Noi intâmplări şi peripeţii de Jos-Sub*

     
B'ziua**

După o perioadă cam agitată cangurul negru revine la 'Big Brother' cu noi istorioare şi fapte de arme.

În general viaţa de aici curge liniştit, fleoşca-fleoşca, singura problemă de care ne-am mai lovit în ultima vreme fiind timpul liber insuficient. Nu atât în cazul meu cât în cel al consoartei, care se luptă vitejeşte de trei ori pe saptămână, după serviciu, cu masterul si cursul de taxation. De fapt acum o să urmeze o perioadă şi mai grea, că la sfârşitul lui mai va avea două examene grele, dar trage(m) tare înainte. Până acum i-a mers excelent, chiar dacă am mai scos-o eu din ritm în câteva weekend-uri în care îşi făcuse planuri că va sta numai cu burta pe carte şi nu va ieşi din casă.

Prima dată am reuşit să o păcălesc pe la sfârşitul lui martie, tot înainte de un examen. Îmi doream să mă înscriu la Freeway Bike Hike, cursa (impropriu spus) de biciclete în scop caritabil pentru bolnavii de astm, la care anul trecut participasem ca voluntar. Singur, că de câte ori îi pomeneam jumătăţii despre asta îmi spunea că ea n-are nene timp şi punea iar placa aia cu învăţatu' şi cum o să pice ea examenele. Ca pe vremuri în facultate... Decisesem, aşadar, să mă înscriu numai eu la cursa de 30km, cea mai spectaculoasă, care pleca din East Perth, traversa tunelul de pe autostradă şi se termina în centrul Joondalup-ului (acolo unde era finişul, de altfel, şi pentru cursa de 60km şi cea de 10km). Când aproape terminasem înscrierea pe internet şi mă pregăteam să plătesc taxa, am zis să o mai întreb totuşi o dată pe studioasă dacă nu cumva şi-o fi schimbat părerea. Şi cum pesemne că exact în acel moment tocmai adia puţin vântul, uite că din senin i-a picat fetei fisa că poate o plimbare pe bicicletă în weekend ar fi exact ce i-ar trebui să mai scape de stres. A pus însă condiţia să ne înscriem la cursa de 10km, nu la cea de 30, că îi era frică să nu se obosească peste măsură. Degeaba am încercat să-i explic faptul că 10km e mai nimic şi că în cursa aia se vor înscrie o mulţime de familii cu copii, printre care vom ajunge să facem slalom, ea nu şi nu, ori cursa de 10km împreună, ori mă duc singur.

Cum biciclitul solitar poate deveni plictisitor şi cum ştiam că îi va prinde bine şi ei o zi la aer liber i-am făcut şi de data asta 'catârul' (copyright Oana Z.). Lucru pe care aveam să îl regret amarnic în ziua cursei, când ne-am trezit la linia de plecare înconjuraţi de un ocean de puradeime strident colorată şi degrabă claxonatoare din clopoţeii de pe micile lor biciclete împodobite ca nişte sorcove.

Din mijlocul căştilor rozalii frumos decorate cu căpşunele şi peştişori lor se ivea semeţ Andu al meu, cu echipamentul lui profi, alături de alţi câtiva tătici/mămici/bunici agitaţi, cu sarsanalele pe ei şi fluturând prin aer biberoane, sandvişuri, sticluţe cu apă, loţiune de soare şi alte bunătăţi.

Cursa în sine a fost uşoară dar palpitantă, pentru că autostrada cu ale sale 3 benzi (plus una de rezervă) s-a dovedit neîncăpătoare pentru hoarda de căpşunele care descriau imprevizibil tot felul de traiectorii sinusoidale (sau cosinusoidale, după funcţie).

Chiar şi aşa a fost binevenită ieşirea cu bicicletele, iar după o scurtă oprire la Finish în Joondalup am prelungit-o ca să ne reîntoarcem la maşină, făcând şi o scurtă oprire la un 'garage sale' (pricinuită de faptul că ne-am rătăcit printr-o suburbie). Să fie ziua completă am mers apoi la plajă în Hillarys, că nu mai făcusem o baie de când plecaseră ai noştri.

