac o paranteză să explic cam cum stă treaba cu proprietăţile pe aici. Complexurile rezindenţiale, care sună atât de fițos şi atrăgător în română, sunt de fapt dintre cele mai ieftine variante de locuinţe în Australia. Desigur că generalizez, există şi aici ierarhii, şi este știut că preţul unei case e dictat mai ales de zonă.

Diferenţele majore între complexurile rezidenţiale (strata lots) şi loturile independente (green titles) constă în faptul că în complexuri există (cel mai adesea, dar nu totdeauna) o zonă comună (a cărei administrare costă), iar în general loturile sunt mai mici (e și normal, nimeni nu face o subdivizare în care să nu încerce să stoarcă cât mai mult profit, în limitele impuse de R-Codes, destul de stricte, de altfel). Casele din complexurile rezidenţiale sunt numite fie units, villas ori town-houses. Primele două denumiri fac de obicei referire la case doar parter, deşi aş nota că units este şi denumirea dată apartamentelor. Town-houses este o denumire în general rezervată pentru casele cu etaj. Asta pentru cei care veţi veni în Australia şi veţi căuta de închiriat, să ştiţi la ce să vă aşteptaţi când veți vedea denumirile astea prin anunțuri.

Revenind la povestea noastră, așa cum am exclus KGB-ul, la fel am exclus și zonele precum Hillarys, Nedlands sau Mosman Park, că nu avea sens să ne batem capul/pierdem timpul căutând case pe acolo, din moment ce preţurile la terenuri încep de la 1 bulion la deal.

Încet-încet, după nişte tentative incipiente de căutări prin Iluka, Burns Beach şi Mindarie (suburbii frumoase, noi, la ocean, nimic de zis, dar cam prea departe de oraş măi nenică), am exclus până la urmă tot nordul râului. Asta mai ales din cauza că Roxana lucrează undeva în sud, iar podurile peste gârlă sunt aglomerate dimineața și după amiaza.

Oricum porneam la drum destul de optimiști, că ne gândeam că bugetul pe care ni-l stabilisem era unul destul de decent pentru 'first home buyer', echivalentul englezit pentru 'prima casă'. Să îl zic, să nu îl zic... Mai bine nu îl zic, că nu vreau să-mi aud vorbe pe urmă :p

După primele câteva vizionări însă ne-am cam pleoștit, că ce găseam să ne convină cît de cât la preț prin zonele pe care le preferam (gen Alfred Cove, Ardross, Bicton) erau fie niște căzături, bune doar de demolat și construit altceva în loc, fie case compartimentate complet anapoda, fie dosite prin niște funduri de loturi.

Nici măcar pe aproape de ceea ce ne așteptam/doream.

Pentru că dorința lui Roxi era să mergem să ne uităm și prin sud, următorul pas a fost Willetton, unde se pare că este una din cele mai bune școli publice din Perth. Și era și aproape de serviciul ei. Partea nasoală e că Willetton e o suburbie cam vechiuță, nu prea aproape de centru și care nouă ni s-a părut că nu are nimic special în plus față de alte zone asemănătoare ca aspect, în care casele costă probabil la jumătate.

De acolo am fost să vedem și noile zone rezidențiale de prin Canning Vale. Sunt și acolo unele noi și cochete, cu lacuri, arteziene, flori, palmieri, iarbă, rațe, tot tacâmul, dar când ieși de pe cele câteva străduțe pe care un developer s-a străduit să le facă mai atrăgătoare, te trezești dintr-o dată într-o puzderie de case cam căcăcioase și cu aspect ieftin. Am lăsat baltă și ideea cu Canning Vale, mai ales după ce am aflat și cam care e nivelul populației sălășluitoare (conform domain.com.au).

După deziluzia avută cu casele astea am fost să vedem și niște apartamente prin centru, mai ales prin East Perth. Damblaua mea. Doar că nici aici nu am avut prea mult succes. Deși am găsit unele care ne erau cât de cât pe plac, drept în buricul târgului, fiecare avea neajunsul lui: ba erau prea mici, sau aveau doar un singur loc de parcare, ori erau prea sus și te zbura vântul de pe balcon.

E drept că stilul de viață în blocurile de apartamente din centru e destul de cosmopolit. Ai la dispoziție piscină, sală de fitness, saună, zonă special amenajată de barbecue/petreceri, intrarea în bloc se face prin foyer-uri elegante, nu dai cu nasul de ușa administratorului de scară.

Reversul: cheltuielile de întreținere sunt cam între 3000-4000$/an. Și nu ar fi doar asta. Am avut ocazia să descoperim că prin blocurile astea nu prea locuiesc familii, cu atât mai puțin dintre cele cu copii. Majoritatea proprietarilor/chiriașilor sunt în general muncitorii FIFO ('fly in - fly out') care lucrează prin nord, la mine. Pentru că programul lor e de genul 3 săptămâni la mină - o săptămână liberă acasă, o mare parte din ei preferă să locuiască într-un astfel de apartament, cu de toate la îndemână. Mai bine decât să stea la casă și când se întorc de la muncă să descopere că iarba prin curte s-a uscat, piscina trebuie curățată etc.

Planurile A și B nu au funcționat. Așa că a trebuit să încropim planul C. Pentru asta am pus cap la cap următoarele certitudini: a) Andu e arhitect; b) care lucrează la o firmă de construcții; c) firma oferă discounturi semnificative angajaților săi.

Jumătate din problemă părea rezolvată. Mai rămânea să găsim un teren pe care să încercăm să construim ceva. Roxi a cotrobăit pe realestate.com.au zi și noapte. După ce am fost să vedem o zonă cu destul potențial numită Port Cogee, până la urmă ne-a rămas gândul la un teren în Ardross (o suburbie adiacentă Applecross, una dintre cele mai bune din Perth). Amplasamentul era bun, dar terenul era destul de mic, în pantă și cu multe constrângeri impuse în ceea ce privește zona edificabilă.

Din entuziasm însă, în două zile am fost gata cu un proiect de casă, pe care l-am trimis și la primărie ca să îmi spună un punct de vedere, și la estimator ca să ne dea un preț. Știam că aici casele cu etaj sunt de evitat, că de cum ai pus un etaj, cum sare prețul dinr-o dată ca lăcusta. Cu toate astea eram încrezător, îmi făcusem niște calcule și speram să fim în grafic. Calculasem eu că prețul pe metru pătrat, cu finisaje, trebuia să fie undeva între 900-1100$/mp.

După ce am așteptat cu sufletul la gură vreo săptămână să fie gata estimarea, când am auzit cât a ieșit prețul era să pic în fund. Pentru căsuța care avea în total vreo 190 mp (din care doar aprox. 40 mp etaj) estimarea a ieșit aproape 300.000$. Fără finisaje (încă vreo 50$/mp), fără siteworks (terasamente, garduri, rețea de irigație pentru zonele verzi - încă aproape 50.000$), plus taxa de management al traficului (alti cel putin 25.000$). Despre taxa asta ce pot să vă spun e că se plătește doar dacă lotul se află la o stradă principală, în funcție de durata lucrărilor. De evitat asemenea loturi.

Toate acestea adunate, plus finisajele, plus terenul pe care cereau 400.000$, plus chiria pe care ar fi trebuit să o plătim în continuare până ar fi fost gata casa (aproape un an), au făcut ca planul nostru să devină atât de irealizabil încât nici măcar nu ne-a părut foarte rău.

După vreo două săptămâni în care am lasat totul baltă, indispuși și fără chef, ne-am adunat iar puterile și am luat-o de la capăt cu căutările. Planul D. Ne-am fixat ca prioritate principală să ne găsim o casă aproape de centru într-o zonă bună, nu contează cât de mare/mică ar fi fost.

De data asta, mai în cunoștiință de cauză după toate experiențele trăite, am reușit să găsim câteva town-houses rezonabile ca preț și locație. Una prin Attadale, alta in Victoria Park, și încă una în South Perth. Ce-i drept nici una nu era casa visurilor noastre, fiecare aveau părți foarte bune și destule mai puțin bune, dar oricare din ele erau bune ca soluție de rezervă.

Eram aproape să ne resemnăm cu ideea că pe moment nu aveam să găsim ceva mai bun care să corespundă bugetului nostru. Pe care, fie vorba, în disperare de cauză și pe ultima sută de metri am tot încercat să-l mai întindem, doar-doar s-o ivi ceva mai acătări. Și totuși, deși ajunsesem să mergem să vizionăm case mult prea scumpe, în speranța că măcar vom găsi ceva de care să ne fie drag. Nici măcar.

Tocmai ne pregăteam să abandonăm pregătirile. Aproape terminasem de văzut toate casele de pe lista pe care ne-o făcusem, (dintre care nu ne gâdila imaginația nici una), mai rămăsese una singură în Como. Nici nu eram siguri dacă să ne mai pierdem sau nu vremea, că prețul era oricum mult peste bugetul nostru. Dar am mers.

