Prima pe 2011

  

Aproape să treacă vara (nu chiar, că mai ţine până prin mai) şi eu nu am mai scris de niciunele pe blog.

Nu pentru că nu aş fi avut ce, ba dimpotrivă, pe măsură ce am aşteptat s-au mai tot strâns. Însă cu musafirii pe cap nu prea am mai avut timp de altceva, iar după ce au plecat am avut de lucrat la nişte proiecte personale (la propriu, proiecte de arhitectură), care mi-au ocupat o bună parte din timpul liber. Şi nu că n-aş fi găsit eu un ceas-două să mai 'bag marfă' aicea, dar când aveam timp nu aveam chef/inspiraţie şi viceversa.

Astăzi însă am venit chitit să îndrept lucrurile şi să nu le las să degenereze (a se citi ultimele comentarii de la postarea precedentă).

Deci! Prin urmare! Să începem de unde am rămas anu' trecut.

Fără îndoială pentru noi evenimentul cel mai important din ultima vreme a fost concediul. Pe care ni l-am petrecut împreună cu ai noştri, care şi-au luat inima-n dinţi şi desaga-n băţ şi au purces finalmente să dea ocol globului ca să-şi revadă progeniturile. Drumul le-a fost lung şi cu peripeţii şi la venire şi la întoarcere din cauza unui nenorocit de agent de turism din Bucureşti, dar nu o să insist asupra acestor neajunsuri mărunte care oricum nu au reuşit să ştirbească decât în foarte mică măsură amintirea celei mai frumoase perioade pe care am petrecut-o (până acum) împreună toţi şase.

Aşa că, în ciuda puhoiului de declaraţii mai mult decât pesimiste făcute de la momentul în care i-am anunţat că ne luăm tălpăşiţa în Australia şi până cu câteva luni în urmă (cum că ei nu vor ajunge la noi decât cine-ştie-când şi prin ce minune), cei patru părinţi ai noştri s-au trezit într-o bună zi cu capul în jos, epuizaţi şi asudaţi de căldură în miezul iernii pe aeroportul din Perth. De unde i-am pescuit cu tot cu bagaje.

Săracii, în loc să se mai dezmeticească, în primele zile au fost mai mult descumpăniţi. Prima surpriză pe care le-o pregătisem a fost să-i aducem de la aeroport cu noua maşină  pe care o cumpărasem cu câteva săptămâni bune înainte de venirea lor şi a cărei existenţă a fost ţinută secretă până la acel moment. Nu că nu ne-am fi descurcat noi doi doar cu Toyoţica (care acum a devenit 'Toyoţica Roxanei'), dar ştiind că ne vin aşa musafiri de vază, pe care nu puteam să nu-i plimbăm peste tot, am zis că încă o maşină în ogradă nu are cum să ne strice. Desigur că ar fi existat varianta să închiriem încă o maşină pe perioada cât au stat ei aici (o lună), dar am vrut să evităm discuţiile exasperante de genul: "Lasă mamă, ce să mai daţi atâţia bani să închiriaţi maşină ca să mergem colo, lasă că am văzut în poze. Mai bine stăm acasă şi ne plimbăm frumuşel p'icea, pe malul râului."

Aşa că ne-am fixat un buget (care la început era de vreo 3000 de para, dar apoi a crescut semificativ, de vreo 3 ori) şi ne-am apucat să facem piaţa. Auto. Cum pe Roxana a luat-o guriţa pe dinainte când am cumpărat Toyota şi, ca să mă convingă să o luăm, declarase că aceea va rămâne maşina ei şi că următoarea va fi la alegerea mea, a rămas pe subsemnatul sarcina noii achiziţii. Deşi la banii aştia se găsesc o sumedenie de maşini bunicele şi destul de noi, ADN-ul familiei m-a tras către o maşină de teren. Şi cum vreun ARO n-am găsit sub niciun chip prin anunţuri, m-am mulţumit cu următoarea pe lista de favorite, adică micuţul Land Rover.

Aşa se face că s-a ajuns românul proaspăt emigrant, să-şi tragă 'gipan' alb după primul an de străinătăţuri, să moare dujmanii de invidie :))) Adevărul e că gipanul în chestiune m-a cucerit întrutotul. Deşi citisem câteva review-uri nasoale pe net şi deşi nu e o maşină impecabilă din punct de vedere tehnic (mai scârţâie una alta, e destul de zgomotoasă la viteză mare, motorul de 1.8L nu e foarte vioi şi se cam hurducăie şi face mofturi la benzina ieftină de 91), iar interiorul e mai degrabă spartan, cu puţine dotări (dar măcar are 6 boxe gălăgiose :), totuşi mie la acest moment mi se pare o maşină grozavă pentru weekenduri şi călătorii. Şi se mai face şi decapotabilă, de ţi-e mai mare dragul să mergi alene cu ea pe sub palmieri sau pe malul oceanului. Iar faptul că are tracţiune integrală permanentă mă asigură că nu voi avea probleme cu ea nici iarna pe zăpadă :)

Dar să revenim, că m-am pierdut în amănunte despre noul membru al familiei (ce să-i fac dacă sunt aşa încântat...). Ziceam de musafiri, care primele două zile au stat cuminţei singuri acasă, că gazdele nu erau încă în concediu. Numai bine, că au avut timp să se odihnească după drumul obositor şi să înceapă să se acomodeze cu diferenţa de fus orar (+6 sau +5 ore faţă de România, depinde, că la noi în WA nu se dă ora înapoi/înainte).

Următoarele alte vreo trei zile am rămas singur să îi păstoresc, că Roxi a început să lucreze abia prin august şi nu avea strânse suficiente zile de concediu. Aşa că am început să-i plimb pe dragii noştri musafiri pe colo şi pe colo, pe unde văzuseră ei în poze şi nu credeau că e adevărat. Am fost cu ei pe jos pe Esplanadă până în Victoria Park, la biroul Roxanei (probă de anduranţă), i-am plimbat pe malurile râului, prin suburbiile una mai frumoasă ca alta şi am fost cu ei la ocean, să se bălăcească şi să stea la plajă în miezul lui decembrie, aşa cum îşi doreau din suflet.

Într-una din primele seri am fost cu toţii împreună la cină într-unul dintre cele mai frumoase restaurante de aici, aflat la ultimul etaj al unui bloc înalt din centru. Atracţia mare e că restaurantul se învârte, astfel încât să poţi admira în toată splendoarea întreaga panoramă a oraşului. N-a fost ieftin, dar a meritat pe deplin.