După alte câteva săptămâni (în care doar ne-am mai învârtit pe ici-colo) am mai reuşit să mai găsesc un pretext pentru un weekend departe de casă. De data asta m-am oferit să particip ca şi oficial (sună destul de pompos, trebuie să recunoaşteţi) la etapa de raliu pe macadam organizat în Nannup, aproape de Busselton. Invitaţia mi-a fost făcută de una dintre colegele de serviciu, care în timpul liber se ocupă cu organizarea acestor evenimente în WA.

Deşi ideal ar fi fost să plecăm spre Busselton de vineri seara, pentru că sâmbătă dimineaţa la 8 era întâlnirea în Nannup, planurile ne-au fost date peste cap de un grătar ce urma să se organizeze la Roxi la birou şi care a fost contramandat în ultimul moment. Aşa că am fost nevoiţi să ne trezim sâmbătă cu noaptea-n cap şi să îi dăm pedală aproape 300km spre sud că să ajungem la timp. Deşi ne-am luat mai bine de o oră marjă de eroare era cât p'aci să întârziem. Mai întâi din pricina unei bariere buclucaşe din Bunbury unde am aşteptat vreo 20 minute consternaţi când îi vedeam pe alţii că se întorc din drum, până când, văzând că se îngroaşă gluma şi trenul nici gând să treacă, am ales să facem la fel şi să găsim un ocoliş. Pe urmă am luat iar ţeapă din cauza nenorocitului de GPS, care şi de data asta ne-a făcut figura şi în mijlocul unei păduri ne îndemna să facem stânga pe un drum inexistent. Am ales atunci să ne încredem mai degrabă în drumul mai lung dar cunoscut, motiv pentru care am mai făcut un ocol considerabil până am ajuns în Nannup, cu 5 minute mai devreme de ora întâlnirii (suficient şi pentru un pipilică). Chiar dacă fusesem pe fugă am rămas încântaţi de frumuseţea drumurilor de pe coclaurile australiene dimineaţa în zori.

În Nannup am făcut joncţiunea cu 'echipa Hotel' (aşa era botezată cea de pe 'speciala' noastră) şi am plecat împreună în coloană pe traseu. Deşi ne era necunoscut până acum, sătucul acesta şi împrejurimile lui ne-au suprins prin peisajul idilic. Regiunea e foarte deluroasă, asemănătoare întrucâtva zonei Muscelului de unde ne revendicăm originile, iar până la locul în care am fost desemnaţi să 'oficiem' erau de urcat câteva pante cu adevărat abrupte. Am făcut o afacere bună cu noua maşină 4x4, că dacă am fi mers cu buburuza japoneză (lucru care nu ar fi fost imposibil) cred că nici acum nu mai auzeam sfârşitul beşteliturilor din partea nevestei.

Sarcina noastră de oficiali cu ecuson era cât se poate de simplă: trebuia să închidem un drum forestier şi să ne asigurăm că nu sare nimeni pe traseu în timpul raliului. Cum nu era nici ţipenie de om prin preajmă şi cum pe drumul pe care l-am închis cred că oricum nu circulă mai mult de o maşină-două pe săptămână, treaba a mers ca unsă.

Până la începutul cursei aveam de pierdut vreo două-trei ore, timp pe care eu l-am folosit în principal ca să fac poze şi Roxi ca să lase impresia că învaţă. De fapt ne-am tot fâţâit de colo-colo, am mai sporovăit vrute şi nevrute şi ne-am tolănit la soare, nerăbdători să vedem maşinile şi motocicletele.

Ce minunat era când liniştea deplină din vârful dealului pe care ne aflam era brusc întreruptă de zgomotul pătrunzător al motoarelor ce curse, urmat de norii de praf cărămiziu pe care maşinile îl ridicau când treceau! Singurele 'incindente' ale zilei au fost pricinuite de doi canguri neglijenţi care au trecut strada ţopăind fără să-mi ceară voie în prealabil, urmaţi la scurt timp şi ceva distanţă de un păsăroi emu tacticos.