Deja de când am ajuns prin preajmă începuse să ne bată inima la amândoi. Coborâsem un delușor de pe care se vedea strălucind râul pe care pluteau bărcuțele cu pânze acostate în micul port de pe malul vecin. Casa era cu etaj și se afla situată pe o străduță liniștită și se învecina cu un parc, la o aruncătură de băț de malul apei (undeva prin poza de mai sus, ca idee).

Fără să fie prea pretențioasă la exterior, la interior era spațioasă, luminoasă și bine partiționată. Ne-au plăcut în mod special cele două liviguri, unul la parter și un altul la etaj, din care se deschidea priveliștea către parc. Am încercat să privim dincolo de mobila veche, decorațiunile de un gust îndoielnic și brusturii care erau crescuți prin curte, și deja amândoi începusem să visăm. Am știut din clipa aceea că asta era casa pe care o căutam.

După ce ne-am sucit și învârtit vreo câteva zile, indeciși dacă merita sau nu să facem vraiște bugetul îndelung socotit de dragul casei ăsteia, până la urmă ne-am luat inima în dinți și am făcut oferta. Proprietarilor (care am aflat că puseseră casa la vânzare mai mult de nevoie decât de voie, ca să acopere niște datorii pe care le făcuseră) le-a luat o săptămână întreagă (foarte lungă pentru noi) ca să ne dea un răspuns. Din fericire afirmativ.

Am învățat pe pielea noastră că în general în viață lucurile pe care ți le dorești necesită sacrificii, pe lângă multă perseverență și puțin noroc. Nici în povestea cu casa nu a fost diferit. Ca să nu lungim prea mult povestea voi spune doar că deși în mod normal nu erau motive ca procesul de vânzare-cumpărare să nu decurgă bine mersi (din moment ce rezolvasem relativ rapid obstacolul cel mai mare, și anume avansul - e drept și cu puțin ajutor de la ai noștri bravi părinți), lucrurile s-au mișcat cum nu se poate mai încet, cu o droaie de poticneli.

Mai întâi agentul imobiliar nu a prevăzut o chichiță în contract, apoi brokerul nostru de credite a completat greșit niște hârtii pentru bancă, pe urmă agenții de settlement (persoanele/firmele însărcinate să intermedieze tranzacțiile imobiliare) s-au mișcat cu încetinitorul (că doar era perioada sărbătorilor de iarnă vară, și doar e și ei oameni), și colac peste pupăză au mai apărut pe parcurs și niște probleme cu jacuzzi-ul existent care nu era autorizat (au același regim cu piscinele, și unele și celelalte trebuie înconjurate cu gărduleț de cel puțin 1m înălțime). Toate astea au făcut ca toată panarama să se lungească cu mai mult de o lună, din cauza amendamentelor care trebuiau semnate, trimise, retrimise și paratrimise de la unii la alții. Ajunsesem cu adevărat la capătul răbdării și ne întrebam serios dacă nu cumva o fi vreun semn faptul că nu mai ieșeau o dată actele. Ne-ar fi părut tare rău de casă și de cât de mult suflet am pus în treaba asta, dar eram deciși să renunțăm să o mai cumpărăm, pentru că din cauza problemelor pe care le aveau cu banca lor, proprietarii tot evitau să stabilească o dată clară pentru settlement.

Și tocmai cînd dezarmasem aproape total și încercam să ne împăcăm cu gândul că nu ne vom muta vreodată în această casă, lucrurile s-au rezolvat ca prin minune și ne-am trezit (destul de mirați) că ne sună agentul să ne spună să venim să luăm cheile.

Încă o dată am avut mare noroc cu Erica, buna noastră gazdă în al cărei apartament am locuit aici în primii doi ani. Ne-a înțeles situația și nu ne-a cerut decât să îi spunem cu câteva zile înainte când se va rezolva problema cu casa cea nouă și vom dori să plecăm. Că altfel am fi ajuns fie să fim nevoiți să plătim vreo lună și chirie și ipotecă, sau să ne trezim cu mâtza și calabalâcul în stradă înainte de vreme (nu că nu s-ar fi găsit dintre prietenii noștri vreunii care să ne găzduiască, dar totuși...)

Că veni vorba de calabalâc, nu ne-a venit să credem că acum doi ani și ceva tot ceea ce ne aparținea în emisfera sudică încăpea în două valize mari și câteva genți mai mititele. Ne aduceam aminte cu duioșie de perioada în care așezam tricourile în șifonier câte unul pe raft, să pară mai plin :)))

Când ne-am făcut bagajele să ne mutăm de la Erica nu mai aveai loc să arunci un ac pe acolo. În afară de boarfe, ulcele și alte achizițiile mai mărunte făcute în timp, în ultima perioadă petrecută în apartament, în perspectiva cumpărării casei, am căutat să cumpărăm și ceva mobilă, profitând de faptul că grupul de constucții la care lucram a închis chiar în perioada aia (noroc chior) niște display-uri și a scos la licitație (pe circuit intern) mobila și decorațiunile din ele, la o fracțiune din preț.

Însă cum licitațiile au avut loc înainte să ne cumpărăm casa, pentru o perioadă nu am avut de ales și am trăit cu mormanul de mobile în living, de cred că se cruceau vecinii care se uitau pe fereastră.

O practică foarte întâlnită pe aici când îți cumperi casă și nu ai de nici unele e să ai răbdare să vezi ce mai aruncă vecinii, că poate te lipești de vreo canapea, ceva scaune, masă, etc. Televizoarele cu tub catodic deja se găsesc pe toate drumurile, ba încep să apară și monitoarele TFT și plasmele de generație mai veche. Uneori ai însă (ne)șansa să dai peste apariții precum cea din poza alăturată. Se pare că surpriza nu a fost numai de partea mea, și personajul pare peste măsură de surprins :)))

După ziua cea mare, în care am devenit mândri proprietari ai unei case și unui petec de Australia, au urmat desigur etapele firești prin care trece omul când se mută: dă cu șprei de gândaci, închiriază camion de la Budget, cheamă prietenii să-l ajute să care mobila (să îi dea Sfântul sănătate lui Darie în special), aruncă vechiturile, spală, gletuiește, vopsește, dă cu aspiratorul, taie bălăriile etc.

Ar dura enorm dacă ar fi să intru în detalii despre renovările de care ne-am apucat. Deși casa nu e prea veche, totuși sunt destule lucruri care nu prea ne-au fost pe plac, așa că ne-am apucat să încercăm să le reparăm/înlocuim.

Mai ales la început treaba a mers foarte greu. Pe lângă faptul că te trezești nedumirit, pe teren nefamiliar, înconjurat de cutii și cutiuțe, se mai adaugă și oboseala de la serviciu, bașca efortul depus la șmotruială.

Amuzant este că în perioada în care ne-am mutat era în desfășurare Perth Festival, la care aveam deja cumpărate de câteva luni bune bilete la 3 spectacole.

Primul dintre ele, concertul lui Ennio Morricone de la Burswood Theatre, s-a nimerit chiar în primele zile după ce ne mutasem. Eram zombi de oboseală amândoi, muncisem aproape toată noaptea de dinainte, hainele bune erau prin geamantane, dar am zis să mergem totuși, că ar fi fost păcat să ratăm șansa. Pe cât de dragă îmi e muzica lui Morricone și majoritatea filmelor ale căror coloană sonoră a compus-o, pe atât de greu mi-a fost să rămân treaz la spectacol. Și recunosc că au fost și vreo două momente (Roxi zice că mai multe) în care am cam tras la aghioase cu capul sprijinit în piept și susurând din buze ca un motan.

Spectacolul s-a transformat în chin și îmi pare sincer rău să spun că aproape tot farmecul serii aceleia s-a pierdut din cauza că ne picau ochii în gură de somn.

Și din păcate nu s-a întâmplat doar la Morricone. Aproape la fel de extenuați eram și când am fost să vedem How Like an Angel la UWA și spectacolul de dans de la H.M.Theatre.

Revenind, după primele două luni probabil că nu am ajuns nici măcar la jumătate cu renovările, dar cu toate astea considerăm că am făcut suficiente cât să ne simțim confortabil, ocazie pe care am celebrat-o organizând și o mega-petrecere de 'casă nouă' alături de o sumedenie de prieteni și cunoscuți. De acum încolo, încet-încet le mai facem noi pe toate.

În încheierea subiectului despre casă aș mai spune doar că ce ne bucură din cale afară e când auzim în weekend mașina cu înghețată care trece prin cartier. Nu știu de ce anume atâta fericire, că înghețata e scumpă și nu prea grozavă, dar nouă ne crește inima când auzim melodia aceea. Noi și câinii lui Pavlov...

În afară de procesul căutării de casă și de mutatul propriu-zis, celălalt eveniment semnificativ din viața noastră a fost că mi-am schimbat serviciul.

Nu am făcut lucrul acesta din cauză că nu îmi plăcea unde lucram - dimpotrivă, m-am simțit cum nu se poate mai bine la Impressions.

