Primele 4 luni de Australia - dare de seama

Preambul. S-au implinit 4 luni (si 4 zile) de cand suntem aici. Si inca nu am inceput sa ne plictisim, ba as putea spune chiar dimpotriva, continuam sa descoperim tot felul de chestii noi si interesante aproape zilnic. Chiar ne gandeam amandoi acum cateva zile ca, in ciuda a ceea ce ne avertizau multi, cum ca ne vom obisnui curand cu 'binele' si apoi toate din jurul nostru ni se vor parea banale, cel putin deocamdata nu s-a intamplat deloc asa. Desigur ca nu mai suntem chiar la fel de entuziasmati ca in prima saptamana, dar continuam sa ne bucuram si sa ne creasca inima de fiecare data cand vedem ca pe deasupra noastra zboara papagali si pelicani, cand vedem oceanul, silueta nocturna a orasului, oameni care zambesc (si chiar te saluta) cand trec pe langa tine. Noua ne e drag si de anumite nimicuri, detalii care ne reamintesc cat de mult ne-am dorit sa ajungem aici (de exemplu indicatorul de avetizare cu cangurul negru).

DAR! Mi s-a atras atentia de catre un coleg de blogosfera (al carui blog il puteti citi aici, nu ma tem de 'concurenta') ca de fapt eu nu urmaresc decat sa ademenesc naivii la pierzanie prin intermediul acestui jurnal al meu. Persoana in cauza considera, din ceea a citit la mine pe blog, ca am un comportament tipic "romanesc" (a se citi "sadic") si a dedus ca tot ce imi doresc eu in viata e sa ii vad (eventual) pe cei care ne vor urma in Australia cum vor lua (si ei) "teapa", asa cum s-a exprimat intr-unul dintre ultimele comentarii la postarea mea antecedenta. Trecand peste tonul necuviincios prin care mi s-a sugerat sa schimb registrul si sa prezint cu prevalenta aspectele negative ale vietii de aici, sa fie totul mai echilibrat si mai 'politically correct' (cu alte cuvinte sa mai termin dreacu' cu prostiile si cu optimismul asta endemic de pe blog), consider ca exercitiul merita totusi incercat. Asa ca in cele ce urmeaza, de dragul artei, ma voi stradui sa colorez in cele mai sumbre nuante ultima luna din viata noastra. Asa, ca sa va treaca cheful sa mai emigrati vreunul, na! Urmeaza o vaicareala cinica generala, cu 'alter-egoul' meu machiavelic si nepoliticos pe post de critic/comentator/carcotas.

Australia Day, un esec rasunator. Si mai grav, pe banii contribuabililor! De 26 ianuarie (hmm, ce data de tot rahatul au ales si 'limitatii' astia!) se sarbatoreste Ziua Australiei. Si, ca in fiecare an, se tin ceremonii in care se acorda cetatenia australiana imigrantilor care indeplinesc conditiile cerute (greu, complicat, bataie de cap, nu merita sa va chinuiti!). Anul acesta le-a venit randul si lui Gabriel, Maria, Bogdan, Diana si Darie dintre prietenii nostri (pfff! prieteni!... pai astia se pot numi prieteni, dom'ne?...). Pentru primii patru dintre ei ceremonia s-a tinut undeva in Joondalup si a reunit viitori cetateni din trei suburbii (a trebuit sa ne ducem, ce naiba sa facem?... ). Dincolo de organizarea impecabila (da' ce, nene, asta e organizare? sa vezi la Vanghelion organizare, nu aici!) si de bucuria generalizata de pe fetele participantilor (ehhh, niste ranjiti... chiar credeti ca se bucura vreunul? de unde...), ne-a impresionat foarte mult discursul lui Ernie Dingo, un actor aborigen extraordinar (un cioroi, un negrotei lipsit de talent care nici nu stie ce-i aia camera de fimat!). Tipul a vorbit despre ce inseamna cu adevarat sa fii australian in conceptia sa, unitatea in diversitate, cum o suma de indivizi veniti din toate colturile lumii, de culturi diferite si cu viziuni diferite asupra vietii pot gasi anumite valori pe care sa le impartaseasca si care sa-i uneasca suficient cat sa formeze o singura natie (bla-bla, balarii, aberatii...).