După terminarea etapei ne-am alăturat din nou coloanei şi am avut ocazia să facem împreună traseul care s-a dovedit unul extrem de dificil, îngust şi cu multe zone de nisip moale. Eu eram în culmea fericirii (că am apucat astfel să îmi 'botez' maşina), Roxi mai puţin, că se temea să nu cădem de-a berbeleacul în prăpastie (lucru de altfel imposibil luând în considerare puzderia de copaci de pe margine).

Ne-am reîntors în Nannup, un sătuc minuscul dar destul de cochet şi bine pus la punct pentru cei doritori să-l viziteze. Strada principală devenise paddock pentru echipele mai mari, iar pe celelalte străduţe zumzăneau necontenit celelalte maşini de curse. Am avut bucuria şi onoarea să îl întâlnesc în Nannup şi pe Răzvan Vlad, un pilot conaţional cu noi, pe care îl felicit pentru rezultatul excelent pe care l-a avut la grupa N. Răzvan şi copilotul său de numai 16 ani, Daymon Nicoli, pilotând maşina cea mai puţin puternică (foto), au câştigat clasa 2WD ARC şi conduc în prezent campionatul australian la această categorie. Pentru cei interesaţi puteţi găsi mai multe detalii pe site-urile MaxyRally şi RallyWA.

După o scurtă plimbare prin Nannup am plecat spre Busselton, unde ne rezervasem o cameră la un hotel ieftin şi care ne aşteptam să fie şi cam prost. Din fericire nu a fost chiar aşa. În afară de faptul că se afla cam la perferia localităţii iar mobila era cam veche şi scorojită (însă probabil hi-tec la vremea ei, dovadă aparatul de radio încastrat în noptieră :), totuşi camera era curată, iar complexul avea cam de toate (restaurant, piscină acoperită, terenuri de tenis, baschet şi minigolf). Unde mai pui că oceanul se afla la 25-30m de camera noastră. Având în vedere că dacă rezervi din timp poţi găsi o cameră chiar şi la 60$/noapte cred că merită pe deplin. Ca şi comparaţie locul într-un caravan park e vreo 25$/noapte (la care se mai adaugă şi 100-120$/zi închiriatul rulotei).

Seara am ieşit la o plimbare prin Busselton, unde am descoperit entuziasmaţi că se terminaseră reparaţiile la pontonul lung de aproape 2km, mândria oraşului. Vremea era ideală (deşi cam umed), iar pe ponton trebuie că erau sute de oameni ieşiti la pescuit nocturn, care mai de care mai diferiţi, majoritatea cu târla de copii după ei şi/sau cu berile în lăzile frigorifice (denumite esky, după numele celei mai răspândite companii producătoare), unii mai bătrâni în baston sau în cărucioare cu rotile, dar atmosfera nu putea fi mai relaxa(n)tă.

Deşi mi-ar fi făcut plăcere să stăm pe ponton până la miezul nopţii ne-am grăbit totuşi să prindem şi cursele nocturne de maşini de pe malul oceanului, eveniment conex cu raliul. Ce şi-ar fi putut dori mai mult de la viaţă un împătimit al maşinilor aşa ca mine?

Ziua a doua a semănat cu prima, dar din păcate a cam plouat mărunt, chestie care ne-a obligat să ne petrecem dimineaţa mai mult în maşină, la un film pe laptop. După care, până au trecut toate maşinile, Roxi a băgat şi un somn zdravăn. Am mai rămas în Nannup doar cât să vedem premierea. Singura chestie care ne-a stricat cheful a fost un benzinar nenorocit, hoţ şi necioplit care ne-a înşelat cu vreo 12$. E drept că şi din vina noastră, că nu am fost atenţi, dar asta din cauză că disperatul ăla ne-a pus el benzină şi apoi ne-a zorit să mutăm maşina de frică să nu se facă coadă la pompă şi să nu cumva să îi plece clienţii la Caltex-ul de peste drum. 12$ sunt mai nimic, înseamnă vreo 3-4 pâini, dar nu de bani era vorba, ci de dezgustul pe care ni l-a provocat acel găinar. Noroc că pe aici nu te loveşti prea des de asemenea reprezentanţi ai umanităţii.

