Pastele, Red Bull Air Race, Anzac Day... La jumate de-an numai sarbatori, da-o-n pisici!

   
Am implinit deja o jumatate de an de cand am ajuns in Oz. Si s-au intamplat asa de multe lucruri in perioada asta ca mai ca nu ne vine sa credem ca a trecut doar atat.

Asa cum speram de dinainte sa venim, am reusit ca pana la implinirea acestor 6 luni sa facem ca viata noastra sa intre cat de cat intr-o rutina. Binevenita, de altfel. Un adevarat 'fagas de normalitate', ca sa folosesc un cliseu care ma scoate din sarite :)

Eu m-am acomodat bine la noul serviciu. M-am obisnuit cu atmosfera de birou mare, ma inteleg bine cu colegii si sefii (pe majoritatea am invatat chiar si cum ii cheama :) si, cel mai important, m-am imprietenit la catarama cu vechiul meu dusman, ArchiCAD-ul. In plus de asta sunt fericit ca ma duc in fiecare zi la munca pe bicicleta, la camasa si pantaloni de stofa, desigur. Fac intre 20 si 30 min la dus, in functie de ruta pe care o aleg (pe malul nordic sau sudic al Swan River) si max. 15 min. la intoarcere. Mai cu privirea dupa cate un papagal, mai ocolind cate o rata salbatica, drumul pe langa rau dintre casa si serviciu e modul perfect de a-ti incepe si incheia ziua. Incerc sa profit inca de vremea buna, care sper sa mai tina macar pana spre sfarsitul lui mai.

Roxi isi continua cursurile si mai nou s-a apucat sa lucreze voluntar, o zi pe saptamana, la o organizatie non-profit pentru ajutorarea copiilor cu handicapuri psihice. Desi lucreaza la birou, nu direct cu ei, e fericita ca ajuta si ea cumva. Ca sa nu mai zicem de faptul ca orice actiune de genul asta da bine in CV...

Cam asta ar fi rutina de care pomeneam la inceput. Desigur ca in afara de rutina se mai intampla una-alta...

Ca de exemplu Pastele. Care anul acesta a coincis la catolici si ortodocsi. Fericirea mare a fost ca am avut doua zile libere (vineri si luni) dupa doar doua saptamani de serviciu.

Nu ne-am propus sa pregatim toate cele traditionale, ca nu ne prapadim de dorul cozonacilor sau al drobului, dar am cumparat totusi vopsea de oua (trei culori, rosu, galben si albastru, ca doar astea se gaseau la un magazin in Victoria Park) si am facut cateva oua colorate si o salata de boeuf. Pe care am decorat-o in ton cu tema blogului, asa cum puteti observa mai jos.

La sugestia lui Gabriel ne-am strans mai multi 'forumisti' si in duminica Pastelui am mers impreuna la picnic in Mundaring National Park. Locul in care am oprit era pe malul lacului de acumulare construit cand s-a descoperit aur in Kalgoorlie si era nevoie de o conducta care sa alimenteze cu apa noile asezari.

Am ciocnit oua, am degustat reciproc 'merindele' unii altora, am sporovait si am jucat carti si table, le-am facut poze unui canguroi si catorva papagali care se aciuasera si ei pe acolo printre 'picnicosi', mai o bere-doua-trei si uite-asa am petrecut Pastele intre romani.

Chiar inainte de Paste ne-am pomenit ca pe toate stradutele din cartier au inceput sa apara maldare de tot felul de lucruri vechi: mobila, cutii si cutiute, valize, electronice etc. Nu cred ca avea neaparat de-a face cu faptul ca urma sa vina Pastele si facea lumea curatenie. Din cate am aflat, de cateva ori pe an fiecare suburbie are perioade desemnate in care gunoierii strang tot ce gasesc in fata casei. Ca in rest totul se face automat: scoti tomberoanele in fata casei, masina trece si le agata cu un carlig, le goleste si le pune la loc. Ce nu e in tomberon nu e treaba lor, ca gunoierii de obicei nici nu coboara din masina.

Oricum, foarte interesant. Era ca la supermarket. Noi am gasit un computer cu monitor de 17" (CRT, desigur) si (ca romanii...) ne-ar fi parut rau sa il lasam afara, sa raceasca, sa faca pneumonie. Asa ca l-am luat la noi acasa, i-am dat o supa calda (a se citi i-am facut rost de un cablu de alimentare, o tastatura si un maus) si l-am adoptat. Doar ca inca nu i-am pus nume. Si sa stiti ca nu e chiar de colo: Pentium 4 1.6 Ghz, 256 ram, GeForce 4 32 mb, HDD 40 Gb.

Ce m-a amuzat cel mai tare e ca cel care il aruncase nu se obosise sa stearga nimic de pe el. Intr-adevar avea un cont cu parola, dar pe care am reusit imediat sa o resetez intrand in 'safe mode'. Pe desktop trona un wallpaper cu poza lu' unu', facuta pe o strada prin Asia pe undeva. Avea saracu' o moaca... Cred ca era contabil, ca am gasit o gramada de softuri specifice, printre care si MYOB, pe care va urma sa-l studieze si Roxi. Deci la fix!