Dupa depunerea juramantului in cor (da ce, baa, sunteti la armata?) si dupa Waltzing Matilda, imnul neoficial al Australiei, noii cetateni si-au primit certificatele si cadouri cate o patura si o sticla de apa (niste foi A4 mototolite si niste chinezarii care or sa se strice cu prima ocazie...).

Mai spre seara i-am invitat pe la noi pe acasa pe proaspetii (da' ce, erau cozonaci?) cetateni australieni, la un suc si o inghetata (de unde, ca n-avem, suntem saraci, le-am dat un cate un pesmet si apa de la chiuveta...). Dupa taclale am plecat impreuna pe Esplanada plina de lume (numai betivi...) sa vedem focurile de artificii care au durat vreo juma' de ora (de unde? niste fasuri! in 5 minute s-au si terminat!). Poze din ziua aia gasiti aici (nasoale, nasoale, n-au iesit cum trebuie...).

Un job mizerabil. Daca pana acum tot nu am avut noroc sa-mi gasesc de lucru din cauza ca nu aveam experienta australiana, prietenul (pff! ma lasi? alt prieten? da' cati prieteni ai tu, vere?) Cristi (zi-i ba Roni mai bine!) a avut ideea sa ma prezinte unui 'builder' de aici, patronul unei firme de constructii, roman cu stare venit in Australia imediat dupa Revolutie (vezi? ti-am zis io ca numai astia veniti pe timpuri traiesc bine?). Tipul nu avea cum sa ma ajute direct, dar dupa ce am stat la discutii si s-a uitat pe portofoliul meu mi-a propus sa ma prezinte proiectantului cu care colabora. Mike Gilbert, ca asa il cheama, nu e arhitect in sensul 'plin' al cuvantului, ci 'draftsperson', termen care s-ar potrivi cel mai bine cu absolventii de Colegiu de arhitectura de 3 ani din Romania. Dar a fost de acord sa ma ia sa lucrez pentru el, cu plata la ora, nu full-time (hehe! fraiere!).

In primele cateva zile am lucrat cate 7 ore/zi, apoi am inceput sa lucrez cate 8. Vreo doua zile n-am fost deloc, ca mi-a zis ca nu are ce sa-mi dea sa fac, dar macar am invatat in aceste prime 3 saptamani o gramada despre sistemele constructive, destul de simple, folosite in WA si despre standardele lor in constructii. Si o sa mai continui, aplicand in acelasi timp si pentru alte joburi care apar. E destul de departe, in Joondalup, la vreo 35 km de noi, dar chiar si in ora de varf nu fac mai mult de 25 min. pana acolo, ca merg pe autostrada cu suta in sens invers puhoiului care vine spre oras. Noroc ca Toyotzica nu manaca mai mult de 5,8% si ca-i benzina ieftina, ca fac cam 450 km/saptamana. Important e ca salariul, desi mic (sic! loser!) ne ajunge cat sa acoperim cheltuielile de chirie si facturile, asa ca nu vom mai intra in banii de acasa 'cu lopata', ci 'cu lingurita' (o s-ajungeti pe strazi, ba, amaratilor!).

Roxi e fericita ca a fost si ea la primul interviu de cand e aici (aoleo, mama! da' mult a mai asteptat!). Tot venind cu mine 'la grasi' a facut cunostinta acolo cu o indianca (oau! tot numai de 'colorati' aveti parte?) foarte de treaba, care s-a oferit sa o ajute (pai da! ca numai pe pile poti sa reusesti in tara asta!). Tipa lucreaza la un organism de protectie a copiilor, iar postul la care a trimis-o pe Roxi sa dea interviu e ceva legat de servicii sociale pentru ajutorarea refugiatilor si victimelor torturii (hmm! mda... cred ca si-au meritat-o nenorocitii! si-acu' mai vor si casa...). Nu a fost decat un fel de pre-interviu, dar Roxi a iesit fericita pentru ca a facut impresie buna (ihi, daaa, cuuum saa nuuuuu...), s-a descurcat bine in engleza (habar n-are!) si a capatat mai multa incredere (e vraiste, vai de fundu' ei!). Acum asteapta sa vada daca merge mai departe sau nu. Pana una-alta oricum a inceput scoala (cursurile de contabilitate la TAFE, mare scofala!) si isi ocupa timpul facand 'teme' (a ajuns la clasa-ntai, ca multi altii care au lasat in urma 20 ani de scoala ca sa ajunga in Australia).