Am ajuns terminaţi de oboseală seara acasă, după mai mult de 800km străbătuţi în cele două zile. Cu gândul înainte la marea evadare ce urma să aibă loc, plănuită încă din septembrie.

Anume (mini) vacanţa în Queensland, pe Gold Coast.

Anul acesta am avut noroc că s-au legat 5 zile libere (Vinerea Mare şi luni după Paşte, iar cum Anzac Day a picat în weekend, am primit şi marţi liber). Aşa că ne-am mai luat 3 zile de concediu şi am reuşit să punem cap la cap 10 zile de vacanţă. De care aveam şi unul şi altul mare nevoie, că la ce săptămână infernală am avut înainte de ea... La serviciu am băgat cărbuni la greu, iar joi chiar înainte de a decola spre Brisbane am făcut şi 5 ore suplimentare. Acum, dacă stau să mă gândesc, s-ar putea să par penibil văitându-mă că am muncit 13 ore într-o zi, mai ales că pe când eram în România Roxanei nu i se întâmpla deloc rar lucrul acesta. Atât doar că în cazul ei nu erau plătite :)

Oricum, revenons a' nos kangarous. Împreună cu Bogdan, Diana şi cele două adorabile moştenitoare am luat avionul de noapte către coasta Pacificului. Zborul a fost tare obositor, iar Roxana a dârdâit în permanenţă de frig, însă cum-necum am ajuns dis-de-dimineaţă în Brisbane, unde (la acel moment) era soare şi frumos. Maşina pe care o rezervasem în prealabil la Thrifty, un van Toyota Tarago (ha!) s-a transformat subit într-un Kia Grand Carnival. O balearcă mare şi albă, dar aproape nou-nouţă şi cât se poate de potrivită pentru grupul nostru.

N-am mai zăbovit prea mult şi am pornit entuziasmaţi către Gold Coast. Drumul nu e prea lung, iar singura surpriza a fost că a trebuit să ne înregistrăm (civilizat, pe internet) ca să plătim taxele de autostradă. Spre deosebire de WA, unde autostrada e mo-ka.

Pe Gold Coast am ajuns cu bine iar hotelul a fost ok (nimic de reproşat cu excepţia imaginii arhitectonice de ansamblu, care era de-a dreptul deplorabilă, iar parcarea de la subsol era foarte înghesuită, mai ales pentru un camion precum al nostru).

Până ne-am aranjat noi toate cele, plus cât am mai băgat un pui de somn, a trecut timpul. Şi-a tras între timp şi-o ploaie zdravănă, dar care s-a oprit repede. Seara am ieşit să ne plimbăm prin Surfers Paradise, care este într-adevăr un loc foarte interesant, eminamente turistic. Comparaţia cu WA/Perth nu îşi are niciun rost. În timp ce în Perth sunt doar vreo două hoteluri cu vreo 10 etaje în Scarborough Beach, Surfers Paradise e o mega-staţiune compusă din zeci de hoteluri mai înalte de 20 de etaje, adevăraţi zgârie-nori. Străzile, barurile şi magazinele erau pline de lume, peste tot era o forfotă generală, agitaţie, aglomeraţie. Ca la mare...

A doua zi ne-am trezit devreme şi am plecat să vizităm Australia Zoo. Era printre obiectivele noastre favorite, mai ales datorită admiraţiei pe care i-o purtăm remarcabilului şi regretatului Steve Irwin.

Şi de data aceasta peisajele aproape alpine din apropierea destinaţiei au contribuit la reuşita excursiei.