Desi are Windows XP instalat si are si un abtipild cu o licenta pe spate, se pare ca totusi nu e chiar original-original :) Asa ca preventiv si din curiozitate i-am instalat si o versiune de Linux (Xubuntu). Care pare chiar interesant la prima vedere, dar inca nu am apucat sa aprofundez.

In afara de calculator mai vazusem o gramada de televizoare si monitoare. Pe care le-am lasat insa prada pentru alti indieni... Oricum noi acum avem un TV care ne prisoseste, ca de premiul de la grasi am mai pus noi ceva si ne-am luat un LCD TV. Motivul oficial e ca altfel nu puteam sa vedem Formula 1 in direct, ca aici e transmisa numai pe un canal digital (desi gratuit). Varianta in care sa pastram vechiul TV ar fi fost sa ne luam un decodor care ne-ar fi costat cam 100$. De altfel in Australia se va transmite in curand numai digital, asa ca toti cei cu televizoare vechi vor trebui fie sa-si cumpere decodoare, fie TV-uri noi. Sau ar putea sa mai puna mana si pe-o carte...

Urmatorul eveniment pe lista a fost cel pe care l-am asteptat cu cea mai multa nerabdare si cu cele mai mari emotii. Bambusica, motanoiul nostru cel drag, si-a facut in sfarsit bagajele, si-a luat pasaportul in borseta si dupa o scurta perioada petrecuta in Germania la Irina, prietena noastra careia ii vom ramane profund recunoscatori, a zburat si el la capatul lumii ca sa ne revada. Din pacate deocamdata e in caratina, ca asa-s legile p'aici, dar ce sa-i faci, zicem mersi ca a ajuns cu bine...

Macar de dragul pisoiului Roxi si-a facut curaj si s-a dus singura cu masina vreo 40 km, pana in Byford, unde e statia de carantina. Prima data s-a luat dupa GPS si asa a ajuns la naiba-n praznic, printr-o padurice pe unde trecea cate o masina la o juma' de ora. Dar de frica sa nu cumva sa se termine programul de vizita a facut ea ce-a facut si s-a descurcat: a intebat niste indieni la o fabricuta, i-a mai oprit pe altii care treceau si a ajuns pana la urma la timp incat sa apuce sa il vada macar un pic.

Au si astia un program de vizitare facut ca naiba: luni, marti si vineri intre 11.30 - 12.30... Din care cauza eu mor de ciuda ca nu o sa apuc sa merg sa il vad mai repede pe micul terorist...

Nu ne gandeam ca o sa ne mai recunoasca dupa atata timp, dar, desi ii sasaise, scuipase si bagase in sperieti pe toti de pe-acolo, Bambusica (sau 'Bahmutica', cum ii zice Feri) s-a pus instanteneu pe tors si gudurat de cum a venit 'ma-sa'. Nu mai poate de drag cand se duce Roxi la el, se tot invarte pe langa ea, miauna si se rastoarna cu cracii-n sus ca sa fie scarpinat. Semne sigure ca e fericit. Mai rau e cand se pregateste sa plece, ca saracul se agata de ea si nu vrea sa ii mai dea drumul. Greu cu copii, ce sa-i faci...

Oricum conditiile din carantina sunt bune. Desi 'celula' e cam mica, totusi e curata si are amenajate niste rampe pe care poate sa se catere, o casuta si un cosulet frumoase, jucarii, mancare. De fapt e si normal sa fie asa, ca la cat costa 'cazarea'... :)

P.S. Daca tot a venit in Australia l-am inscris si la un concurs la Whiskas. Desi nu are practic nicio sansa sa castige am aprecia daca cei din Australia care cititi acest blog veti avea bunavointa sa il votati. Aici. 

Dupa venirea matzului, urmatorul eveniment pe agenda a fost Red Bull Air Challenge, cursa pe care abia o asteptam, mai ales ca urma sa se desfasoare la o aruncatura de bat de unde locuim. Am trecut si peste faptul ca sambata, cand imi doream si eu sa dorm mai mult, ca omul, mi-au dat desteptarea cu noaptea-n cap bondarii cei cu elice, care bazaiau cumplit si se rostogoleau monstruos (ca sa adaptez un citat celebru). Se rostogoleau pe cer vreau sa spun, desi un brazilenju mai cutezator a vrut sa demonstreze el contrariul si la antrenamente a facut baldabac! drept in Swan River. Noroc ca australienii sunt pescari iscusiti, au facut rost repede de-o undita pe masura si l-au pescuit intreg (desi cam socat) din garla.

Spectacolul a meritat fiecare banut. Mai ales ca a fost moka, hehe! Dar pe bune, chiar a fost super. Nu ma asteptam, dupa ce mai vazusem la TV sau pe net. Pe viu, insa, e cu totul altceva. Desi as fi curios, nu cred ca m-as incumeta sa ma urc vreodata in asa un avion.