Nu am plecat nici din cauza crizei imobiliare - deși nu toate proiectele se finalizau, de muncă a fost ca la balamuc mai mereu. Chiar înainte de Crăciun mi s-a dat să fac proiectul pentru un concurs in Mandurah. Compania mamă ținuse documentația la dosar vreo două luni, și cu 10 zile înainte de predare ni l-au aruncat nouă să facem ce știm cu el. Deși toți erau convinși că nu avem nicio șansă și că doar o să mâzgălim ceva de ochii lumii, cu mândrie pot spune că după două săptămâni muncite într-una singură (ca și număr de ore suplimentare), proiectul făcut de mine a câștigat concursul.

A fost o chestie foarte interesantă, un proiect rezidențial mixt (case cu etaj, câteva parter și câteva maisonettes - un termen destul de ambiguu inventat de ăștia pe aici, care descrie un fel de vile cu mai multe apartamente). Pentru că am câștigat și developerului i-a plăcut cu deosebire proiectul nostu, ni s-a mai alocat o altă subdiviziune, pe care am terminat-o cu doar două zile înainte să plec din firmă.

Cum spuneam, motivul pentru care am ales să plec nu a fost nemulțumirea față de jobul pe care îl aveam, ci oportunitatea de a face project management. Și o creștere substanțială de salariu :)

St John Ambulance, noul meu angajator, este o organizatie laică, non-profit, care asigură singurul serviciu de ambulanță din WA. Și dacă vă întrebați ce căuta turcul la Viena, noul meu rol este să coordonez construcția noilor centre de ambulanță (depouri/centre de instruire in acordarea primului ajutor - mi se pare ciudat cum se spune în română, o să ajung ca Răducioiu ăăă... come si dice? :)

Neajunsurile noului job (obligația de a purta cravată și de a merge proaspăt barbierit la serviciu în fiecare zi) sunt compensate de atribuțiile sale care de care mai variate, de călătoriile pe care le fac în interes de serviciu și de mândria de a fi parte a unei organizații cu o imagine atât de bună.

Nu că atunci când mă prezentam ca arhitect mi-ar fi trântit cei de pe la primării telefonul în nas când sunam să rezolv câte o problemă, dar acum, de câte ori aud de SJA, mai că se dau oamenii peste cap să ne ajute cum le stă în putință.

Un alt lucru care mă umple de mândrie proletară e faptul că 3000 din cei 4000 de oameni care lucrează pentru SJA in WA sunt voluntari, care își ajută vecinii din principiu și nu iau o para chioară pentru asta. Asta nu înseamnă că muncesc zi și noapte, dar în afara zonei metropolitate și a câtorva sub-centre, din cauza imensității terioriului pe care îl acoperim, nu ar fi fezabil să plătești angajați 24 din 24 pentru două-trei apeluri de urgență pe an în te miri ce cătun. SJA pune la dispoziție ambulanțele, sediile, echipamentul și pregătirea, iar voluntarii își pun la dispoziție timpul lor atunci când e nevoie. Și cel puțin până acum (și sunt convins că și de-acum încolo) treaba merge de minune, iar voluntari în general se oferă mai mulți decât e nevoie.

Tot vroia mama să mă fac doctor când eram mic, probabil că serviciul meu actual va fi cel mai apropiat de dorinta ei :)

Din cauza serviciului și a casei, cu timpul liber nu am stat prea grozav, iar momentele libere preferăm să le

petrecem cu prietenii (al căror număr a sporit în mod substanțial, spre bucuria noastră), la câte o plimbare, sau lenevind în fața televizorului la House, Bones, Breaking Bad, Dexter, The Wire, The Walking Dead, Simpsons, My Name is Earl și UFC/Grey's Anatomy (la cele din urmă ne uităm separat).

Am continuat cu sârguință și antrenamentele de Ju-Jitsu, reușind de la ultima postare până acum să iau cu distincție examenele pentru centurile portocalie și verde. Ca dovadă a efortului depus este grăitoare fotografia alăturată, realizată acum vreo jumătate de an, după o sesiune de practicat blocaje. 'Tatuajele' au fost doar temporare, iar de atunci the princess s-a mai toughened up, ca să parafrazez un celebru slogan.

Ca să ne vină mai ușor să exersăm acasă, sensei Mike a organizat un seminar în scop caritabil (cu donație pentru o organizație pentru copii), în care ne-a învățat să ne construim singuri un manechin pentru grappling (din nou fac ca Răducioiu, dar lucrurile astea chiar că nu sunt sigur cum se spun în română, din moment ce eu nu am auzit de ele până am ajuns aici). Al meu a fost botezat Junior, după Junior Dos Santos, actualul campion de categorie grea în UFC. Nu mi-a fost ușor să mă învâț cu el, că la apartamentul Ericăi nu mai găseam loc și pentru Junior în casă. Așa că l-am depozitat pe bancheta din spate a mașinii mele. În fiecare dimineață în care plecam cu mașina trăgeam câte o spaimă când vedeam arătarea în oglinda retrovizoare.

Aș avea multe de spus despre cât am ajuns să apreciez artele marțiale (nu doar Ju-Jitsu) și ceea ce ele înseamnă, mai mult decât mijloace de auto-apărare, cât de fericit sunt că am întâlnit un om precum Mike Longman și cât de bine mă face să mă simt de fiecare dată când mă antrenez cu colegii mei.

De altfel sentimentele acestea pozitive au făcut să se oblojească mai ușor orgoliul meu rănit după cele trei înfrângeri pe care le-am suferit în competiția de BJJ din primăvara anului trecut. Și nu doar orgoliul a fost rănit, așa cum vedeți în stânga, dar ăsta s-a vindecat ceva mai greu :)

De hoinărit nu prea am mai făcut-o ca până acum. tot din cauza lipsei de timp.

Cea mai importantă excursie a fost cea de Crăciun cu mașina la Monkey Mia, la vreo 900km nord de Perth. Conform așteptărilor fost incredibil de frumos, inclusiv drumul, pe care la dus l-am făcut într-o zi, iar la întoarcere în două, cu popas în Geraldton.

O întâmplare amuzantă petrecută pe drum e când, după intersecția cu Great Northern Highway, GPS-ul ne indica faptul că peste 325m urmează viraj la stânga. Doar că eram în pădure, nici vorbă să se vadă vreun drum nici la stânga nici la dreapta, iar doamna s-a neliniștit că poate ne duce iar tomtomul în mărăcini (n-ar fi fost prima dată). Însă de data asta nu greșise el, ci componenta umană: era vorba de fapt de 325km. Distanță în care am trecut prin vreo 5 sate și vreo 3 road-houses :)

Și cu ocazia asta am făcut poze cu duiumul, singurul regret fiind acela că delfinii domesticiți care ar trebui să se prezinte în fiecare dimineață în fața turiștilor să își primească tainul de pește au absentat nemotivat în amândouă zilele în care noi am fost acolo, lăsând o droaie de copii întristați în ziua de Crăciun (inclusiv Roxi al meu). Și nici maimuțe nu sunt neam, să nu vă așteptați, reclamă falsă. A trebuit să mănânc singur toate bananele pe care le luăsesem ca momeală :))

În afară de asta am mai făcut doar ieșiri scurte de o zi la Araluen, Abingdon Miniature Village, cu bicicletele la Lake Leschenaultia, plus obișnuitele învârteli prin Fremantle, Cottlesloe etc.

Cu serviciul am mai fost o dată în Northam unde am mâncat o plăcintă cu carne și rozmarin de îmi vine și acum apă în gură, și de două ori până în Albany, un orășel tare frumos la vreo 500km de Perth. Din păcate n-am avut cum să o iau și pe Roxi, dar se pare că aceasta împreună cu Denmark și Pemberton vor fi următoarele destinații pentru o excursie de câteva zile. Dincolo de pitorescul orașului și al peisajelor, ce mi-a atras atenția în Albany a fost următoarea pancartă, afișată pe gardul care împrejmuia pușcăria:

În afară de plimbări și de chestiile de rutină ne mai putem lăuda că am fost la concertul Alice Cooper, care pentru mine a fost tare neobișnuit, pentru că a fost organizat de parcă mergeai la teatru, cu niște tanti bătrâncioase și amabile, care îți indicau în sală locul pe care îl aveai rezervat. Erau și o mână de rockeri mai hard-core, care s-au dus în fața scenei când a început concertul, dar în rest toți au stat frumușel unde au fost repartizați, nici măcar nu s-au ridicat în picioare până spre sfârșit. Rămas cu amintirea frumoasă a borâturilor multicolore și a urletelor din toți rărunchii de pe vremuri de la Posada Rock, eu am fost cam dezamăgit, dar pentru că abia o convinsesem pe nevastă să vină cu mine, am zis că poate mai bine că s-a întâmplat așa. Oricum Alice a fost la înălțime și de data asta.

O altă seară de care ne aducem aminte cu plăcere a fost cea în care am fost să vedem Puss in Boots la cinema-ul în aer liber din Burswood. A fost modul perfect să ieși cu prietenii la filme, pe o seară caldă de vară, tolănit pe niște bean-bags confortabile. Raiul pe pământ!