Despre Australia Zoo este necesar să spun că nu este o grădină zoologică în sensul tradiţional, cu animalele închise în cuşti. Desigur că există îngrădituri (că doar nu o să lase lumea să se plimbe printre crocodili ca pe bulevard) dar se poate observa că ideea de bază e aceea de a reduce la minim obstacolele care ar putea împiedica animalele să îşi trăiască viaţa într-un mod cât mai natural cu putinţă.

Spectacolele de hrănire ale crocodililor şi tigrilor au avut ca prim obiectiv educarea publicului cu privire la aceste specii, iar hrănirea elefanţilor a fost favorita zilei pentru Roxi.

De remarcat sunt şi locurile în care vizitatorii pot interacţiona (de regulă controlat) cu animalele precum cangurii, koala, broaştele ţestoase uriaşe, cămilele, poneii, elefanţii, wombaţii, alpacele, oposumii ş.a.m.d.

Să nu-l uităm nici pe crocodiulul Cameron, colţosul de la locul de joacă, cel care stă mereu cu gura mare încercând să mai impresioneze câte un copilaş naiv ce nu realizează că sub spoiala fioroasă nu e decât ipsos, butaforie.

Australia Zoo e loc cu adevărat special, unde ne-am simţit de milioane, iar Steve ar fi cu siguranţă mândru să vadă ceea ce soţia sa Terri şi copiii săi Bindi şi Bob continuă acolo.

După aşa o zi plină de peripeţii am oprit în centrul Brisbane-ului să halim ceva şi să ne mai clătim ochii. Chiar dacă era deja întuneric afară totuşi am avut destule de admirat în centrul oraşului, precum câteva străzi pietonale comerciale, piaţete bine structurate cu piese de mobilier urban interesante şi clădiri vechi într-o bună simbioză cu altele noi, avangardiste.

Următoarele zile am hotărât să le dedicăm parcurilor tematice celebre de pe Gold Coast. Am început cu Movie World, unde chiar lângă intrare se afla un turn înalt de vreo 80m numit Batman Escape. Atracţia era că te aşezai într-un scaun ataşat unei platforme care, după o numărătoare inversă în suspans, se lansa în sus către cer cu o viteză ameţitoare. Iar când ajungeai aproape în vârf plaforma cu scaune decelera brusc şi cădea liber înapoi spre sol, lăsându-şi pasagerii pentru o fracţiune de secundă în stare de imponderabilitate. Văzut de departe nu părea mare lucru, dar pentru cei cu rău de înălţime (printre care ne numărăm şi noi într-o anumită măsură) e destul de terifiant. Eu însă am avut încă o dată noroc cu Roxi. După ce în timp ce stăteam la coadă făcea pe Mihai Viteazu când mai auzea pe câte unele că ţipă de spaimă, se pare că în cele din urmă au ajuns-o descântecele bietelor nefericite. Aşa se face că de la lansare şi până aproape de final a tras iubi meu un recital pe cinste, cum nu mai auzisem până acum din partea-i. Fapt care, combinat cu adrenalina care-mi pompa valuri-valuri prin toate furtunele şi conductele, mi-a provocat un râs cu hohote, cum nu mai râsesem de mult. Am aşteptat noi peste trei sferturi de oră să-l vedem pe Batman-Batman, dar a fost pe cinste!

După asta mai băgat un tur în buşteanul plutitor, al cărui punct culminant era o cădere aproape verticală într-un bazin (încă o oră la coadă), apoi un roller-coaster cam răsuflat, mai mult pentru de copii (dar acolo era coada mai scurtă), başca un scurt film 4D (nu cine-ştie-ce) şi cam asta a fost ziua.

Plănuisem pentru luni după Paşte să mergem la Sea World, un alt parc de distracţii, dar cum avea program scurt în acea zi am mers să vizităm ultimul etaj (77) al clădirii Q1, cea mai înaltă din Surfers Paradise şi de asemenea cea mai înaltă clădire rezidenţială din lume. Am avut inspiraţie, că vremea era (încă) frumoasă. Panorama a fost într-adevăr uluitoare, aşa că am petrecut acolo o bună bucată de vreme, încercând să prind unghiurile/lumina ideală pentru fotografii.