Numai musafiri nu ne mai trebuiau noua acum!... Asa cum ne-a promis, Crina a facut un ocol venind din Brazilia la Sydney pentru o conferinta si a trecut sa ne vada si pe noi. Am asteptat-o la aeroport dupa ce saraca a facut peste 2 zile pe drum, ca in Buenos Aires a stat vreo 14 ore din cauza ca a intarziat avionul (si cica sa te mai duci in Australia! pai nu mai bine stai nene acas' si te uiti la televizor?).

Era obosita-moarta cand a venit (eh... figuri!), dar tot a reusit sa conduca masina pe care am inchiriat-o, ca sa se plimbe amandoua cu ea a doua zi. Eu le-as fi dat-o pe a mea, dar Crina nu a condus decat cu transmisie automata pe stanga strazii si am zis sa nu mai aiba un stres in plus (zi mai bine ca n-ai vrut, al naibii de zgarciog!). Masina frumoasa, Holden Epica, 113$/2 zile (o troaca! si scumpa!). Dupa ce in prima seara am stat un pic la povesti si am mers la culcare, a doua zi fetele s-au pus pe hoinareala. S-au dus la Caversham sa vada animalele si sa faca poze cu cangurii si ursuletii koala (niste jigariti, puricosi si lihniti de foame...), au fost la acvariul din Hillary's unde au mers prin tunelul de sticla pe sub apa si au vazut rechinii, pisicile de mare si testoasele uriase (era intuneric bezna, nu se vedea nimic...), au mancat cate o portie de 'fish and chips' pe ponton, dupa care s-au dus sa se plimbe in Kings Park (daca n-ai unde-n alta parte...). Au mai dat si o raita prin oras (oras? pai fata de Bucurestiu' nostru asta e un satuc amarat cu ai lui doar 1.500.000 locuitori, si aia risipiti prin zeci de suburbii...), iar seara am mers impreuna la un restaurant pe Esplanada, de unde se vedea perfect centrul cu cladirile luminate care se reflectau in apa (neagra si plina de ratze, ca la mam'mare la tzara).

Ne-am simitit minunat cu Crina in vizita, si ea la fel (pai da, ce sa zica si ea, saraca fata?...). Din pacate a stat prea putin si nu am apucat sa-i aratam multe din locurile care meritau vizitate (vax! pierdere de vreme. bine c-a plecat!). Speram ca data viitoare sa il aduca si pe Roberto, dar pana atunci poate ajungem si noi in vizita pe la ei la Rio (ehe! daca mai ajungeti voi in vizita si la Bragadiru sa ziceti mersi!).

Roxanei, de mila, i-au dat astia carnet. Roxi a reusit sa ia si ea, in sfarsit, permisul de conducere (le dau si-astia la toti prostii...). Dupa ce mai picase o data de cand am postat ultima oara pe blog, se pare ca a treia oara a fost cu noroc (zi-i mai bine 'noroc-chior', ca habar n-are sa tina covrigu-n mana!). Desi conducea bine de cand a dat prima data (ba pe stanga, ba pe dreapta...), acum chiar a capatat incredere in ea si sunt convins ca se va descurca sa mearga si singura cand va fi nevoie (fa-ti CASCO in nadejdea asta). Ii pare doar rau ca n-a luat examenul decat dupa ce a plecat Crina, ca i-ar fi placut sa conduca (si) ea (din nou, saraca fata aia nu stie ce-ar fi asteptat-o...).

Mi-e foame si mi-e frig! (asta cu frigu' am bagat-o asa, de chichi, ca sa sune a slogan). Dupa cum va povesteam de data trecuta, m-am inscris intr-un concurs de slabit (ne lasi cu patetismele astea, jupane?). Venisem in Australia cu cel putin 105 kg, iar in ianuarie cand m-am inscris aveam 101,8 (mama, da' ce mancai, trai-ti-ar?). Dupa ce-am intrat la regim au urmat 7 saptamani luuuuungi, cat o zi de post, cum se spune. Dar am reusit sa ma tin de treaba, mai ales cu ajutorul sotioarei mele iubite, care a stat non-stop cu gura si cu ochii pe mine sa nu scap liber la frigider (ca-l mancai cu magneti si cu abtipilduri cu tot, nu?). Draga de ea, mi-a gatit la cuptor tot felul de bunatati, ca asa mofturos cum sunt, dupa ce ca n-aveam voie mai de niciunele, tot sclifosit eram. Iar ea saraca manca mai mult pe furis, sa nu-mi faca pofta, ocazie cu care a pierdut si ea vreo 2-3 kg (recunoaste ca nu-i cumparai de mancare, ciudosule!).