După cele câteva zile de care am pomenit Roxi a intrat şi ea în concediu şi am plecat în formaţie completă să vizităm un obiectiv turistic major la care încă nu fusesem şi pe care îl 'păstram pentru ocazii speciale': insula Rottnest. A fost numită aşa de nişte marinari olandezi, care acostaseră acolo cu vreo sută de ani înainte ca faimosul capitan britanic James Cook să descopere oficial Australia. Motivul: insula colcăie de o specie de marsupiale mici, care nu vieţuiesc nicăieri altundeva, numite quokka. Sunt simpatice şi prietenoase (într-atât încât mama soacră era gata-gata să-l calce şi să-l prăpădească pe unul care venise la cerşeală la picioarele ei). Dar obtuzii navigatori olandezi au ratat pesemne să le descopere aceste calităţi, mulţumindu-se să consemneze doar că insula e populată de nişte şobolani mai mari ca pisicile, după care şi-au luat tălpăşiţa înapoi la lalelele lor.

Pe insulă se ajunge cu un vaporaş, iar în biletele cumpărate de Roxi (în parţială cunoştinţă de cauză) era inclus şi un tur al insulei cu o barcă rapidă. Aşa că după o repriză nemaipomenită de bălăceală şi stat întinşi pe una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut în viaţa mea (mai ales că era şi străjuită de un far şi io cam am o boală cu astea...), ne-am dus să ne lămurim totuşi cât de rapidă era şalupa cu pricina. Iar când ne-am lămurit, era prea târziu, că eram deja în larg: era FOARTE rapidă. Dar senzaţiile au fost de nota 10! Între reprizele de viteză opream în anumite puncte ale insulei, să admirăm golfuleţe, păsări, foci şi am avut parte şi de nişte delfini 'săritori', care însă au scăpat de paparazzi cărora li se duseseră bateriile din aparate de la atâtea poze.

A fost unul dintre momentele cheie al călătoriei părinţilor noştri în Australia. Deşi au fost luaţi prin surprindere, adrenalina de la plimbarea cu şalupa combinată cu peisajele insulei au făcut din ziua aceea cu adevărat una memorabilă.

În zilele ce au urmat, incursiunile familiale au continuat pe străduţele vechi din Fremantle, la Caversham unde am mers să vedem faimoasele lighioane ale locului (şi unde am descoperit şi un mic muzeu auto) şi mai apoi la remarcabilul acvariu din Hillary's, unde ne-am plimbat prin tunel pe sub rechinoi şi broscani ţestoşi.

Doar că după atâtea zile în care am mişunat prin jurul oraşului fără să intrăm prin centru pe la magazine, în entităţile feminine componente ale familiei a început să mocnească din ce în ce mai acut febra shoppingului. Şi cum sezonul era în toi, chiar înainte de Crăciun, a trebuit să le facem hatârul şi să suferim alături de ele prin mall-uri. Eu mai puţin, ce-i drept, că m-am mai fofilat.

Una din îndatoririle de grup a fost să împodobim împreună bradul. Care deşi era artificial, a ieşit o minunăţie! Fiecare a adus/cumpărat ce ornamente i-a poftit sufleţelul, aşa că în final a ajuns să arate ca... un pom de Crăciun :) Primul pom pe care l-am făcut la noi acasă, în sfârşit, că în Bucureşti în garsonieră am tot amânat în fiecare an şi n-am mai apucat.

Ajunul Crăciunului l-am petrecut separat: doamnele acasă, la descântat de sarmale şi alte asemenea, iar bărbaţii la locul lor, adică oriunde altundeva, just not in the way. Iar seara am scos masa pe terasă, la 'umbra bradului', am aranjat-o frumos, am desfăcut cadourile, am dat gata (o parte din) bunătăţile gătite şi am petrecut la taifas şi voie bună. La 35 de grade, în şlapi şi cu grijă să nu ne pişte ţânţarii.

Ca şi anul trecut, dimineaţa de Crăciun am mers la plajă la City Beach. Ai noştri au insistat să se convingă cu ochii lor că realitatea stă aşa cum le arătasem noi în poze, pe care probabil le credeau photoshopate. Însă aşa au avut ocazia să descopere că ciudaţii aia despre care le povestisem noi că încă din zori bagă ochiuri cu cârnaţi la grătar şi care intră îmbrăcaţi în apă chiar există de-adevăratelea.

Iar după-amiaza am petrecut-o cu prietenii noştri la un grătar pe malul râului, la umbră şi la bere.

P-ormă, între Crăciun şi Anul Nou, am mers să vizităm Mandurah, oraş pe care oaspeţii mureau de curiozitate să-l vadă. Li se păreau de necrezut casele de pe canale pe care le văzuseră în pozele noastre. Şi chiar au rămas cu gura căscată, dar din cauza distanţei faţă de Perth ne-au îndemnat să nu ne cumpărăm casă acolo. Nu că am fi avut nici gândul nici banii pentru aşa ceva, dar deh... Ce să mai zică şi ei? Mai ales după o repriză perfectă de plajă şi de bălăceală în apa limpede a unui golfuleţ de acolo.

Într-o altă zi am fost să vizităm parcul naţional Yanchep. De fapt plecasem către celebra lagună de acolo să facem o baie, dar ocolul a fost cum nu se poate mai inspirat. Atmosfera nici că putea fi mai relaxată, era plin de lume ieşită cu cu mic cu mare la picnic, pajiştea de pe malul lacului era plină de păsăret (dintre care menţionăm o kookaburra, un papagal colorat cu ciocul ciobit care i-a mâncat din palmă lui mami şi multe raţe/gâşte sălbatice, printre care se mai ascundea şi câte un 'cocostârc' mai exotic). Cangurii erau acolo la ei acasă (mai bine spus la ei la weceu, judecând după abundenţa de căcăreze), iar într-un loc special amenajat am putut vedea ursuleţi koala presăraţi prin copaci, făcând ceea ce ştiu ei mai bine (sus pe rămurele mânau porcii la jir :). Am ajuns până la urmă şi la lagună, dar spre deosebire de celelalte dăţi acum am avut parte de vânt puternic şi apă cam cu valuri şi curenţi puternici. Nu prea era de baie.

De Revelion am fost invitaţi cu liota la Florin şi Luminiţa, o nouă ocazie pentru 'turişti' să mai afle impresii australiene şi de la alţii, nu numai de la noi. Iar cei doi tătici au degustat o ţuică de portocale calitatea 1, despre care nu au avut decât cuvinte de laudă.