Ca şi observaţie subiectivă (poate şi din cauză că cerul nu era senin) am remarcat culoarea închisă, ternă a oceanului pe Gold Coast în comparaţie cu vărul său de pe coasta de vest. Cum am spus, subiectiv...

După o porţie de clătite şi alta de ploaie (urmată de un curcubeu) am revenit la etajul 77 pentru admirarea panoramei nocturne a oraşului, care era cel puţin la fel de spectaculoasă ca cea diurnă.

În ziua ce a urmat am reuşit să ajungem la Sea World, un parc de distracţii de nota 10, care merită cu prisosinţă să fie vizitat. A spune despre spectacolul cu delfini de acolo că este uluitor este prea puţin. Iar faptul că vizitatorii (în special copiii) au posibilitatea să experimenteze cum e să fii în acelaşi bazin cu delfini dresaţi, care ştiu să facă tot felul de giumbuşlucuri, cred că nu-i de colea. De amintit că la fel ca la Australia Zoo, în timpul spectacolelor cu public se focaliza foarte mult atenţia pe educarea cu privire la aspectele ecologice ce ţin de conservarea speciilor.

Altceva? Păi ne-am plimbat cu barca cea cu fundul de sticlă prin bazinul cu rechini, am admirat ursul polar, pinguinii, spectacolul cu lei de mare şi ne-am plimbat cu trenuleţul în jurul parcului. Singura mare problemă a fost că de pe la amiază a început nene să-i toarne... Nu încontinuu, ci în reprize întrerupte de câteva raze de soare. Cu această ocazie ne-am cumpărat pelerine de ploaie, în mod clar achiziţia cea mai inspirată pe care am făcut-o pe Gold Coast. Chiar şi cu ele tot ne-a murat ploaia, noroc că lângă corăbiile piraţilor se afla un 'uscător de oameni' care în schimbul a 5$ ne-a mai zvântat şi încălzit un pic. Nu pentru mult timp, din păcate...

Partea proastă e că ploaia asta a durat şi în ziua următoare, în care noi doi am mers pe Tamborine Mountain, să vedem cascadele. Am avut însă noroc în acea zi, pentru că reprizele de ploaie deşi erau destul de sănătoase totuşi nu ţineau prea mult. Între aceste reprize (cât de cât) am reuşit să vedem cascada cea mai frumoasă, aflată undeva la capătul unei poteci din pădurea tropicală (mai degrabă junglă).

Un alt obiectiv interesant a fost peştera (artificială) cu viermi luminoşi. Nişte creaturi deosebit de interesante, a căror strălucire în întuneric se aseamănă ca intensitatea şi culoare cu cea a fibrelor optice (poate chiar asta erau, mai ştii, ne-or fi păcălit aia :).

Ultimul obiectiv demn de remarcat pe Tamborine Mountain a fost Skywalk, un pod suspendat prin coronamentul copacilor. Punctul forte al traseului era o consolă situată undeva la vreo 30m de sol, deasupra unui pârâu. Peisajul era splendid şi am avut noroc şi de o perioadă însorită atunci, dar acestea nu au fost suficiente să o determine pe Roxi să se uite împrejur din cauză că era prea ocupată să se ţină strâns cu amândouă mâinile de balustradă, îngrozită de hăul de sub noi şi de faptul că structura metalică era destul de 'zglobie' şi se mişca.

Norocul ei că drumul de întoarcere a fost mai uşor, am urmat o potecuţă ce traversa păduricea. Şi am ajuns cum nu se poate mai bine la maşină, că tocmai atunci iar a început răpăiala.

Ultima zi în Surfers Paradise am petrecut-o la plimbare prin oraş, lălăind de colo până dincolo, încercând şi de data aceea să păcălim ploaia refugiindu-ne în câte un magazin când începea mai tare.