Insa rezultatele au inceput sa se vada din prima saptamana. Doar ca trebuie sa mai adaug ca, neavand serviciu pe atunci, profitam de timpul liber si mai plecam cu bicicleta pe ici-colo (asta era somer si umbla brambura...). Azi un pic, maine un pic, pana am inceput sa pedalez usor peste 60-70 km/zi (minciuni, laude...). Asa ca mi-am propus suta. Pe care am atins-o si chiar depasit-o intr-o buna zi, cand am plecat de acasa spre sud pana la Paganoni Rd., dupa cum atesta poza de mai jos. Pe indicator: "PERTH CITY - 55 km, MANDURAH - 19 km" (de fapt e invers, da' va prosteste...). Cum de la noi de acasa pana in centru mai sunt cca. 1,5 km (3 km dus-intors) atunci rezulta ca am facut cam 107 km in ziua aia. E drept ca deja atunci cand am facut poza ma intrebam daca mai sunt in stare sa ma intorc si mi-am promis ca nu mai fac asemenea tampenii, dar asta doar pentru ca doua saptamani mai tarziu sa refac acelasi traseu.

A doua poza e cu moaca mea cand am ajuns in sfarsit acasa (da' amarat mai erai, maica!). Prima data a durat 9 ore cu toate pauzele (care in ultima treime erau cam din 5 in 5 minute), a doua oara doar 7 ore jumate. Daca voi mai incerca (nu prea curand, ca traseul e cam anost si trebuie sa car cam 7-8 litri de apa in spate, ca nu sunt tasnitoare) sunt sigur ca il voi face ceva mai repede (du-te ma si canta la alta masa, nu vrei?)

Dupa atata bicicleteala si dieta trebuia sa se intample ceva-ceva de bine. Lucru anuntat si de faptul ca am castigat toate rundele saptamanale, in afara de una (pai cine te crezi, bai?).
Asa ca sseara am castigat concursul de grasi si am fost 'incoronat' Biggest Loser (aici au nimerit-o!). Am slabit 19,6 kg in astea 7 saptamani, ajungand la 82,2 kg. Si daca as putea sa cobor sub 80 ar fi si mai bine (ne mai plictisesti mult? zi mai bine ca n-ai avut ce manca, amaratule...). Am primit premiul cel mare de 450$ (pai parca ziceai 500 data trecuta! te cam incurci in minciuni, nepoate!) si o medalie (aur curat, 1,80$ la coltu' strazii...). Ce facem cu ei inca ne mai gandim (mai bine tineti-i sa va cumparati de mancare cand o sa ramaneti saraci lipiti pamantului!). Sa nu uit sa mentionez ca, pentru festivitatea de premiere, participantii au fost rugati sa aduca fiecare cate un platou cu ceva gustari 'sanatoase'. Iar Roxi s-a dat peste cap si pana la urma le-a luat piuitul tuturor cu un platou cu ciuperci umplute si unul cu gogosari umpluti cu branza si marar. Le-a aranjat frumos, pe frunze de salata, si aratau atat de bine incat s-au evaporat imediat (ete fleosc! n-a mai vazut lumea mancare, te pomenesti... pai grasele alea cred ca ar fi mancat si rumegus, bietele de ele...).
Mai jos sunt eu astazi si in septembrie 2009 (da' ce, e vreo diferenta? pe bune! doi inchiondorati!).

Incheiere. Dupa cum vedeti, depinde foarte mult de unde privesti lucrurile. De cat de aproape de 'struguri' te afli, cum ar spune Gabriel. Depinde de la persoana la persoana ce se asteapta sa gaseasca daca vrea sa vina in Australia si in aceeasi masura depinde tot de ei sa se informeze despre ceea ce exista acolo in realitate. Eu nu va pot spune decat ca ne-am documentat foarte mult si oricum imaginea pe care ne-o facusem in minte de acasa a fost destul de diferita de ce am gasit aici. Din fericire pentru noi situatia reala a intrecut in foarte multe privinte asteptarile.
Ca altora li s-a intamplat invers... (coane, tot n-ai terminat? aberezi de 3 ceasuri! lasa lumea sa plece la treaba lor! hai, ia carati-va bai! valea!)