În prima zi a anului nou am mers (pe jos, că e la doi paşi) în vizită la ZOO, unde noi doi ne-am şi făcut abonamente, care-s valabile un an, în condiţiile în care un bilet e 20$. Iar următoarea zi am dedicat-o unei plimbări relaxate cu familia în Kings Park.

Însă excursia pe care am aşteptat-o cel mai mult abia apoi a urmat. Pentru că ne plăcuse extraordinar de mult în Margaret River atunci când am fost acolo împreună cu Florin, Luminiţa şi Andrei, am rezervat iarăşi două apartamente la acelaşi hotel. Şi, ca să profităm din plin de timp, am plecat la drum de dis-de-dimineaţă.

Dintre multele popasuri făcute, primul care merită menţionat este plaja din Myalup, un sătuc ceva mai la sud de Mandruah, înspre Bunbury. Ştiam de la Marius şi Mirela că e un loc tare frumos de plajă, aşa că ne-am abătut puţin de la drumul principal ca să ajungem acolo. Locul - exact aşa cum ne fusese descris: apă curată, nisip fin, lume puţină.

După o repriză zdravănă de înot, când tocmai ne pregăteam să ieşim din apă cu gândul să ne uscăm şi s-o luăm din loc, ne-am pomenit că ne dă târcoale o aripioară cenuşie triunghiulară destul de măricică. În mod surprinzător nimeni dintre cei prezenţi nu pare că s-ar fi gândit în acele momente că ar fi putut fi un rechin. Şi spre norocul nostru nici nu era. Era un delfin superb, lung de cam 1.5m, care venea nestingherit foarte aproape de ţărm. Căuta parcă să fie în compania oamenilor, pentru că în afară de zona în care ne aflam noi şi încă alte 7-8 persoane, restul plajei era aproape goală. Şi nu cred că a fost doar o întâmplare, pentru că în ora cât am stat noi acolo s-a mai întors de două ori.

Nu îmi ajung cuvintele să descriu cu ce stare de spirit am plecat cu toţii de pe plaja de la Myalup. Parcă fusesem martori la o minune. A fost o experienţă cu totul deosebită, al doilea moment cheie al concediului pe care l-am petrecut cu familia.

Restul zilei a continuat în acelaşi registru: popasuri prin tot felul de locuri care mai de care mai pitoreşti, dintre care mai menţionez doar plaja numărul 1 dintre cele pe care le-am văzut până acum aici pe lângă Perth. Este vorba de Bunker Bay, despre care am mai povestit atunci când am scris de excursia la Cape Naturaliste. Atunci n-am intrat să facem baie în apă, mulţumindu-ne doar să ne răcorim picioarele şi să admirăm nisipul alb. De data asta am intrat în apă şi vreo oră şi ceva n-am mai ieşit. Imaginaţi-vă o piscină imensă, cu o apă cristal de limpede, cu nisip alb ca grişul, în care poţi vedea pe sub apă la câteva zeci de metri, Am profitat şi de noul echipament de snorkeling pe care l-am primit cadou de Crăciun şi am dat ture pe sub apă de ar fi trebuit să mă satur, însă nu îmi venea să mai plec de acolo. O nebunie!

Despre restul excursiei ce ar fi de spus: partea bună e că şi de data asta camerele de la hotel au fost excelente, iar partea proastă e că a doua zi a plouat torenţial, motiv pentru care a fost dedicată shoppingului şi unei scurte excursii off-road (pe un drum drept, dar cam denivelat) care a fost intempestiv întreruptă din cauză că era să o îmbolnăvească de panică pe mama soacră proprie şi personală. A fost însă reluată în ultima zi, în timp ce pe cei patru vizitatori i-am trimis să admire şi ei spectaculoasa Lake Cave, iar noi doi am dat o fugă de unii singuri pe acelaşi traseu ca în ajun, cu scopul declarat să ajungem la ocean, că altfel începeau piticii de pe creieraş să facă revoluţie ca în Egipt.

După cele două zile petrecute în Margaret River ne-am despărtţit (unii cu regret, alţii mai puţin) de prietenul nostru Posu (un oposum mititel şi cu aspect şobolănos care îşi trăia existenţa prin tufişurile din preajma hotelului) şi am încheiat excursia la Cape Leewin, la far, în locul în care Oceanul Indian şi Pacificul de Sud se întâlnesc şi se învolburează. Din nou vremea nu a ţinut cu noi, dar reîntâlnirea cu farul de acolo nu a putut decât să ne bucure.

Şi uite aşa, încet-încet concediul se apropia de sfârşit. Ultimele evenimente notabile au fost sărbătorirea tatălui Roxanei de Sf. Ion la un restaurant de fiţe din vechea berărie de sub Kings Park (am profitat şi de gift card-ul primit de Roxi cadou de Crăciun de la şefa ei), mai apoi am făcut o ultimă ieşire mai lungă cu prietenii noştri până la Moore River, unde am găsit o apă ciudat colorată şi unde ne-am dat cu kaiakul, iar în penultima zi am fost să vizităm Perth Mint, un obiectiv legendar al oraşului, ca să admirăm pepitele şi să aflăm vrute şi nevrute despre febra aurului care cuprinsese WA la începutul secolului.

Cu toate neajunsurile legate de înghesuiala care s-a produs în micul nostru apartament (şi implicit la toaletă) în decurs de o lună, când ne-am înghesuit aici 6 oameni şi-o pisică grasă, concediul a decurs chiar mai bine decât speram. Zilele obositoare au alternat cu cele relaxate, astfel că picioarele băşicate sau umflate nu au fost decât sporadic prilej de bombăneală. Oaspeţii s-au abţinut pe cât posibil de la comentarii negativiste (legate de natura uscată din timpul verii, preţurile mari ş.a.) şi şi-au concentrat atenţia pe părţile bune ale călătoriei lor. Unul din principalele aspecte pozitive pe care le-au descoperit a fost că aici la noi sunt wc-uri publice din abundenţă. Curate si gratuite, pe deasupra. 

Uite aşa am petrecut cu toţii un concediu de poveste. Noi n-am intrat din nou 'în pâine', iar ai noştri s-au întors bronzaţi bine la frigăreala din România cu tolba doldora de cadouri, fotografii (cele mai reuşite sunt pe Picasa, în două volume) şi de peripeţii de povestit familiilor. Au avut şansa, cât au stat aici, să cunoască destul de bine locul în care trăim, cu peisajele şi oamenii săi (lucru care îi preocupa foarte mult până acum), să întâlnească tot felul de creaturi 'mitice' în mediul lor (de la lebede negre, canguri şi delfini până la cocoroci) şi să se convingă că poate totuşi nu am făcut rău că am ales să venim aici.