De notat plaja superbă, dar cu valuri uriaşe (că nu degeaba i-o zice Surfers Paradise). De fapt ar trebui să-i zică Japanese Surfers Paradise, că doar pe de-alde de-ăştia kamikaze i-am văzut luându-se (cam fără succes) la trântă cu valurile.

Ultima zi de vacanţă pe coasta estică ne-am petrecut-o în Brisbane. Şi de această dată mai mult în maşină, la adăpost de ploaie. Am apreciat mai ales timpul petrecut la observatorul astronomic, unde am urmărit un documentar despre găurile negre proiectat pe cupola semisferică a observatorului. A fost o experienţă multimedia grozavă.

După o scurtă plimbare prin grădina botanică (unde, desigur, ne-a prins iar ploaia) am pornit fuguţa să vedem oraşul de pe faimoasa platformă din dealul (ei îi zic muntele) Coot-Tha. Acolo am avut noroc de puţin soare, însă oraşul era cuprins de o negură apăsătoare.

Nu îmi dau seama ce le-a trebuit celor din Queensland să îşi scrie pe numerele de înmatriculare de la maşini 'Queensland - Sunshine State'. îmi pare chiar ironic să dai mereu cu ochii de inscripţiile astea când afară e potop. Nu puteau să pună şi ei un koala, ceva, un delfin, pe Batman? Faptul că plouă mult  nu l-am dedus noi din cele câteva zile petrecute acolo, ci ne-a fost relatat de mai toţi cei pe care i-am întâlnit şi cu care am mai intrat în vorbă. În primele zile de concediu e drept că nu a plouat decât o dată, însă nori cenuşii pe cer au fost în permanenţă, iar pe noi lumea ne felicita că 'bravo, ce vreme bună aţi prins'...
Trecând cu vederea peste vremea urâtă, la o observaţie superficială Brisbane mi s-a părut un oraş captivant, cosmopolit şi modern, dar strălucirea se pierde şi aici în momentul în care părăseşti centrul. Un detaliu pe care l-am observat este că suburbiile prin care am trecut (unele dintre cele mai aproape de centru) sunt alcătuite în mare majoritate de case din lemn (sistem caplama) pe piloţi, adică detaşate de sol. Presupun că motivul abundenţei acestor tipuri de case este direct legat de clima umedă şi caldă, detaşarea lor de sol asigurând o pardoseală uscată şi ventilaţie pe dedesubt. Cu toate astea imaginea lor nu e cea mai fericită pentru că faţadele sunt greu de întreţinut şi o bună parte sunt scorojite.

Cam asta a fost prima experienţă în Queensland. Vacanţa noastră acolo s-a încheiat tot pe o ploaie torenţială, la aeroport existau temeri de furtună (şi deci întârzieri/amânări de zboruri), însă am ajuns cu bine acasă, unde în ziua ce a urmat am fost acoperiţi de un cer perfect, albastru şi senin, parcă pregătit special pentru noi.

Alte noutăţi pe scurt despre Australia: tocmai ce a fost desemnată a doua ţară din lume în care e bine să naşti un copil (după Norvegia şi înaintea Islandei), iar dolarul australian se cumpără în prezent cu 109 cenţi americani. Având în vedere că acum jumătate de an era mai slab cotat şi decât dolarul canadian, trebuie că e un semn bun.

În încheiere vă prezint încă o bijuterie googleliferă prin intermediul căreia cineva a venit nas în nas cu acest blog: "ce sa intamplat daca usa lu roxi daca nu batea vantul". Comments anyone?

*Down Under

**G'day

Cozile din South Perth

   

Când nu mai scriu nimic pe aici cu lunile, când mă apucă 'limbariţa'. Da, ştiu...

Doar că astăzi merită să consemnăm în catastiful istoriei o altă făptură care ne-a trecut pragul. Neinvitată, e adevărat, însă probabil ne-o fi mers buhul prin cartier că suntem români (despre care o lume întreagă ştie că le place să se considere oameni ospitalieri)...