2010, nimeni nu-l intrece!

Cum inca nu m-a angajat nimeni sa fac case pe bani, revin la urmatoarea pe lista indeletnicire la care ma pricep de minune. Adica sa aberez moka pe blogu-mi.

Ramasesem sa crosestez de la Craciun incoace. Dupa cum urmeaza:

Ajunul Craciunului l-am petrecut singuri, acasa la noi. Roxi a facut o salata de boeuf grozava, asa cum a promis, iar eu am agatat o instalatie in curte, sa se simta spiritul sarbatorilor. Brad n-am facut, facem la anu'. Dar am facut poze artistice.

In ziua de Craciun am fost invitati la masa la Bogdan si Diana. Insa inainte de-a ajunge la ei ne-am zis ca n-ar strica o baie festiva in ocean. Asa ca ne-am trezit de dis-dimineata si-am luat calea plajei, convinsi ca o vom gasi aproape pustie. Ca doar ce alti nebuni se mai trezesc in dimineata de Cracaiun cu chef de balaceala? Cand am ajuns - cat p'aci sa nu gasim un loc de parcare. Parca tot orasul se mutase pe malul 'indianului' si toata lumea se distra. Care mai de care cu caciulile de Mos in cap, cu gratarul incins si cu berea in mana. Asta la 10 dimineata. Atmosfera nemaipomenita, vara, soare si miros de mare.

Intre Craciun si Anul Nou am fost cu Roni si Nelly sa vedem 'Avatar'-ul (efecte 3D impresionante, dar poveste cam propagandista, daca ma intrebati pe mine) si am fost invitati la ziua micutei Emma (pe care cateva zile mai tarziu am si dadacit-o, adica babysitterit-o, singuri amandoi). Cu ocazia sindrofiei puradelicesti ne-am mai intalnit cu o seama de familii de romani de prin preajma, simpatici si fiecare cu ceva interesant de povestit.

Tot in perioada aceea, intr-o seara, ne-am pomenit in casa cu un musafir nepoftit. Nu, nu era sarpe. Nici crocodil, nici rechin, nici urs grizzly. Dar pe-acolo. Era un carcalac urias, dintre cei alintati de romanii de pe-aici 'cocoroci'. Era cam cat un soricel, iar antenele erau inca o data cat el. Si fugea de rupea pamantul. L-am alergat prin casa pana s-a ascuns sub un dulap. L-am dat pe la subsuori cu un kil de spray de gandaci, ca sa miroasa frumos, dar pana la urma tot am fost nevoit sa rastorn dulapul, ca nu puteam risca sa ramanem cu creatura in casa. I-am aplicat un shlap regulamentar de l-am intors cu rotile in sus. Roxi a ramas sa-l mature in faras si sa-l duca la locul de veci. Numai ca femeia, precauta, i-a mai dat un jet de spray in freza, sa fie sigura c-a murit (ca nu se pricepea sa-i ia pulsul). Si cand s-a intamplat asta, deodata ce s-a pus cocorocul iar pe directie si-a tulit-o drept in baie, de nici n-a mai apucat jupaneasa sa-l vada. Am reinceput vanatoarea si dupa cateva ratari la mustata, in final i-am dat o karata cu shlapul de l-am facut chisalita. Ocazie cu care era sa-mi luxez si-un deget.

In sfarsit, am rezolvat, am pus dulapul iar pe pozitie, am mai dat preventiv cu spray prin casa si am iesit putin la o plimbare de seara, sa ne aerisim si sa se calmeze doamna. Care doamna n-a rezistat insa reflexului (inutil la ora aceea, dar ce sa-i faci?) de a mai deschide cutia postala si numai ce-o vad ca tipa si sare trei pasi in spate. Prima data m-am gandit ca probabil e afectata rau si ca a inceput sa vada cocoroci si pe unde nu sunt, dar de fapt in cutie era doar o soparlitza amarata, cat degetul mic, care iesise si ea, ca si noi, la plimbare prin cartier.

A trecut si episodul asta si de atunci n-am mai avut vizitatori decat tantari si cate un paianjen solitar si inofensiv, din ala cu picioare lungi si subtiri.

De Revelion am plecat iar, impreuna cu Bogdan si Kati, sa facem prapad in frigiderul altora. La Florin si Luminita, care si de data asta s-au straduit si au pus o masa pe cinste. Australienii nu se omoara cu trecerea in noul an. Pe la 12 era bezna la casele din jurul nostru, dar asta nu ne-a stricat cu nimic dispozitia.