E drept că, după aşa un concediu lung şi ocupat, o perioadă de relaxare de câteva zile ar fi picat de minune, însă n-a mai fost să fie. În săptămânile care au urmat a trebuit să reorganizăm casa şi să readucem lucrurile aşa cum au fost. Treabă care nu a fost aşa uşoară cum poate pare la prima vedere. Am profitat însă şi de Australia Day că a fost zi liberă şi ne-am mai revenit.

La scurt timp după aceea a venit să ne viziteze propietăreasa noastră. E o tanti foarte cumsecade şi ne mămoşeşte cum se pricepe şi ea mai bine. Nici acum nu a venit cu mâna goală, ci ne-a adus nişte prăjitură făcută de ea şi jumătate de cutie de biscuiţi pe care-i avea pe-acasă :) Cât a stat pe la noi ne-a explicat filozofia ei cu privire la cum e bine să îţi cumperi o casă, că de-acum vom începe şi noi să ne gândim mai serios la asta.

Începutul anului 2011 a adus cu el şi o serie de dezastre pe aici prin colţul asta de lume. În Queensland şi Victoria s-au produs inundaţii grave, care au făcut pagube de multe sute de milioane de dolari, motiv pentru care guvernul a introdus o nouă taxă (nu prea mare, de câtiva dolari pe lună, în funcţie de salariu) pentru repararea stricăciunilor. Deşi nimeni nu cred că se bucură când i se iau bani de către stat, totuşi considerând alternativele (stoparea unor proiecte de dezvoltare a şcolilor şi spitalelor) nu mi se pare asta aşa o tragedie.

Imediat după inundaţii câteva orăşele din nordul Quensland-ului au fost lovite de un taifun.

Perth nu a scăpat nici el de necazuri pentru că un miliţian inconştient a tăiat ceva cu flexul în propria ogradă din Perth Hills, fără să ţină cont de vegetaţia uscată din preajmă şi de vântul puternic, aşa că a provocat un incendiu care a distrus vreo 70 de case. Printre care era cât p-aici să se numere şi cea a Senior Designerului nostru. Dar a avut noroc, a scăpat la mustaţă.

Şi ca şi cum nu ar fi fost destul, totul a culminat acum câteva zile cu devastatorul cutremur din Cristchurch, Noua Zeelandă.

Deşi pe noi personal nici unele nu ne-au afectat în mod direct, putem spune că am învăţat multe despre felul de a fi al oamenilor aştia. Fără să pretind că am stat mereu proţăpit în faţa televizorului, nu am văzut nici măcar pe unul dintre cei care şi-au pierdut casele în aceste catastrofe smulgându-şi părul din cap şi văicărindu-se în gura mare la televizor. Mulţi erau cu lacrimi în ochi, că doar îşi pierduseră tot ce aveau, dar se prezentau decent şi nici unul nu a uitat să fie recunoscător şi să îşi laude vecinii care făcuseră tot ce le-a stat în putere să ajute. Iar ceea ce mi s-a părut aproape ireal a fost că nu numai vecinii şi membrii propriei comunităţi au sărit în sprijinul 'sinistraţilor', ci s-au strâns acolo voluntari din toată Australia, plecaţi să ajute pe cheltuiala lor. Şi aceştia nu au fost doar doi-trei.

Deşi au fost şi aici probleme cu poliţele de asigurare care în foarte multe cazuri nu acopereau daunele provocate de inundaţii, nu pot să nu remarc, cu amărăciune, diferenţa ca de la cer la pământ între atitudinea queenslander-ilor şi cea a sinstraţilor pe care îi vedeam la tv în România. Primii le mulţumeau semenilor, cu un surâs printre lacrimi, ceilalţi urlau să vină Băsescu să le dea case. Nu pot fi sigur dacă între oameni diferenţele sunt cu adevărat atât de mari sau presa românească găseşte pur şi simplu neinteresant să prezinte oameni decenţi, care nu fac spectacol, tărăboi şi nu şochează.

În final, despre noi ce noutati ar mai fi de spus?

Roxi a terminat cu TAFE-le şi acum s-a băgat la lucruri serioase: a început masterul la Murdoch Uni, ocazie cu care chiar acum, în timp ce scriu, ea învaţă de mama focului din nişte catastife. Nu o să-i fie uşor şi e conştientă de lucrul ăsta, dar e foarte încântată de cât de evoluat e sistemul de aici (are chiar posibilitatea să îşi urmărească profesorul predând cursul pe internet şi multe alte 'miracole' tehnologice de tipul acesta).

Provocarea este că în afară de master a început şi un curs de 'taxation' plătit de firmă, care va dura aproape o jumătate de an. Aşa că timpul liber va fi un lux pentru ea în perioada care urmează, dar faptul că e atât de ambiţioasă nu poate decât să mă facă mândru.

La mine la serviciu nimic nou. Poate doar faptul că sfârşitul lui ianuarie a fost plin de proiecte, aşa că, în premieră în viaţa mea, am făcut câteva ore suplimentare PLĂTITE. Mi-aş dori să se întâmple mai des, că dacă Roxi tot e ocupată, nu ne cad rău nişte sute de dolari pentru câteva ore de muncă.

O altă noutate constă în faptul că am decis să ne facem şi noi asigurare privată de sănătate. Părerile sunt împărţite şi anumite calcule dovedesc că probabil e mai avantajos să nu îţi faci, dar după ce am cântărit bine opţiunile am hotărât că e mai bine 'cu'.

După o documentare amănunţită am decis să ne facem un abonament de 234$/lună la Medibank (pentru amândoi).  În el avem incluse anumite plafoane anuale de persoană: 1200$ pentru 'major dental' (se referă inclusiv la simple plombe), 250$ pentru oftalmolog/ochelari, 700$ pentru fizioterapie ş.a.m.d. (chiropractică, pshilologie, acupunctură, naturopatie(?), masaj, aparate auditive, monitoare de glucoză din sânge). Din costurile pe care le presupun eventuale consultaţii/intervenţii medicale dintre cele descrise mai sus, 85% plăteşte firma de asigurare (în limita plafonului respectiv), restul de 15% urmând să trebuiască să plătim noi. Excepţie la ochelari, unde ei ne asigură 100% (în limitele plafonului de 250$/an, desigur).