Alt eveniment la care am participat și eu și Roxi au fost crossul de 4 km de pe un mal pe celălaltul al râului, în ultima parte a anului trecut, precum și Freeway Bike Hike, la care deși nu mi-am văzut capul de treabă de când ne-am mutat, mi-am făcut și anul acesta timp să mă ofer voluntar pentru această cursă de biciclete organizată pentru strângerea de fonduri pentru Asthma Foundation. De data asta am avut noroc, m-am amplasat la doi pași de noua casă, și nici de incidente ca acum doi ani n-am mai avut parte.

Două lucruri ciudate au început să ni se întâmple în mod frecvent de când ne-am acomodat cu Australia: întârziem din ce în ce mai mult în diferite locuri unde suntem invitați (noi, care în București ne luam tot timpul cel puțin un sfert de oră de rezervă) și devenim mai neglijenți (uităm mașinile descuiate, telefoanele prin mașină la vedere etc.). O fi vârsta, dar mă gândesc că poate am și început să ne cam aussieficăm.

Paroxismul a fost însă atins când după ce am ieșit la un prânz prelungit cu prietenii în West Perth, mi-am uitat portofelul pe masă în food court. Niciodată, în vecii vecilor, nu mi s-ar fi întâmplat în România să-l uit (deși mi-a fost furat de două ori), eram cu mâna pe el tot timpul.

De data asta însă am plecat de la masă bine mersi, ne-am dus în altă parte, am mai stat pe urmă de taclale vreo 20 minute, până când mă trezesc că portofelul meu ia-l de unde nu-i.

M-am dus val-vârtej înapoi, deși eram sigur că îmi pierd vremea de pomană. Mă gândeam deja să mă apuc să sun la bancă să îmi dezactivez cardurile, îmi puneam probleme cum o fi pe aici ca să-ți schimbi permisul de conducere, oare trebuie să-l declari nul la ziar? :)

Am rămas uimit să găsesc un cuplu de asiatici care săracii erau mai stresați ca mine, că găsiseră portofelul și îmi cotrobăiau prin el să găsească un număr la care să mă sune să mi-l dea înapoi.

Ce să vă spun, momentul regăsirii a fost unul emoționant :)

Că tot suntem la capitolul Întâmplări neobișnuite pentru un român în lumea civilizată, vă anunț că acum vreo două săptămâni ni s-a stricat GPS-ul. Nu e stricat-stricat, doar s-a rupt o sârmă care îl ținea fixat în suportul de pe parbriz. Motiv excelent să fac uz de garanția extinsă pe care am cumpărat-o odată cu el (și făcea Fiferul mișto de mine :). Am dat telefon la ăștia cu garanția, le-am zis ce s-a întâmpat și acum două zile ne-a venit noul GPS prin poștă. Mai bun ca cel vechi și de generație mai nouă, că celălalt nu se mai fabrică. Nu ne-au cerut nimic prin care să dovedim că ce spunem e adevărat, nu a trebuit să trimitem vechiul GPS înapoi. S-a rezolvat pe încredere.

Să nu mai zic de câte ori nu m-am întors la Bunnings cu diverse chestii (unele dezambalate) pe care le cumpărasem fără să verific dacă se potrivesc sau nu, și le-au luat înapoi fără comentarii.

Mărunțișuri de genul acesta mă fac să apreciez iarăși țara asta atunci când mai uit.

Ca să termin cu familionul nostru, să mai aduc puțin vorba de doamna, care grație meritului academic de până acum (a luat din nou toate examenele cu High Distinction, mânca-o-ar... am încercat să mă gândesc la un geniu în ale contabilității, dar nu îmi vine niciunul în minte), s-a trezit că a primit un premiu din partea Universității. S-a organizat o ceremonie fastuoasă de înmânare a premiilor, iar mutulică al meu a fost invitat să țină un discurs aplaudat cu sinceritate de audiență, care nu a luat în seamă 'ă'-urile și 'î'-urile presărate strategic pe alocuri.

Ce-i drept la serviciu nu e foarte solicitată, dar în mining lucrurile se mișcă de minune, firma ei tocmai a depășit de două ori profitul anticipat. Și asta în condițiile în care în acest domeniu activează niște specimene despre care te întrebi cum de nu au sucombat până acum legilor lui Darwin. Mai deunezi Roxana a avut de-a face cu o făptură care a motivat faptul că nu a trimis o factură prin email pentru că 'the email machine is broken'. Cum ar spune Mike, la unii oameni deși lumina e aprinsă, din păcate nu e nimeni acasă.

În încheiere, că tot veni vorba de minerit, îi urăm bun venit Jos-Sub lui Geo (Sailor), ne-a făcut mare plăcere de cunoștință, și îl felicităm pentru noul job. Iar în curând o așteptăm să ni se alăture pe Delia.

Cu bine, la revedere, sănătate, concediu plăcut, Happy 4th of July, toamnă rodnică și Crăciun fericit vă urez, că în ritmul în care am mers cine știe când ne mai auzim. Când ne-o face cetățeni, în 2014 :) 

Roxi = job nou. Iarna = udă. Andu = banzai! Bambusică = zzzzzzz...

   

Moamăăă! S-a umplut de plase de păianjen de când nu am mai intrat aici, la 'vorbitor'! Scuzele mele, aceleași ca întotdeauna: timp liber cam puțin, lene cam multă și chef de scribăreală pe sponci.

Nici nu mai știu de unde să încep, că din mai și până acum în existența noastră și-au făcut loc fel de fel de feldefeluri mărunțele. Așa că alegem din grămadă, fără să ținem seama de cronologie:

Chestia mai importantă și care merită poziția de top în acest pomelnic i se datorează (cum altfel?) tot asociatei mele de viață, cea împreună cu care dețin (în indiviziune) un motan somnolent și cu un life-style de invidiat.

Deși nu este animată de o admirație excesivă pentru Miron Cozma și nici gesturile ecologice de plantat panseluțe la Universitate nu sunt exact ceea ce își propusese ca proiecte de viitor, totuși doamna fostă avocat a stat (îndelung), a cugetat (îndelung) și a decis (într-o clipită) că un serviciu la mină este, de fapt, ceea ce și-a dorit ea încă din fragedă copilărie, când, cu cosițele fluturând în adierea vântului*, admira funicularele (sau furnicularele?) de pe măgurile Coteștilor. (* dramatizare, n.a.)

E drept că am zis LA mină, nu ÎN mină. Deși, după povestea cu armata, nici varianta asta nu m-ar mai fi surprins :)

I-a mers bine la firma de contabilitate la care lucra, unde a învățat enorm și a fost și apreciată, totuși perspectivele acolo erau destul de limitate, iar gândul de a-și găsi un job într-o firmă de minerit nu i-a dat pace.

Probabil că puțini înțeleg ce înseamnă mineritul în Australia. Este vorba de industria care aduce cele mai mari venituri acestei țări, îndeosebi în Western Australia, Northern Territory și Queensland. Resurselor naturale li se datorează faptul că în Australia criza financiară s-a resimțit mult mai puțin decât în alte părți. Salariile sunt printre cele mai mari (ex. un macaragiu care lucrează 'în nord' ia lejer un $200.000/an), perspectivele de avansare sunt foarte bune și munca de birou e relativ ușoară, deși presupune responsabilitate mare. Toate astea cu condiția să ajungi acolo, în branșă, pentru că (la fel ca în cazul majorității joburilor disponibile în oricare alt domeniu) experiența în meserie este unul din cei doi factori majori de care depinde succesul unui interviu. Al doilea factor este să ai o recomandare bună de la cineva care contează.

Roxi nu avea nici una nici alta. În plus (sau mai bine zis în minus) nu avea nici măcar experiență în vreunul din cele două programe de contabilitate folosite de companiile mari din Oz. E vorba de SAP și Pronto.

Dar cum asemenea flecuștețe nu pot împiedica o smeoaică adevărată să își împlinească visul, s-a apucat cumătra și a făcut un curs de Pronto (care a costat o mică avere, ce-i drept), și-a adus CV-ul la zi, după care s-a pus pe aplicat la joburile care apăreau.

Surprinzător, unul dintre agenți a trimis-o la un interviu pentru un post la care aplicase mai mult așa, să nu îi pară rău că n-a încercat, pentru că în descrierea lui se cerea multă experiență în domeniu. Deși nu a primit jobul, totuși partenerii de discuție au felicitat-o și au asigurat-o că a făcut o bună impresie. Mă rog, la acel moment, gargara asta nu a încălzit-o prea mult.

Șansa ei a fost că doar la câteva zile după aceea să apară, în cadrul aceleiași companii/consorțiu/sereleu/draci-laci un alt job, tot pe contabilitate, la care de data aceasta experiența părea să nu mai cântărească atât.

Îndemnată de bărba-su, tovarășa aspirantă s-a apucat și a băgat un mail la băieții cu gargara pomeniți mai sus. Pe care, într-un mod politicos, i-a rugat să nu fie cârnați și să îi facă favoarea să o recomande pentru noul job, dacă tot au avut așa o părere bună despre ea la interviu.