La inceputul anului mi-am propus sa intru serios la cura de slabire. Ca am cam exagerat cu mancarea, mai ales de sarbatori. E drept ca slabisem vreo 3 kile fata de cand am ajuns in Australia, dar oricum... Roxi gasise in ziar un anunt cu titlul 'Community Weight Loss Challenge'. Si m-am gandit sa dau un telefon, sa vad ce-o fi. S-a intamplat ca era chiar prima zi de intalnire si m-au chemat sa ma duc (insotit, daca doream). Am mers cu masina pana in Leeming, la un fel de camin cultural (de fapt mai degraba un centru sportiv) si m-am pomenit intr-o camera plina de grase, grasute, plinute si cativa grasunei (asa ca mine :). Inotau si vreo doua-trei balene pe cinste, dar in rest nu era chiar asa de speriat. Acolo ne-au pus pe rand pe cantar, ne-au masurat ca la croitor si pe urma s-au pus pe povestit, ca asa si pe dincolo. Sunt doua 'antrenoare', dar sa nu va inchipuiti ca facem sport acolo, ci doar ni se tin discursuri motivationale si ni se dau sfaturi. Cam patetic, recunosc.

Oriucum, ideea e ca fiecare a platit 50$ inscrierea, iar din banii astia castigatorul (cel care slabeste cel mai mult) va primi premiu de vreo 500$. Premiul II e 300$ si premiul III e 200$. Asa ca macar o sa fie palpitant pentru urmatoarele 5 saptamani si ceva, cat dureaza concursul.

La fel de dornica precum mine sa castig, Roxi m-a bagat la o dieta pe care o tineau colegele ei de la serviciu si care se pare ca a dat rezultate neasteptat de bune. Doar ca era jale. In primele zile aveam voie doar ceva verdeturi, niste branza degresata si iaurturi asisderea. Imi venea sa plang. Nu mai pomenesc ca de sarbatori cumparasem tot felul de bunatati pe care nu apucasem sa le devoram, asa ca a ramas doar pe seama nevestei sa se sacrifice si sa se lupte cu ele. A fost crunt, ce sa mai...

N-o sa uit niciodata prima salata de regim pe care mi-a facut-o Roxi (cu toata bunavointa ei, dar degeaba). N-aveam voie nici macar rosii in primele 4 zile, nici mai mult de o lingura de ulei, nici otet. Parca mancam iarba din parc, cu ceva sare pe deasupra. De fapt sunt convins ca iarba ar fi fost mult mai buna. Bleah! Horror!

Insa noroc cu concursul astora, ca asa macar am fost motivat si m-am tinut de treaba cu regimul. Si nu numai. Am inceput sa bicicletesc din ce in ce mai mult. Daca pana nu demult ne laudam ca am fost pana in Fremantle si inapoi, dupa cateva alte reprize mai scurte pe malurile raului am reusit impreuna sa mergem de la noi de-acasa pana la Burns Beach, in Joondalup. Conform Google Earth am facut 77 km dus-intors. Si sa nu va inchipuiti ca a fost drum drept. Ba din contra, a fost numai un deal si-o vale, nu prea lungi dar suficient cat sa te stoarca de puteri. Iar la intoarcere ne batea si vantul din fata pe malul oceanului, de incepusem sa ne punem problema cum naiba mai ajungem noi acasa. Dar pana la urma uite ca am reusit teferi, iar de Roxi am fost foarte mandru ca a putut sa faca asta. E drept ca la intoarcere a trebuit sa oprim in Hillary's pe ponton, sa o alimentez cu ceva fish & chips, ca i se aprinsese beculetul rosu. A mancat chiar in fata mea, om amarat, la regim... Care vreti, poze din ziua respectiva.

Dar macar rezultatele s-au vazut. In prima saptamana am dat jos 4.7 kg, iar in a doua 2.4, castigand de fiecare data etapa, in aplauzele admirative ale corpolentilor interlocutorilor :)

Iar saptamana asta m-am dus cu bici' (de asta data singur) pana aproape de Rockingham, la Kwinana Beach. Dus-intors am facut 85 km. Vorba lui Lucica, ma pregatesc de turul Frantei. Daca n-am ce face...