Pe lângă acestea avem posibilitatea să chemăm ambulanţa în mod gratuit ori de câte ori va fi nevoie (că veni vorba, în Australia serviciul de ambulanţă nu e gratuit, ba chiar costă destul de mult, motiv pentru care probabil nici nu auzi sirenele pe stradă cât e ziulica de lungă, aşa cum se întâmpla la noi în Bucureşti).

De asemenea nu există un plafon limită pentru costurile spitalizării, ele urmând a fi suportate tot în proporţie de 85%-15% în cazul internării într-un spital privat sau în regim privat într-un spital de stat. Desigur că şi cei care au asigurare pot alege foarte bine să se interneze în mod complet gratuit într-un spital de stat. Avantajul de a avea asigurare privată ar fi doar acela că îţi poţi alege medicul care te consultă şi că ţi se poate asigura o rezervă cu doar un singur pat pe durata internării chiar şi în spitalele de stat. Pe de altă parte, având în vedere cât de costisitoare e, de exemplu, o simplă intervenţie chirurgicală, cred că majoritatea celor care deţin asigurare medicală preferă să fie trataţi în mod gratuit decât să plătească 15% din suma totală.

Există şi asigurări medicale care includ totul, fără plafoane suplimentare, dar costă undeva pe la 1800$ pe lună (sau oare chiar pe 'forthnight'?).

Şi cu asta cam se încheie aventurile noastre din ultima perioadă.

Acum ne vom relua existenţa cotidiană placidă, condimentată din când în când cu plimbări inedite precum cea nocturnă până în Fremantle de acum vreo săptămână sau cu filme europene în aer liber proiectate la UWA în cadrul Perth Festival, care se desfăşoară în perioada aceasta.

Un an nou excelent tuturor!

Ultima pe 2010

  

Din nou am cam rămas în urmă cu postările pe blog. Ce e drept s-au adunat cam multe acum pe sfârşit de an, mai ales pricinuite de venirea musafirilor (pe care abia îi aşteptăm).

O bună parte din atenţia noastră s-a îndreptat în ultimul timp către 'planurile de bătălie', pentru ca atunci când vor veni ai noştri să fie toate cât mai bine puse la punct. După posibilităţi, desigur :)

Aşa se face că de o lună încoace tot facem fel-de-fel de liste şi pomelnicuri (de fapt e mai mult pasiunea Roxanei, care şi-a descoperit în asta un nou hobby). Pe lista de 'achiziţii' şi-au făcut loc câte vrei şi câte nu vrei, de la piese de mobilier la globuri şi decoraţiuni pentru bradul de Crăciun. În fiecare weekend am alergat de colo până colo, ba la Ikea, ba la Myer, ba la Kmart şi tot aşa.

Iar când se încheia capitolul de cumpărături începea cel de curăţenie şi reorganizare prin casă. Abia acum am realizat cât de multe lucruri am cumpărat de când suntem în Australia. Când ne-am mutat în apartamentul asta puneam câte un tricou - două pe fiecare raft din dulapuri, ca să nu pară aşa de goale. Acum abia dacă mai au loc lucrurile noastre, unde mai pui că va trebui să le înghesuim şi pe ale celorlalţi...

În afară de curăţenie generală prin casă am făcut şi puţină grădinăreală. Nu avem grădină, dar în faţa uşii de la intrare avem o jardinieră în care crescuse o bălărie mare (o ferigă jumulită). De mult îmi propusesem să o bărbieresc niţel, acum am găsit şi motivaţia potrivită. Doar că după ce i-am tăiat din crăcile (frunzele) care atîrnau în faţa intrării am descoperit că sub ele erau altele, uscate, care se vedeau ca naiba. Aşa că am făcut ce cred că orice bun grădinar ar face într-o astfel de situaţie: am adus un tomberon de plastic, le-am smuls pe toate din rădăcină şi le-am aruncat cu totul la gunoi. Iar în locul lor am plantat nişte floricele pe care le-a ales consoarta de la Bunnings.

Aşa că acum poate să vină Ceauşescu, pregătirile sunt în grafic :)

În afară de pregătiri am mai avut timp şi de chestii mai mărunte.

Am participat la marşul pe malul râului (Big Walk) la care ni s-a alăturat şi Diana. De data asta n-am mai gonit ca la precedentul City to Surf, ci am trăncănit netulburaţi toţi cei 15 km până la finish.

Roxana a sărbătorit Melbourne Cup (cursă de cai) la restaurant împreună cu colegele de birou (ocazie cu care m-am lăsat convins să îşi cumpere rochie nouă, poşetă şi 'fascinator' - o pălăriuţă haioasă şi cochetă, care se poartă doar la evenimentul asta). Norocoasa a avut ziua liberă, chestie rarisimă în WA. Şi spun norocoasa pentru că a şi câştigat (la pariuri) un coş cu bunătăţi din partea restaurantului unde au organiuzat sindrofia.

Şi noi am sărbătorit la birou, ce-i drept. Am pariat fiecare pe câte un cal şi am participat la o tombolă cu materiale promoţionale de la parteneri. Cum calul meu a ieşit penultimul, consolarea a venit în forma unui tricou de la TEAC, care are imprimat pe spate: 'Ask me about TEAC TVs that record'. Însă calul de dar...

Evenimentul pe care l-am aşteptat însă cu cea mai mare înfrigurare (impropriu spus, ca în ziua aia cred ca erau vreo 33 de grade afară) a fost Festival of Speed, care s-a desfăşurat pe circuitul de curse Barbagallo. În afară de tot felul de curse şi demonstraţii cu maşini şi motociclete am avut prilejul, pentru prima oară, să văd o maşină de Formula 1 pe circuit. Mark Webber a fost invitat să doboare recordul pistei, iar cele câteva tururi au fost într-adevăr spectaculoase. Abia aştept să văd un mare premiu pe viu, iar partea bună e că şi Roxi a fost foarte încântată, aşa că... Nu trebuie să mergem neapărat la Melbourne, m-aş 'mulţumi' şi cu un Singapore, Malaezia sau Dubai :)

La serviciu s-au mai întâmplat tot felul de chestii mărunte. O colegă (cam nesuferită) s-a cărat la altă firmă, iar eu i-am luat locul la biroul de la fereastră (de unde se vede puţin şi rîul :). Se poate spune că am avansat.

Mă bucur că mi-a venit şi mie Mac-ul de 27", o bijuterie în materie de design (deşi nu sunt încă pe deplin convins că merită banii).

Toată lumea e acum în aşteptarea concediului, ritmul e mai domol, iar eu, dacă tot n-aveam altceva mai bun de făcut, am acceptat să mă alătur unei campanii în scop umanitar, la invitaţia unui coleg. Campania se numeşte Movember, iar bărbaţii care i se alătură îşi lasă mustaţă în luna noiembrie, în semn de sprijin.