Iar oamenii au fost de cuvânt. I-au pus dorita 'pilă', iar al doilea interviu a fost mai degrabă unul formal. Și uite-așa s-a învârtit Roxi a noastră de un nou job pe care și l-a dorit extrem de mult.

Acum, altă belea! Cum să-i dai vestea cea bună lu' coana mare la care lucra, că asta prinsese încredere în Roxana și deja începuse să plănuiască cum peste 9-10 ani o să se retragă din firmă, pe care urma să o lase pe mâinile ei și unei alte angajate. Și încă felurite asmenea basme și fantasmagorii.

Pe de celalată parte munca de la birou devenise din ce în ce mai stresantă în ultima perioadă. Cu puțin timp în urmă șefa mutase firma din clădirea de birouri unde aveau sediul într-o casă destul de părăginită pe care o cumpărase în Victoria Park, în care a băgat bani cu găleata. Pe care îi vroia înapoi cât mai repede cu putință.

Anunțul Roxanei, cum era de așteptat, nu a entuziasmat-o în prea mare măsură pe doamna patroană, care după ce și-a exprimat dezamăgirea a trecut la o serie de șicane mărunte în următoarele zile. După care a revenit cu o atitudine împăciuitoare, mieroasă și autocritică. Care i-a trecut și aia după vreo alte câteva zile, iar șicanele au reapărut.
Deși era conștientă că va trebui să restituie banii pe cursul de Taxation care îi fusese plătit de firmă, Roxi a avut surprinderea să constate că i-au fost reținuți din salariu bani inclusiv pe orele pe care le-a petrecut studiind politica biroului (care erau trecute în jurnal la rubrica Training). De asemenea a dat banii înapoi pe orele pe care ea le-a petrecut învățându-le pe alte colege diverse chestii, pentru că și acelea erau trecute tot la aceeași rubrică. În fine... Rahaturi. I-am zis sa nu le mai ia în seamă și să fie fericită ca și-a găsit un job care dincolo de faptul că e plătit mai bine (din octombrie probabil că o să câștige la fel cât mine, dacă nu cumva m-o și întrece, Doamne-ajută!) este și mult mai relaxat. Așa că va avea toate condițiile să își continue masterul la același nivel ca până acum (primele două examene le-a luat cu 'high distinction', mânca-o-ar tata de contabiloasă!).

Cum nu puteam rămâne mai prejos, am decis și eu să investesc în propria-mi educație și pregătire profesională.

Așa că m-am apucat și eu de niște cursuri. Dublă specializare: kempo jiu-jitsu și BJJ (brazilian jiu-jitsu). Că nu știi niciodată peste ce clienți recalcitranți dai când proiectezi case :)

Nu e doar un alt pitic sporadic ce și-a croit drum pe creierașul meu, e chiar o chestie pe care mi-am dorit de mult să o fac și am tot amânat-o la nesfârșit. Dar cum aici în Australia în familie ne-am propus să derulăm politica 'mai bine mai târziu decât niciodata', uite că acuși la treișunu de ani bătuți pe muchie am început să dau cu karata un entuziasm și o determinare de care sunt mândru cu adevărat.

E drept că începutul a fost mai greu, iar în primele lecții între mine și Kung Fu Panda probabil că erau mai multe asemănări decât deosebiri, însă încet-încet mă dau pe brazdă. Ca dovadă că între timp am reușit și să iau centura galbenă în kempo (mamă, cât timp a trecut de când n-am mai scris pe blog, vere...).

În ciuda celor câteva vânătăi și contuzii cu care (inevitabil) m-am procopsit nu am de povestit decât de bine despre noul meu hobby. Colegii (majoritatea mai tineri decât mine, bineînțeles) sunt oameni destoinici și interesanți, proveniți din toate mediile sociale. Iar instructorii, ce să mai... Sensei Mike (centura neagra 2 DAN în jiu-jitsu) este o enciclopedie ambulantă în ceea ce privește artele marțiale (și coleg cu mine de serviciu), iar sensei Diogo (centura neagra si campion mondial de BJJ) este un adevărat fenomen în ceea ce privește pregătirea fizică și psihică.

Am înnebunit-o de cap pe biata nevastă de când cu noua mea activitate. Mai ales în primele zile. Îmi amintesc că biata de ea se uita jumătate înspăimântată, jumătate compătimitoare la mine cu ce zâmbet larg și cu cât entuziasm îi povesteam ce moduri inovative de sugrumare a adversarului am mai învățat. Acum s-a mai obișnuit, chiar mă lasă uneori să exersez cu ea. Și dacă ea nu e disponibilă îl am oricând pe Bambusică drept sparring partner de rezervă :)

În rest, la serviciu - ca la serviciu. Piața imobiliară a cam scăzut și aici, terenurile se vând mai greu, iar în construcții lucrurile se mișcă mai greu ca anul trecut. În firmă au existat și câteva concedieri/detașări în alte firme din corporație De la noi din Design a fost dat afară indianu' care își trăgea mucii cu sete și a fost detașat la o firmă-satelit un Senior Designer. De cel din urmă îmi pare rău că a plecat, de bietu' indian nu pot spune că mă prăpădesc de dorul lui, mai ales că atitudinea pe care o avea față de colegi și mai ales față de job prefigura că puricii pe care avea să-i mai facă în birou nu aveau să mai fie prea mulți.

Interesant e că totuși numărul de proiecte care vin nu pare să fi scăzut de când cu această recesiune. E drept că nu toate se concretizează, dar acum că suntem mai puțini avem mai mult de muncă. Ceea ce nu e chiar rău, că așa am mai făcut niște ore suplimentare și am mai câștigat niște bani în plus. Bașca șeful meu m-a cooptat să îl ajut la conceptul casei sale și, mai nou, mi-a încredințat designul casei unor barosani din firmă. Așa mai împușc niște bile albe la șef și am parte și de proiecte mai 'high-end' :) 

Tot legat de serviciu mi-am adus aminte să povestesc ce sistem de 'alimentație publică' există la noi în birou: pe o masă în Construcții, pe una la copiatoare și pe alta în sala de mese se gasesc niște cutii pline cu diverse ciocolățele, o listă de prețuri și un plic cu bani. Ai poftă de cioco? Te duci la cutiuță, donezi cât face în plicul milei și te autoservești. PLZ PAY HERE reloaded.

Deși pe nivelul nostru lucrează cel puțin vreo 60-70 indivizi, iar cutiile cu dulciuri nu sunt supravegheate video, nu cred că ar concepe nimeni să ia măcar o bombonică de acolo fără să o plătească. Iar gândul acesta în sine e foarte reconfortant.

Revenind la imobiliare, scăderile de prețuri ne dau ceva speranțe că ne vom permite și noi în viitorul nu prea îndepărtat să ne cumpărăm o casă. La fel ca Marius cel Navigator & Co., care nu cu mult timp în urmă și-au atins scopul și s-au mutat la 'casa pe pământ' pe care și-o doreau. Ne bucurăm foarte mult pentru ei și așteptăm (încă) să inaugurăm pianina (după ce deja am inaugurat frigiderul cu bere, grătarul, masa și scaunele, frigiderul, scaunele, frigiderul, toaleta, frigiderul, toaletaa, friii... s.a.m.d.)

La noi o să fie mai greu cu decizia asupra casei, că dacă în general eu și Roxi avem idei relativ asemănătoare, în privința asta se pare că suntem în deplin dezacord. Ea vrea casă mare, nouă, pe pământ, cu o curte mare, într-o suburbie aproape de serviciul și școala ei. Eu vreau casă nu prea mare în aer (adică apartament) într-un bloc mișto în centru. O să vedem cum evoluează negocierile și la ce compromis ajungem (aici s-ar putea ca până la urmă tehnicile de jiu-jitsu să se dovedească folositoare). 

Despre Australia în general ce ar mai fi de povestit? Tot așa departe se află, acum se organizează un recensământ să ne mai numere (să vadă dacă suntem toți), dolarul australian e în continuare binișor peste cel american, iar în Perth am avut parte de una dintre cele mai umede ierni din ultimii ani (după ce anul trecut a fost una din cele mai uscate). A plouat foarte mult lunile astea, dar sperăm ca spre sfârșitul lui august să se facă frumos, mai ales că atunci vom participa iar la City to Surf.

Dacă tot am avut parte de ploaie și acum trebuie să merg cu mașina la serviciu în zilele în care am antrenamente am descoperit că și aici, la orele de trafic intens se produc blocaje. Mai ales când plouă. Mi s-a întâmplat de vreo două ori să întârzii mai mult de 15 minute decât era inițial estimat de GPS. Pare o glumă față de ororile bucureștene, pe care mi le aduc încă bine aminte. Și încă o mică diferență: de ambele dăți când am stat blocat în trafic (și nu numai atunci) au auzit în preajma mea exact același număr de claxoane nervoase: zero. 

Anunț: am de dat moka un computer (doar unitatea centrală, fără monitor și restul) oricui ar avea nevoie de el. P4 1600MHz, 1Gb RAM, 30 Gb, GeForce4. Dacă nu găsesc doritori îl o să îl expediez înapoi pe marginea străzii, unde l-am găsit inițial.