Sa mai spun si ca in dimineata aia am vazut si o soparloaie mare si grasa care traversa alene pista de bicicleta. Insa pana am ajuns langa ea si am cautat in rucsac telefonul sa-i fac o poza, s-a dus. Cred ca avea lejer vreo 40 cm si avea coada scurta si groasa. Si nu de putine ori am trecut si pe langa semne care te atentionau ca prin zona au fost vazuti serpi. Prima data am fost asa de entuziasmati ca am coborat sa imi faca Roxi poza cu unul din semnele alea. Iar doi care treceau pe langa noi au inceput sa rada: 'Ia uite, turistii!' :)

Nu e prea usor cu bicicleta, dar e tare frumos sa te plimbi ba pe malul oceanului, ba pe langa rau. Am trecut prin zone in care am da orice sa avem o casa si pe care sunt sigur ca altfel nu le-am fi descoperit. In East Perth, de exemplu, am descoperit un golfulet extraordinar de pitoresc, cu case insiruite de tip european, cu un hotel frumos, cu pontoane si sculpturi. Cateva poze de acolo (mai pe la sfarsit). De asemenea Hillary's e o zona superba, ca de fapt mai toata coasta dintre Fremantle si Joondalup (si probabil si mai spre nord si sud). In Hillary's e unul dintre cele mai mari porturi de iahturi din zona, iar pontonul e amenajat ca galerie comerciala, cu cateva magazine si restaurante. Inutil sa va zic ca noi am trecut pe acolo in zi de lucru, de dimineata, si totusi era plin de lume si pe ponton si pe aleile de pe malul oceanului.

In rest, ce-ar mai fi de povestit? Am primit in sfarsit un pachet pe care ni-l trimisesera ai nostri de dinainte de revelion prin curierul Postei Romane, cu promisiunea ca ajunge in 6-7 zile (au mai platit si nu-stiu-ce taxa de urgenta). A venit dupa aproape o luna. Bine macar c-a venit...

Pe 13 aprilie (abia) il asteptam  pe tovarasul (herr, ca vine din Germania) Bambusica. Am reusit sa-i facem rost de permisul de import si sa ii rezervam loc in carantina la Byford. Speram sa nu fie nevoie sa stea acolo mai mult de 30 zile. Acum incercam sa punem la punct detaliile cu Irina si cu firma nemteasca de transport care se va ocupa de aducerea lui.

Vestea cea mai proaspata (si proasta-pa) am lasat-o la urma. Roxi, probabil ca sa nu se simta sotul ei ranit in orgoliu, s-a hotarat sa pice si ea examenul auto. Din pacate a mers bine ce-a mers pana la o intersectie in care avea prioritate, iar acolo ea, precauta in exces, a incetinit si cel care o astepta sa treaca s-a bagat in fata ei. Si pentru asta a picat-o... Dupa parerea mea e putin cam drastic, mai ales ca aici nu exista semne de gen 'drum cu prioritate'. Roxi ar fi trebuit sa fie atenta ce semn are celalalt, ca altfel, daca nu aveau niciunul din ei, se aplica regula prioritatii de dreapta (da, si in Australia prioritatea se da tot pentru dreapta, nu pentru stanga). Bine, in oras chestia asta cu prioritate de dreapta nu prea o sa intalniti, ca sunt semne peste tot... In sfarsit, asta e. Oricum il mai da o data peste o saptamana.

Ce ma bucura e ca o vad ca a inceput sa mearga foarte bine. Nu ii mai e frica, e suficient de sigura pe ea si sunt convins ca s-ar putea duce oriunde singura cu masina (in afara de autostrada, ca pe acolo inca se cam teme). In Romania avea permis de la 18 ani si habar n-avea sa mearga (ca la ce scoala a facut si la ce examen a dat...).
Oare ce-o fi mai important?

Zilele astea ne pregatim de sarbatoare. Vine Australia Day si petrecerea va avea loc chiar la noi, aici pe Esplanada. Circulatia o sa fie inchisa, o sa fie concerte si artificii si tot ceea ce a lipsit de Anul Nou. Am primit gratis si doua stegulete de pus in geam la masina. Sunt tare frumoase sa le vezi cum flutura!

Asa ca in incheiere va uram tuturor 'La multi ani!' de 26 ianuarie, ziua Australiei. Sau a lu' Ceausescu, dupa cum preferati fiecare sa sarbatoriti...