Am facut si ceva poze, dar cu greu am gasit cateva mai reusite sa le pun pe Picasa, ca imi tot fugeau 'subiectii' din obiectiv.

Cu ocazia cursei aviatice ne-am propus sa ne dam si in roata Ferris, care urmeaza sa fie demontata si mutata in alta parte, saraca. Se pare ca targusorul nostru nu e suficient ca sa o faca sa devina rentabila, asa ca se va muta iarmarocul cu tiribombele in alta parte, unde se tine balci in fiecare zi, nu numai 'dumineca'.

Noua unora ne va parea rau dupa ea. Se vedea frumos de acolo de sus. Si orasul, si raul, si avioanele... Si mai ales se vedea frumos noaptea.

Poate o cumpara Vanghelie si o pune in parcul Izvor de alegeri, mai stii?

Weekendul trecut pe 25 aprilie a fost Anzac Day. Sarbatoare nationala care a picat duminica. Motiv pentru care am primit liber luni. Ca aici asa-i: daca vreo sarbatoare pica in weekend primesti lunea liber. Nasol! 

Asa ca duminica am mers sa cascam si noi gura la parada militara care se organiza in centru, pe St. George's.

Ne asteptam la o parada ca cele cu care eram obisnuiti de 1 decembrie la Arcul de Triumf: soldatimea in pas de defilare, mai un tanc, mai un TAB, mai un Hummer, mai un Aro, mai un MIG triumfator... Vanatorii de munte, marina, aviatia, SRI-ul... Mititeii si berea...

Doar ca parada la care am fost martori ne-a impresionat cu mult mai mult. Nu prin grandoare, ci dimpotriva: prin simplitate. Nici vorba de masini de lupta. Nici vorba de batalioane de soldati cu armele in mana si defiland aliniati la milimetru.

Parada a inceput cu fanfare (dintre care unele cu cimpoaie) si dupa cateva plutoane de soldati si cadeti (unii copii de 14-15 ani) care defilau plini de stangacie si asincron au inceput sa apara adevaratii sarbatoriti: veteranii din toate armele armatei australiene. De la unitati de comando pana la sorele medicale. Erau batrani cu piepturile pline de decoratii si mergeau care pe jos, care in masinile personale, care in microbuze, Jeep-uri Willis, camioane militare. Multi dintre ei erau in carucioare cu rotile, electrice sau impinse de cei familie. Iar alaturi de ei defilau copiii sau nepotii celor care nu mai traiau sa apuce momentul asta, purtandu-le decoratiile si uneori cate o fotografie in amintirea lor.

Mi-e greu sa descriu cata bucurie vedeam in ochii oamenilor aia care defilau prin fata noastra, in aplauzele tuturor. Cred ca era una dintre cele mai frumoase zile din viata lor. Si imi imaginez ca o buna parte din ei nici nu au facut cine stie ce fapte de vitejie, de parca asta ar fi trebuit sa conteze...

Ma gandesc doar cu regret ca pe bunicul meu, mitralior pe avion veteran in WW2, nu cred sa il fi invitat nimeni niciodata nici macar pana la cercul militar din oras de ziua nationala, sa le spuna lui si celor ca el doua vorbe bune. Imi imaginez doar cat de fericit ar putea fi daca s-ar afla in locul veteranilor australieni.

Pe de alta parte trebuie sa fiu realist: ar iesi oare romanii din casa sa aplaude niste 'bosorogi' care abia se mai tin de azi pe maine? Imi pare rau ca trebuie sa spun, dar ma cam indoiesc... Mi-as dori sa ma insel.

Ce m-a intrigat cel mai mult legat de Anzac Day a fost cand am descoperit ca evenimentul comemorat e de fapt o infrangere naucitoare pe care trupele australiene, neo zeelandeze si britanice au suferit-o in Turcia, la Galipoli, in WW1. Si de fapt tocmai aici sta farmecul: austalienii nu sarbatoresc razboiul, ci sarbatoresc prima oara in istorie cand au luptat ca natiune in ajutorul patriei mama, Marea Britanie.

Recunosc ca am fost coplesiti la terminarea paradei si al serviciului de dupa organizat pe Esplanada. Poate tocmai pentru ca nu ne asteptam. Dar e inca un motiv de bucurie sa descoperim ca tara asta, asa cum o cred unii de inapoiata fata de Europa, are niste radacini si niste traditii sanatoase. Lucru important.

Si cu asta am terminat de dat socoteala la prima jumatate de an de Australie. Cu bune si cu mai putin bune, ca de rele nu poate fi la modul serios vorba. Vremea e inca frumoasa (desi noaptea se face destul de frig), cocoroci n-am mai avut, internetul merge tot cam incet (desi am trecut pe ADSL 2+ 25Gb 89$/luna), Roxi conduce singura, Bambusica o sa misune in curand fericit prin casa, o sa 'capseze' tot ce prinde si o sa ne cante dimineata sa-i dam de mancare.

Abia asteptam!