Ce prilej mai bun să scap pentru o lună de chinul de a mă trezi de 2-3 ori pe săptămână cu 10 minute mai devreme ca să mă bărbieresc? E drept că a fost mai greu să o conving pe Roxi (prima oară am păcălit-o că va trebui să stau nebărbierit doar vreo săptămână).

Mustaţa propriu-zisă nu am ţinut-o decât două zile, ultimele din lună, suficient însă pentru a câştiga simpatia colegilor de birou (care abia se abţineau să nu râdă când mă vedeau ce moacă de Clark Gable aveam). Însă am făcut treabă bună, am reuşit să strângem 300$ (mai mult în fise, după cum se vede şi în poză).

Acum la birou exersez să spun 'excuse me' atunci când strănut, aşa cum am observat că se obişnuieşte pe aceste meleaguri. E drept că până acum succesul a fost limitat, pentru că după ce trag câte un hapciu mai sănătos instinctul îmi e să îl însoţesc fie de câte un 'OAAA!!!', fie de câte una mai neaoşă.

Problema mea nu e însă de ce se scuză aştia după ce strănută, ci de ce nu fac la fel şi atunci când râgâie sau mai scapă gaze pe la eşapament (asta o ştiu din auzite, nu e verificată personal). Sunt multe diferenţe culturale curioase şi interesante de observat. Ultima pe care am avut 'bucuria' să o descopăr zilele astea a fost că un coleg indian care în prezent e cam răcit săracu îşi trage mucii cât e ziulica de lungă fără nici cea mai mică remuşcare. Şi nu e vorba că şi-i trage odată la un sfert de oră, ci face asta la intervale de câteva secunde. M-a disperat luni dimineaţă, noroc că am avut la mine căştile şi l-am bruiat cu nişte metale grele.

Cam atât deocamdată despre noi, că e târziu şi mâine-i zi de muncă.

Cum probabil că aceasta e ultima postare pe acest an profit să vă urez tuturor celor rătăciţi aici pe blog toate cele bune, sănătate, baftă şi 'La Multi Ani!'

Primele 4 luni de Australia - dare de seama

Preambul. S-au implinit 4 luni (si 4 zile) de cand suntem aici. Si inca nu am inceput sa ne plictisim, ba as putea spune chiar dimpotriva, continuam sa descoperim tot felul de chestii noi si interesante aproape zilnic. Chiar ne gandeam amandoi acum cateva zile ca, in ciuda a ceea ce ne avertizau multi, cum ca ne vom obisnui curand cu 'binele' si apoi toate din jurul nostru ni se vor parea banale, cel putin deocamdata nu s-a intamplat deloc asa. Desigur ca nu mai suntem chiar la fel de entuziasmati ca in prima saptamana, dar continuam sa ne bucuram si sa ne creasca inima de fiecare data cand vedem ca pe deasupra noastra zboara papagali si pelicani, cand vedem oceanul, silueta nocturna a orasului, oameni care zambesc (si chiar te saluta) cand trec pe langa tine. Noua ne e drag si de anumite nimicuri, detalii care ne reamintesc cat de mult ne-am dorit sa ajungem aici (de exemplu indicatorul de avetizare cu cangurul negru).

DAR! Mi s-a atras atentia de catre un coleg de blogosfera (al carui blog il puteti citi aici, nu ma tem de 'concurenta') ca de fapt eu nu urmaresc decat sa ademenesc naivii la pierzanie prin intermediul acestui jurnal al meu. Persoana in cauza considera, din ceea a citit la mine pe blog, ca am un comportament tipic "romanesc" (a se citi "sadic") si a dedus ca tot ce imi doresc eu in viata e sa ii vad (eventual) pe cei care ne vor urma in Australia cum vor lua (si ei) "teapa", asa cum s-a exprimat intr-unul dintre ultimele comentarii la postarea mea antecedenta. Trecand peste tonul necuviincios prin care mi s-a sugerat sa schimb registrul si sa prezint cu prevalenta aspectele negative ale vietii de aici, sa fie totul mai echilibrat si mai 'politically correct' (cu alte cuvinte sa mai termin dreacu' cu prostiile si cu optimismul asta endemic de pe blog), consider ca exercitiul merita totusi incercat. Asa ca in cele ce urmeaza, de dragul artei, ma voi stradui sa colorez in cele mai sumbre nuante ultima luna din viata noastra. Asa, ca sa va treaca cheful sa mai emigrati vreunul, na! Urmeaza o vaicareala cinica generala, cu 'alter-egoul' meu machiavelic si nepoliticos pe post de critic/comentator/carcotas.

Australia Day, un esec rasunator. Si mai grav, pe banii contribuabililor! De 26 ianuarie (hmm, ce data de tot rahatul au ales si 'limitatii' astia!) se sarbatoreste Ziua Australiei. Si, ca in fiecare an, se tin ceremonii in care se acorda cetatenia australiana imigrantilor care indeplinesc conditiile cerute (greu, complicat, bataie de cap, nu merita sa va chinuiti!). Anul acesta le-a venit randul si lui Gabriel, Maria, Bogdan, Diana si Darie dintre prietenii nostri (pfff! prieteni!... pai astia se pot numi prieteni, dom'ne?...). Pentru primii patru dintre ei ceremonia s-a tinut undeva in Joondalup si a reunit viitori cetateni din trei suburbii (a trebuit sa ne ducem, ce naiba sa facem?... ). Dincolo de organizarea impecabila (da' ce, nene, asta e organizare? sa vezi la Vanghelion organizare, nu aici!) si de bucuria generalizata de pe fetele participantilor (ehhh, niste ranjiti... chiar credeti ca se bucura vreunul? de unde...), ne-a impresionat foarte mult discursul lui Ernie Dingo, un actor aborigen extraordinar (un cioroi, un negrotei lipsit de talent care nici nu stie ce-i aia camera de fimat!). Tipul a vorbit despre ce inseamna cu adevarat sa fii australian in conceptia sa, unitatea in diversitate, cum o suma de indivizi veniti din toate colturile lumii, de culturi diferite si cu viziuni diferite asupra vietii pot gasi anumite valori pe care sa le impartaseasca si care sa-i uneasca suficient cat sa formeze o singura natie (bla-bla, balarii, aberatii...).