Noi intâmplări şi peripeţii de Jos-Sub*

     
B'ziua**

După o perioadă cam agitată cangurul negru revine la 'Big Brother' cu noi istorioare şi fapte de arme.

În general viaţa de aici curge liniştit, fleoşca-fleoşca, singura problemă de care ne-am mai lovit în ultima vreme fiind timpul liber insuficient. Nu atât în cazul meu cât în cel al consoartei, care se luptă vitejeşte de trei ori pe saptămână, după serviciu, cu masterul si cursul de taxation. De fapt acum o să urmeze o perioadă şi mai grea, că la sfârşitul lui mai va avea două examene grele, dar trage(m) tare înainte. Până acum i-a mers excelent, chiar dacă am mai scos-o eu din ritm în câteva weekend-uri în care îşi făcuse planuri că va sta numai cu burta pe carte şi nu va ieşi din casă.

Prima dată am reuşit să o păcălesc pe la sfârşitul lui martie, tot înainte de un examen. Îmi doream să mă înscriu la Freeway Bike Hike, cursa (impropriu spus) de biciclete în scop caritabil pentru bolnavii de astm, la care anul trecut participasem ca voluntar. Singur, că de câte ori îi pomeneam jumătăţii despre asta îmi spunea că ea n-are nene timp şi punea iar placa aia cu învăţatu' şi cum o să pice ea examenele. Ca pe vremuri în facultate... Decisesem, aşadar, să mă înscriu numai eu la cursa de 30km, cea mai spectaculoasă, care pleca din East Perth, traversa tunelul de pe autostradă şi se termina în centrul Joondalup-ului (acolo unde era finişul, de altfel, şi pentru cursa de 60km şi cea de 10km). Când aproape terminasem înscrierea pe internet şi mă pregăteam să plătesc taxa, am zis să o mai întreb totuşi o dată pe studioasă dacă nu cumva şi-o fi schimbat părerea. Şi cum pesemne că exact în acel moment tocmai adia puţin vântul, uite că din senin i-a picat fetei fisa că poate o plimbare pe bicicletă în weekend ar fi exact ce i-ar trebui să mai scape de stres. A pus însă condiţia să ne înscriem la cursa de 10km, nu la cea de 30, că îi era frică să nu se obosească peste măsură. Degeaba am încercat să-i explic faptul că 10km e mai nimic şi că în cursa aia se vor înscrie o mulţime de familii cu copii, printre care vom ajunge să facem slalom, ea nu şi nu, ori cursa de 10km împreună, ori mă duc singur.

Cum biciclitul solitar poate deveni plictisitor şi cum ştiam că îi va prinde bine şi ei o zi la aer liber i-am făcut şi de data asta 'catârul' (copyright Oana Z.). Lucru pe care aveam să îl regret amarnic în ziua cursei, când ne-am trezit la linia de plecare înconjuraţi de un ocean de puradeime strident colorată şi degrabă claxonatoare din clopoţeii de pe micile lor biciclete împodobite ca nişte sorcove.

Din mijlocul căştilor rozalii frumos decorate cu căpşunele şi peştişori lor se ivea semeţ Andu al meu, cu echipamentul lui profi, alături de alţi câtiva tătici/mămici/bunici agitaţi, cu sarsanalele pe ei şi fluturând prin aer biberoane, sandvişuri, sticluţe cu apă, loţiune de soare şi alte bunătăţi.

Cursa în sine a fost uşoară dar palpitantă, pentru că autostrada cu ale sale 3 benzi (plus una de rezervă) s-a dovedit neîncăpătoare pentru hoarda de căpşunele care descriau imprevizibil tot felul de traiectorii sinusoidale (sau cosinusoidale, după funcţie).

Chiar şi aşa a fost binevenită ieşirea cu bicicletele, iar după o scurtă oprire la Finish în Joondalup am prelungit-o ca să ne reîntoarcem la maşină, făcând şi o scurtă oprire la un 'garage sale' (pricinuită de faptul că ne-am rătăcit printr-o suburbie). Să fie ziua completă am mers apoi la plajă în Hillarys, că nu mai făcusem o baie de când plecaseră ai noştri.

După alte câteva săptămâni (în care doar ne-am mai învârtit pe ici-colo) am mai reuşit să mai găsesc un pretext pentru un weekend departe de casă. De data asta m-am oferit să particip ca şi oficial (sună destul de pompos, trebuie să recunoaşteţi) la etapa de raliu pe macadam organizat în Nannup, aproape de Busselton. Invitaţia mi-a fost făcută de una dintre colegele de serviciu, care în timpul liber se ocupă cu organizarea acestor evenimente în WA.

Deşi ideal ar fi fost să plecăm spre Busselton de vineri seara, pentru că sâmbătă dimineaţa la 8 era întâlnirea în Nannup, planurile ne-au fost date peste cap de un grătar ce urma să se organizeze la Roxi la birou şi care a fost contramandat în ultimul moment. Aşa că am fost nevoiţi să ne trezim sâmbătă cu noaptea-n cap şi să îi dăm pedală aproape 300km spre sud că să ajungem la timp. Deşi ne-am luat mai bine de o oră marjă de eroare era cât p'aci să întârziem. Mai întâi din pricina unei bariere buclucaşe din Bunbury unde am aşteptat vreo 20 minute consternaţi când îi vedeam pe alţii că se întorc din drum, până când, văzând că se îngroaşă gluma şi trenul nici gând să treacă, am ales să facem la fel şi să găsim un ocoliş. Pe urmă am luat iar ţeapă din cauza nenorocitului de GPS, care şi de data asta ne-a făcut figura şi în mijlocul unei păduri ne îndemna să facem stânga pe un drum inexistent. Am ales atunci să ne încredem mai degrabă în drumul mai lung dar cunoscut, motiv pentru care am mai făcut un ocol considerabil până am ajuns în Nannup, cu 5 minute mai devreme de ora întâlnirii (suficient şi pentru un pipilică). Chiar dacă fusesem pe fugă am rămas încântaţi de frumuseţea drumurilor de pe coclaurile australiene dimineaţa în zori.

În Nannup am făcut joncţiunea cu 'echipa Hotel' (aşa era botezată cea de pe 'speciala' noastră) şi am plecat împreună în coloană pe traseu. Deşi ne era necunoscut până acum, sătucul acesta şi împrejurimile lui ne-au suprins prin peisajul idilic. Regiunea e foarte deluroasă, asemănătoare întrucâtva zonei Muscelului de unde ne revendicăm originile, iar până la locul în care am fost desemnaţi să 'oficiem' erau de urcat câteva pante cu adevărat abrupte. Am făcut o afacere bună cu noua maşină 4x4, că dacă am fi mers cu buburuza japoneză (lucru care nu ar fi fost imposibil) cred că nici acum nu mai auzeam sfârşitul beşteliturilor din partea nevestei.

Sarcina noastră de oficiali cu ecuson era cât se poate de simplă: trebuia să închidem un drum forestier şi să ne asigurăm că nu sare nimeni pe traseu în timpul raliului. Cum nu era nici ţipenie de om prin preajmă şi cum pe drumul pe care l-am închis cred că oricum nu circulă mai mult de o maşină-două pe săptămână, treaba a mers ca unsă.

Până la începutul cursei aveam de pierdut vreo două-trei ore, timp pe care eu l-am folosit în principal ca să fac poze şi Roxi ca să lase impresia că învaţă. De fapt ne-am tot fâţâit de colo-colo, am mai sporovăit vrute şi nevrute şi ne-am tolănit la soare, nerăbdători să vedem maşinile şi motocicletele.

Ce minunat era când liniştea deplină din vârful dealului pe care ne aflam era brusc întreruptă de zgomotul pătrunzător al motoarelor ce curse, urmat de norii de praf cărămiziu pe care maşinile îl ridicau când treceau! Singurele 'incindente' ale zilei au fost pricinuite de doi canguri neglijenţi care au trecut strada ţopăind fără să-mi ceară voie în prealabil, urmaţi la scurt timp şi ceva distanţă de un păsăroi emu tacticos.

După terminarea etapei ne-am alăturat din nou coloanei şi am avut ocazia să facem împreună traseul care s-a dovedit unul extrem de dificil, îngust şi cu multe zone de nisip moale. Eu eram în culmea fericirii (că am apucat astfel să îmi 'botez' maşina), Roxi mai puţin, că se temea să nu cădem de-a berbeleacul în prăpastie (lucru de altfel imposibil luând în considerare puzderia de copaci de pe margine).

Ne-am reîntors în Nannup, un sătuc minuscul dar destul de cochet şi bine pus la punct pentru cei doritori să-l viziteze. Strada principală devenise paddock pentru echipele mai mari, iar pe celelalte străduţe zumzăneau necontenit celelalte maşini de curse. Am avut bucuria şi onoarea să îl întâlnesc în Nannup şi pe Răzvan Vlad, un pilot conaţional cu noi, pe care îl felicit pentru rezultatul excelent pe care l-a avut la grupa N. Răzvan şi copilotul său de numai 16 ani, Daymon Nicoli, pilotând maşina cea mai puţin puternică (foto), au câştigat clasa 2WD ARC şi conduc în prezent campionatul australian la această categorie. Pentru cei interesaţi puteţi găsi mai multe detalii pe site-urile MaxyRally şi RallyWA.

După o scurtă plimbare prin Nannup am plecat spre Busselton, unde ne rezervasem o cameră la un hotel ieftin şi care ne aşteptam să fie şi cam prost. Din fericire nu a fost chiar aşa. În afară de faptul că se afla cam la perferia localităţii iar mobila era cam veche şi scorojită (însă probabil hi-tec la vremea ei, dovadă aparatul de radio încastrat în noptieră :), totuşi camera era curată, iar complexul avea cam de toate (restaurant, piscină acoperită, terenuri de tenis, baschet şi minigolf). Unde mai pui că oceanul se afla la 25-30m de camera noastră. Având în vedere că dacă rezervi din timp poţi găsi o cameră chiar şi la 60$/noapte cred că merită pe deplin. Ca şi comparaţie locul într-un caravan park e vreo 25$/noapte (la care se mai adaugă şi 100-120$/zi închiriatul rulotei).

Seara am ieşit la o plimbare prin Busselton, unde am descoperit entuziasmaţi că se terminaseră reparaţiile la pontonul lung de aproape 2km, mândria oraşului. Vremea era ideală (deşi cam umed), iar pe ponton trebuie că erau sute de oameni ieşiti la pescuit nocturn, care mai de care mai diferiţi, majoritatea cu târla de copii după ei şi/sau cu berile în lăzile frigorifice (denumite esky, după numele celei mai răspândite companii producătoare), unii mai bătrâni în baston sau în cărucioare cu rotile, dar atmosfera nu putea fi mai relaxa(n)tă.

Deşi mi-ar fi făcut plăcere să stăm pe ponton până la miezul nopţii ne-am grăbit totuşi să prindem şi cursele nocturne de maşini de pe malul oceanului, eveniment conex cu raliul. Ce şi-ar fi putut dori mai mult de la viaţă un împătimit al maşinilor aşa ca mine?

Ziua a doua a semănat cu prima, dar din păcate a cam plouat mărunt, chestie care ne-a obligat să ne petrecem dimineaţa mai mult în maşină, la un film pe laptop. După care, până au trecut toate maşinile, Roxi a băgat şi un somn zdravăn. Am mai rămas în Nannup doar cât să vedem premierea. Singura chestie care ne-a stricat cheful a fost un benzinar nenorocit, hoţ şi necioplit care ne-a înşelat cu vreo 12$. E drept că şi din vina noastră, că nu am fost atenţi, dar asta din cauză că disperatul ăla ne-a pus el benzină şi apoi ne-a zorit să mutăm maşina de frică să nu se facă coadă la pompă şi să nu cumva să îi plece clienţii la Caltex-ul de peste drum. 12$ sunt mai nimic, înseamnă vreo 3-4 pâini, dar nu de bani era vorba, ci de dezgustul pe care ni l-a provocat acel găinar. Noroc că pe aici nu te loveşti prea des de asemenea reprezentanţi ai umanităţii.

Am ajuns terminaţi de oboseală seara acasă, după mai mult de 800km străbătuţi în cele două zile. Cu gândul înainte la marea evadare ce urma să aibă loc, plănuită încă din septembrie.

Anume (mini) vacanţa în Queensland, pe Gold Coast.

Anul acesta am avut noroc că s-au legat 5 zile libere (Vinerea Mare şi luni după Paşte, iar cum Anzac Day a picat în weekend, am primit şi marţi liber). Aşa că ne-am mai luat 3 zile de concediu şi am reuşit să punem cap la cap 10 zile de vacanţă. De care aveam şi unul şi altul mare nevoie, că la ce săptămână infernală am avut înainte de ea... La serviciu am băgat cărbuni la greu, iar joi chiar înainte de a decola spre Brisbane am făcut şi 5 ore suplimentare. Acum, dacă stau să mă gândesc, s-ar putea să par penibil văitându-mă că am muncit 13 ore într-o zi, mai ales că pe când eram în România Roxanei nu i se întâmpla deloc rar lucrul acesta. Atât doar că în cazul ei nu erau plătite :)

Oricum, revenons a' nos kangarous. Împreună cu Bogdan, Diana şi cele două adorabile moştenitoare am luat avionul de noapte către coasta Pacificului. Zborul a fost tare obositor, iar Roxana a dârdâit în permanenţă de frig, însă cum-necum am ajuns dis-de-dimineaţă în Brisbane, unde (la acel moment) era soare şi frumos. Maşina pe care o rezervasem în prealabil la Thrifty, un van Toyota Tarago (ha!) s-a transformat subit într-un Kia Grand Carnival. O balearcă mare şi albă, dar aproape nou-nouţă şi cât se poate de potrivită pentru grupul nostru.

N-am mai zăbovit prea mult şi am pornit entuziasmaţi către Gold Coast. Drumul nu e prea lung, iar singura surpriza a fost că a trebuit să ne înregistrăm (civilizat, pe internet) ca să plătim taxele de autostradă. Spre deosebire de WA, unde autostrada e mo-ka.

Pe Gold Coast am ajuns cu bine iar hotelul a fost ok (nimic de reproşat cu excepţia imaginii arhitectonice de ansamblu, care era de-a dreptul deplorabilă, iar parcarea de la subsol era foarte înghesuită, mai ales pentru un camion precum al nostru).

Până ne-am aranjat noi toate cele, plus cât am mai băgat un pui de somn, a trecut timpul. Şi-a tras între timp şi-o ploaie zdravănă, dar care s-a oprit repede. Seara am ieşit să ne plimbăm prin Surfers Paradise, care este într-adevăr un loc foarte interesant, eminamente turistic. Comparaţia cu WA/Perth nu îşi are niciun rost. În timp ce în Perth sunt doar vreo două hoteluri cu vreo 10 etaje în Scarborough Beach, Surfers Paradise e o mega-staţiune compusă din zeci de hoteluri mai înalte de 20 de etaje, adevăraţi zgârie-nori. Străzile, barurile şi magazinele erau pline de lume, peste tot era o forfotă generală, agitaţie, aglomeraţie. Ca la mare...

A doua zi ne-am trezit devreme şi am plecat să vizităm Australia Zoo. Era printre obiectivele noastre favorite, mai ales datorită admiraţiei pe care i-o purtăm remarcabilului şi regretatului Steve Irwin.

Şi de data aceasta peisajele aproape alpine din apropierea destinaţiei au contribuit la reuşita excursiei.

Despre Australia Zoo este necesar să spun că nu este o grădină zoologică în sensul tradiţional, cu animalele închise în cuşti. Desigur că există îngrădituri (că doar nu o să lase lumea să se plimbe printre crocodili ca pe bulevard) dar se poate observa că ideea de bază e aceea de a reduce la minim obstacolele care ar putea împiedica animalele să îşi trăiască viaţa într-un mod cât mai natural cu putinţă.

Spectacolele de hrănire ale crocodililor şi tigrilor au avut ca prim obiectiv educarea publicului cu privire la aceste specii, iar hrănirea elefanţilor a fost favorita zilei pentru Roxi.

De remarcat sunt şi locurile în care vizitatorii pot interacţiona (de regulă controlat) cu animalele precum cangurii, koala, broaştele ţestoase uriaşe, cămilele, poneii, elefanţii, wombaţii, alpacele, oposumii ş.a.m.d.

Să nu-l uităm nici pe crocodiulul Cameron, colţosul de la locul de joacă, cel care stă mereu cu gura mare încercând să mai impresioneze câte un copilaş naiv ce nu realizează că sub spoiala fioroasă nu e decât ipsos, butaforie.

Australia Zoo e loc cu adevărat special, unde ne-am simţit de milioane, iar Steve ar fi cu siguranţă mândru să vadă ceea ce soţia sa Terri şi copiii săi Bindi şi Bob continuă acolo.

După aşa o zi plină de peripeţii am oprit în centrul Brisbane-ului să halim ceva şi să ne mai clătim ochii. Chiar dacă era deja întuneric afară totuşi am avut destule de admirat în centrul oraşului, precum câteva străzi pietonale comerciale, piaţete bine structurate cu piese de mobilier urban interesante şi clădiri vechi într-o bună simbioză cu altele noi, avangardiste.