Dupa depunerea juramantului in cor (da ce, baa, sunteti la armata?) si dupa Waltzing Matilda, imnul neoficial al Australiei, noii cetateni si-au primit certificatele si cadouri cate o patura si o sticla de apa (niste foi A4 mototolite si niste chinezarii care or sa se strice cu prima ocazie...).

Mai spre seara i-am invitat pe la noi pe acasa pe proaspetii (da' ce, erau cozonaci?) cetateni australieni, la un suc si o inghetata (de unde, ca n-avem, suntem saraci, le-am dat un cate un pesmet si apa de la chiuveta...). Dupa taclale am plecat impreuna pe Esplanada plina de lume (numai betivi...) sa vedem focurile de artificii care au durat vreo juma' de ora (de unde? niste fasuri! in 5 minute s-au si terminat!). Poze din ziua aia gasiti aici (nasoale, nasoale, n-au iesit cum trebuie...).

Un job mizerabil. Daca pana acum tot nu am avut noroc sa-mi gasesc de lucru din cauza ca nu aveam experienta australiana, prietenul (pff! ma lasi? alt prieten? da' cati prieteni ai tu, vere?) Cristi (zi-i ba Roni mai bine!) a avut ideea sa ma prezinte unui 'builder' de aici, patronul unei firme de constructii, roman cu stare venit in Australia imediat dupa Revolutie (vezi? ti-am zis io ca numai astia veniti pe timpuri traiesc bine?). Tipul nu avea cum sa ma ajute direct, dar dupa ce am stat la discutii si s-a uitat pe portofoliul meu mi-a propus sa ma prezinte proiectantului cu care colabora. Mike Gilbert, ca asa il cheama, nu e arhitect in sensul 'plin' al cuvantului, ci 'draftsperson', termen care s-ar potrivi cel mai bine cu absolventii de Colegiu de arhitectura de 3 ani din Romania. Dar a fost de acord sa ma ia sa lucrez pentru el, cu plata la ora, nu full-time (hehe! fraiere!).

In primele cateva zile am lucrat cate 7 ore/zi, apoi am inceput sa lucrez cate 8. Vreo doua zile n-am fost deloc, ca mi-a zis ca nu are ce sa-mi dea sa fac, dar macar am invatat in aceste prime 3 saptamani o gramada despre sistemele constructive, destul de simple, folosite in WA si despre standardele lor in constructii. Si o sa mai continui, aplicand in acelasi timp si pentru alte joburi care apar. E destul de departe, in Joondalup, la vreo 35 km de noi, dar chiar si in ora de varf nu fac mai mult de 25 min. pana acolo, ca merg pe autostrada cu suta in sens invers puhoiului care vine spre oras. Noroc ca Toyotzica nu manaca mai mult de 5,8% si ca-i benzina ieftina, ca fac cam 450 km/saptamana. Important e ca salariul, desi mic (sic! loser!) ne ajunge cat sa acoperim cheltuielile de chirie si facturile, asa ca nu vom mai intra in banii de acasa 'cu lopata', ci 'cu lingurita' (o s-ajungeti pe strazi, ba, amaratilor!).

Roxi e fericita ca a fost si ea la primul interviu de cand e aici (aoleo, mama! da' mult a mai asteptat!). Tot venind cu mine 'la grasi' a facut cunostinta acolo cu o indianca (oau! tot numai de 'colorati' aveti parte?) foarte de treaba, care s-a oferit sa o ajute (pai da! ca numai pe pile poti sa reusesti in tara asta!). Tipa lucreaza la un organism de protectie a copiilor, iar postul la care a trimis-o pe Roxi sa dea interviu e ceva legat de servicii sociale pentru ajutorarea refugiatilor si victimelor torturii (hmm! mda... cred ca si-au meritat-o nenorocitii! si-acu' mai vor si casa...). Nu a fost decat un fel de pre-interviu, dar Roxi a iesit fericita pentru ca a facut impresie buna (ihi, daaa, cuuum saa nuuuuu...), s-a descurcat bine in engleza (habar n-are!) si a capatat mai multa incredere (e vraiste, vai de fundu' ei!). Acum asteapta sa vada daca merge mai departe sau nu. Pana una-alta oricum a inceput scoala (cursurile de contabilitate la TAFE, mare scofala!) si isi ocupa timpul facand 'teme' (a ajuns la clasa-ntai, ca multi altii care au lasat in urma 20 ani de scoala ca sa ajunga in Australia).

Numai musafiri nu ne mai trebuiau noua acum!... Asa cum ne-a promis, Crina a facut un ocol venind din Brazilia la Sydney pentru o conferinta si a trecut sa ne vada si pe noi. Am asteptat-o la aeroport dupa ce saraca a facut peste 2 zile pe drum, ca in Buenos Aires a stat vreo 14 ore din cauza ca a intarziat avionul (si cica sa te mai duci in Australia! pai nu mai bine stai nene acas' si te uiti la televizor?).

Era obosita-moarta cand a venit (eh... figuri!), dar tot a reusit sa conduca masina pe care am inchiriat-o, ca sa se plimbe amandoua cu ea a doua zi. Eu le-as fi dat-o pe a mea, dar Crina nu a condus decat cu transmisie automata pe stanga strazii si am zis sa nu mai aiba un stres in plus (zi mai bine ca n-ai vrut, al naibii de zgarciog!). Masina frumoasa, Holden Epica, 113$/2 zile (o troaca! si scumpa!). Dupa ce in prima seara am stat un pic la povesti si am mers la culcare, a doua zi fetele s-au pus pe hoinareala. S-au dus la Caversham sa vada animalele si sa faca poze cu cangurii si ursuletii koala (niste jigariti, puricosi si lihniti de foame...), au fost la acvariul din Hillary's unde au mers prin tunelul de sticla pe sub apa si au vazut rechinii, pisicile de mare si testoasele uriase (era intuneric bezna, nu se vedea nimic...), au mancat cate o portie de 'fish and chips' pe ponton, dupa care s-au dus sa se plimbe in Kings Park (daca n-ai unde-n alta parte...). Au mai dat si o raita prin oras (oras? pai fata de Bucurestiu' nostru asta e un satuc amarat cu ai lui doar 1.500.000 locuitori, si aia risipiti prin zeci de suburbii...), iar seara am mers impreuna la un restaurant pe Esplanada, de unde se vedea perfect centrul cu cladirile luminate care se reflectau in apa (neagra si plina de ratze, ca la mam'mare la tzara).