Următoarele zile am hotărât să le dedicăm parcurilor tematice celebre de pe Gold Coast. Am început cu Movie World, unde chiar lângă intrare se afla un turn înalt de vreo 80m numit Batman Escape. Atracţia era că te aşezai într-un scaun ataşat unei platforme care, după o numărătoare inversă în suspans, se lansa în sus către cer cu o viteză ameţitoare. Iar când ajungeai aproape în vârf plaforma cu scaune decelera brusc şi cădea liber înapoi spre sol, lăsându-şi pasagerii pentru o fracţiune de secundă în stare de imponderabilitate. Văzut de departe nu părea mare lucru, dar pentru cei cu rău de înălţime (printre care ne numărăm şi noi într-o anumită măsură) e destul de terifiant. Eu însă am avut încă o dată noroc cu Roxi. După ce în timp ce stăteam la coadă făcea pe Mihai Viteazu când mai auzea pe câte unele că ţipă de spaimă, se pare că în cele din urmă au ajuns-o descântecele bietelor nefericite. Aşa se face că de la lansare şi până aproape de final a tras iubi meu un recital pe cinste, cum nu mai auzisem până acum din partea-i. Fapt care, combinat cu adrenalina care-mi pompa valuri-valuri prin toate furtunele şi conductele, mi-a provocat un râs cu hohote, cum nu mai râsesem de mult. Am aşteptat noi peste trei sferturi de oră să-l vedem pe Batman-Batman, dar a fost pe cinste!

După asta mai băgat un tur în buşteanul plutitor, al cărui punct culminant era o cădere aproape verticală într-un bazin (încă o oră la coadă), apoi un roller-coaster cam răsuflat, mai mult pentru de copii (dar acolo era coada mai scurtă), başca un scurt film 4D (nu cine-ştie-ce) şi cam asta a fost ziua.

Plănuisem pentru luni după Paşte să mergem la Sea World, un alt parc de distracţii, dar cum avea program scurt în acea zi am mers să vizităm ultimul etaj (77) al clădirii Q1, cea mai înaltă din Surfers Paradise şi de asemenea cea mai înaltă clădire rezidenţială din lume. Am avut inspiraţie, că vremea era (încă) frumoasă. Panorama a fost într-adevăr uluitoare, aşa că am petrecut acolo o bună bucată de vreme, încercând să prind unghiurile/lumina ideală pentru fotografii.

Ca şi observaţie subiectivă (poate şi din cauză că cerul nu era senin) am remarcat culoarea închisă, ternă a oceanului pe Gold Coast în comparaţie cu vărul său de pe coasta de vest. Cum am spus, subiectiv...

După o porţie de clătite şi alta de ploaie (urmată de un curcubeu) am revenit la etajul 77 pentru admirarea panoramei nocturne a oraşului, care era cel puţin la fel de spectaculoasă ca cea diurnă.

În ziua ce a urmat am reuşit să ajungem la Sea World, un parc de distracţii de nota 10, care merită cu prisosinţă să fie vizitat. A spune despre spectacolul cu delfini de acolo că este uluitor este prea puţin. Iar faptul că vizitatorii (în special copiii) au posibilitatea să experimenteze cum e să fii în acelaşi bazin cu delfini dresaţi, care ştiu să facă tot felul de giumbuşlucuri, cred că nu-i de colea. De amintit că la fel ca la Australia Zoo, în timpul spectacolelor cu public se focaliza foarte mult atenţia pe educarea cu privire la aspectele ecologice ce ţin de conservarea speciilor.

Altceva? Păi ne-am plimbat cu barca cea cu fundul de sticlă prin bazinul cu rechini, am admirat ursul polar, pinguinii, spectacolul cu lei de mare şi ne-am plimbat cu trenuleţul în jurul parcului. Singura mare problemă a fost că de pe la amiază a început nene să-i toarne... Nu încontinuu, ci în reprize întrerupte de câteva raze de soare. Cu această ocazie ne-am cumpărat pelerine de ploaie, în mod clar achiziţia cea mai inspirată pe care am făcut-o pe Gold Coast. Chiar şi cu ele tot ne-a murat ploaia, noroc că lângă corăbiile piraţilor se afla un 'uscător de oameni' care în schimbul a 5$ ne-a mai zvântat şi încălzit un pic. Nu pentru mult timp, din păcate...

Partea proastă e că ploaia asta a durat şi în ziua următoare, în care noi doi am mers pe Tamborine Mountain, să vedem cascadele. Am avut însă noroc în acea zi, pentru că reprizele de ploaie deşi erau destul de sănătoase totuşi nu ţineau prea mult. Între aceste reprize (cât de cât) am reuşit să vedem cascada cea mai frumoasă, aflată undeva la capătul unei poteci din pădurea tropicală (mai degrabă junglă).

Un alt obiectiv interesant a fost peştera (artificială) cu viermi luminoşi. Nişte creaturi deosebit de interesante, a căror strălucire în întuneric se aseamănă ca intensitatea şi culoare cu cea a fibrelor optice (poate chiar asta erau, mai ştii, ne-or fi păcălit aia :).

Ultimul obiectiv demn de remarcat pe Tamborine Mountain a fost Skywalk, un pod suspendat prin coronamentul copacilor. Punctul forte al traseului era o consolă situată undeva la vreo 30m de sol, deasupra unui pârâu. Peisajul era splendid şi am avut noroc şi de o perioadă însorită atunci, dar acestea nu au fost suficiente să o determine pe Roxi să se uite împrejur din cauză că era prea ocupată să se ţină strâns cu amândouă mâinile de balustradă, îngrozită de hăul de sub noi şi de faptul că structura metalică era destul de 'zglobie' şi se mişca.

Norocul ei că drumul de întoarcere a fost mai uşor, am urmat o potecuţă ce traversa păduricea. Şi am ajuns cum nu se poate mai bine la maşină, că tocmai atunci iar a început răpăiala.

Ultima zi în Surfers Paradise am petrecut-o la plimbare prin oraş, lălăind de colo până dincolo, încercând şi de data aceea să păcălim ploaia refugiindu-ne în câte un magazin când începea mai tare.

De notat plaja superbă, dar cu valuri uriaşe (că nu degeaba i-o zice Surfers Paradise). De fapt ar trebui să-i zică Japanese Surfers Paradise, că doar pe de-alde de-ăştia kamikaze i-am văzut luându-se (cam fără succes) la trântă cu valurile.

Ultima zi de vacanţă pe coasta estică ne-am petrecut-o în Brisbane. Şi de această dată mai mult în maşină, la adăpost de ploaie. Am apreciat mai ales timpul petrecut la observatorul astronomic, unde am urmărit un documentar despre găurile negre proiectat pe cupola semisferică a observatorului. A fost o experienţă multimedia grozavă.

După o scurtă plimbare prin grădina botanică (unde, desigur, ne-a prins iar ploaia) am pornit fuguţa să vedem oraşul de pe faimoasa platformă din dealul (ei îi zic muntele) Coot-Tha. Acolo am avut noroc de puţin soare, însă oraşul era cuprins de o negură apăsătoare.

Nu îmi dau seama ce le-a trebuit celor din Queensland să îşi scrie pe numerele de înmatriculare de la maşini 'Queensland - Sunshine State'. îmi pare chiar ironic să dai mereu cu ochii de inscripţiile astea când afară e potop. Nu puteau să pună şi ei un koala, ceva, un delfin, pe Batman? Faptul că plouă mult  nu l-am dedus noi din cele câteva zile petrecute acolo, ci ne-a fost relatat de mai toţi cei pe care i-am întâlnit şi cu care am mai intrat în vorbă. În primele zile de concediu e drept că nu a plouat decât o dată, însă nori cenuşii pe cer au fost în permanenţă, iar pe noi lumea ne felicita că 'bravo, ce vreme bună aţi prins'...
Trecând cu vederea peste vremea urâtă, la o observaţie superficială Brisbane mi s-a părut un oraş captivant, cosmopolit şi modern, dar strălucirea se pierde şi aici în momentul în care părăseşti centrul. Un detaliu pe care l-am observat este că suburbiile prin care am trecut (unele dintre cele mai aproape de centru) sunt alcătuite în mare majoritate de case din lemn (sistem caplama) pe piloţi, adică detaşate de sol. Presupun că motivul abundenţei acestor tipuri de case este direct legat de clima umedă şi caldă, detaşarea lor de sol asigurând o pardoseală uscată şi ventilaţie pe dedesubt. Cu toate astea imaginea lor nu e cea mai fericită pentru că faţadele sunt greu de întreţinut şi o bună parte sunt scorojite.

Cam asta a fost prima experienţă în Queensland. Vacanţa noastră acolo s-a încheiat tot pe o ploaie torenţială, la aeroport existau temeri de furtună (şi deci întârzieri/amânări de zboruri), însă am ajuns cu bine acasă, unde în ziua ce a urmat am fost acoperiţi de un cer perfect, albastru şi senin, parcă pregătit special pentru noi.

Alte noutăţi pe scurt despre Australia: tocmai ce a fost desemnată a doua ţară din lume în care e bine să naşti un copil (după Norvegia şi înaintea Islandei), iar dolarul australian se cumpără în prezent cu 109 cenţi americani. Având în vedere că acum jumătate de an era mai slab cotat şi decât dolarul canadian, trebuie că e un semn bun.

În încheiere vă prezint încă o bijuterie googleliferă prin intermediul căreia cineva a venit nas în nas cu acest blog: "ce sa intamplat daca usa lu roxi daca nu batea vantul". Comments anyone?

*Down Under

**G'day