Ne-am simitit minunat cu Crina in vizita, si ea la fel (pai da, ce sa zica si ea, saraca fata?...). Din pacate a stat prea putin si nu am apucat sa-i aratam multe din locurile care meritau vizitate (vax! pierdere de vreme. bine c-a plecat!). Speram ca data viitoare sa il aduca si pe Roberto, dar pana atunci poate ajungem si noi in vizita pe la ei la Rio (ehe! daca mai ajungeti voi in vizita si la Bragadiru sa ziceti mersi!).

Roxanei, de mila, i-au dat astia carnet. Roxi a reusit sa ia si ea, in sfarsit, permisul de conducere (le dau si-astia la toti prostii...). Dupa ce mai picase o data de cand am postat ultima oara pe blog, se pare ca a treia oara a fost cu noroc (zi-i mai bine 'noroc-chior', ca habar n-are sa tina covrigu-n mana!). Desi conducea bine de cand a dat prima data (ba pe stanga, ba pe dreapta...), acum chiar a capatat incredere in ea si sunt convins ca se va descurca sa mearga si singura cand va fi nevoie (fa-ti CASCO in nadejdea asta). Ii pare doar rau ca n-a luat examenul decat dupa ce a plecat Crina, ca i-ar fi placut sa conduca (si) ea (din nou, saraca fata aia nu stie ce-ar fi asteptat-o...).

Mi-e foame si mi-e frig! (asta cu frigu' am bagat-o asa, de chichi, ca sa sune a slogan). Dupa cum va povesteam de data trecuta, m-am inscris intr-un concurs de slabit (ne lasi cu patetismele astea, jupane?). Venisem in Australia cu cel putin 105 kg, iar in ianuarie cand m-am inscris aveam 101,8 (mama, da' ce mancai, trai-ti-ar?). Dupa ce-am intrat la regim au urmat 7 saptamani luuuuungi, cat o zi de post, cum se spune. Dar am reusit sa ma tin de treaba, mai ales cu ajutorul sotioarei mele iubite, care a stat non-stop cu gura si cu ochii pe mine sa nu scap liber la frigider (ca-l mancai cu magneti si cu abtipilduri cu tot, nu?). Draga de ea, mi-a gatit la cuptor tot felul de bunatati, ca asa mofturos cum sunt, dupa ce ca n-aveam voie mai de niciunele, tot sclifosit eram. Iar ea saraca manca mai mult pe furis, sa nu-mi faca pofta, ocazie cu care a pierdut si ea vreo 2-3 kg (recunoaste ca nu-i cumparai de mancare, ciudosule!).

Insa rezultatele au inceput sa se vada din prima saptamana. Doar ca trebuie sa mai adaug ca, neavand serviciu pe atunci, profitam de timpul liber si mai plecam cu bicicleta pe ici-colo (asta era somer si umbla brambura...). Azi un pic, maine un pic, pana am inceput sa pedalez usor peste 60-70 km/zi (minciuni, laude...). Asa ca mi-am propus suta. Pe care am atins-o si chiar depasit-o intr-o buna zi, cand am plecat de acasa spre sud pana la Paganoni Rd., dupa cum atesta poza de mai jos. Pe indicator: "PERTH CITY - 55 km, MANDURAH - 19 km" (de fapt e invers, da' va prosteste...). Cum de la noi de acasa pana in centru mai sunt cca. 1,5 km (3 km dus-intors) atunci rezulta ca am facut cam 107 km in ziua aia. E drept ca deja atunci cand am facut poza ma intrebam daca mai sunt in stare sa ma intorc si mi-am promis ca nu mai fac asemenea tampenii, dar asta doar pentru ca doua saptamani mai tarziu sa refac acelasi traseu.

A doua poza e cu moaca mea cand am ajuns in sfarsit acasa (da' amarat mai erai, maica!). Prima data a durat 9 ore cu toate pauzele (care in ultima treime erau cam din 5 in 5 minute), a doua oara doar 7 ore jumate. Daca voi mai incerca (nu prea curand, ca traseul e cam anost si trebuie sa car cam 7-8 litri de apa in spate, ca nu sunt tasnitoare) sunt sigur ca il voi face ceva mai repede (du-te ma si canta la alta masa, nu vrei?)

Dupa atata bicicleteala si dieta trebuia sa se intample ceva-ceva de bine. Lucru anuntat si de faptul ca am castigat toate rundele saptamanale, in afara de una (pai cine te crezi, bai?).
Asa ca sseara am castigat concursul de grasi si am fost 'incoronat' Biggest Loser (aici au nimerit-o!). Am slabit 19,6 kg in astea 7 saptamani, ajungand la 82,2 kg. Si daca as putea sa cobor sub 80 ar fi si mai bine (ne mai plictisesti mult? zi mai bine ca n-ai avut ce manca, amaratule...). Am primit premiul cel mare de 450$ (pai parca ziceai 500 data trecuta! te cam incurci in minciuni, nepoate!) si o medalie (aur curat, 1,80$ la coltu' strazii...). Ce facem cu ei inca ne mai gandim (mai bine tineti-i sa va cumparati de mancare cand o sa ramaneti saraci lipiti pamantului!). Sa nu uit sa mentionez ca, pentru festivitatea de premiere, participantii au fost rugati sa aduca fiecare cate un platou cu ceva gustari 'sanatoase'. Iar Roxi s-a dat peste cap si pana la urma le-a luat piuitul tuturor cu un platou cu ciuperci umplute si unul cu gogosari umpluti cu branza si marar. Le-a aranjat frumos, pe frunze de salata, si aratau atat de bine incat s-au evaporat imediat (ete fleosc! n-a mai vazut lumea mancare, te pomenesti... pai grasele alea cred ca ar fi mancat si rumegus, bietele de ele...).
Mai jos sunt eu astazi si in septembrie 2009 (da' ce, e vreo diferenta? pe bune! doi inchiondorati!).

Incheiere. Dupa cum vedeti, depinde foarte mult de unde privesti lucrurile. De cat de aproape de 'struguri' te afli, cum ar spune Gabriel. Depinde de la persoana la persoana ce se asteapta sa gaseasca daca vrea sa vina in Australia si in aceeasi masura depinde tot de ei sa se informeze despre ceea ce exista acolo in realitate. Eu nu va pot spune decat ca ne-am documentat foarte mult si oricum imaginea pe care ne-o facusem in minte de acasa a fost destul de diferita de ce am gasit aici. Din fericire pentru noi situatia reala a intrecut in foarte multe privinte asteptarile.
Ca altora li s-a intamplat invers... (coane, tot n-ai terminat? aberezi de 3 ceasuri! lasa lumea sa plece la treaba lor! hai, ia carati-va bai! valea!)