Istorioara a început de fapt cu o zi în urmă, când în timp ce eu eram pe la Darie, pe care îl ajutam cu mutatul în noua locuinţă, am primit un telefon de la Roxana care era cuprinsă de spaimă. Găsise acasă pe jos ceva ce părea a fi o codiţă de şopârliţă. Prima suspiciune a căzut (cum era şi normal) pe Bambusică, nu doar pentru că el e oricum mai mereu suspectul de serviciu, dar şi întrucât probele forensice îl incriminau că o cioflecăise (cu poftă sau nu, asta nu am putut să determinăm cu exactitate, mai ales că nu existau alţi martori iar învinuitul a refuzat să facă orice fel de declaraţii în legătură cu ancheta).

Bineînţeles că odată ajuns acasă a trebuit să inventez pe moment nişte scenarii absolut sci-fi despre cum ar fi putut acea codiţă ajunge acolo, doar-doar s-o mai linişti nevasta. Desigur că în toate aceste scenarii posesoarea de drept a organului abandonat la discreţia motanului nostru era deja de mult plecată de la locul incidentului. De la explicaţii simple si relativ plauzibile, cum că şopârla îşi lăsase coada drept pradă de război şi se refugiase afară pe sub uşa de la intrare (care are nişte lufturi prin care micile creaturi pot circula nestingherite, ca pe bulevard) şi până la scenarii complexe, care implicau răpirea de către extratereştri a făpturii decodificate, pe toate le-am încercat în scopul liniştirii consoartei şi readucerii ei la parametrii standard de funcţionare. Că m-a crezut sau nu e greu de speculat, dar având în vedere că venise obosită de la Zumba şi mai avea şi de învăţat,  până la urmă a uitat de evenimentul acesta şi şi-a văzut de treabă.

Însă deznodământul a avut loc azi, nu cu mult timp în urmă. Pe când Roxi îşi făcea de lucru la calculator, eu am observat ceva dubios jos pe tocul uşii de la baie. Era o chestie mititică, maro deschis, ce se chinuia cam fără succes să se caţere pe perete.

Biata şopârliţă bearcă a avut măcar norocul să nu fie descoperită nici de Roxana (caz în care cu siguranţă ar fi aflat toţi vecinii de aşa o întâlnire istorică, iar bietul animăluţ ar fi sucombat de pe urma şocului acustic izvorât din laringele soţiei), nici de dobermanul Bambusică (caz în care mica reptilă ar fi sfârşit cel mai probabil între ghearele fiarei, că altă coadă de rezervă nu mai avea asupra ei, să o lase drept şpagă ca prima dată).

Aşa că povestea se termină cu happy end. Fără să alertez ceilalţi colocatari ai apartamentului m-am dus tiptil în bucătărie, am luat o caserolă (transparentă) şi am capturat fără mari eforturi musafirul invalid, care fără coadă nu era mai lung decât un deget. Deşi mă bufnea râsul am încercat să rămân totuşi calm şi nemăgar atunci când i-am dat de ştire Roxanei, că mi-era că dacă fac vreun gest mai brusc îmi dă cu laptopul în cap :) Chiar şi aşa a tras biata o spaimă de moment, însă a acceptat până la urmă să meargă cu mine să eliberăm prizonierul înapoi la mă-sa natură. Adică pe malul râului, la vreo 100 metri de casă :) Dar era noapte şi nu cred să mai ţină minte drumul înapoi.

Şi uite aşa serile molcome se mai împletesc cu cele pline de adrenalină aici pe ţărmurile australiene. Că dacă nu prindem OTV, compensăm şi noi cum putem cu ce evenimente senzaţionale se nimeresc.

Prima pe 2011

  

Aproape să treacă vara (nu chiar, că mai ţine până prin mai) şi eu nu am mai scris de niciunele pe blog.

Nu pentru că nu aş fi avut ce, ba dimpotrivă, pe măsură ce am aşteptat s-au mai tot strâns. Însă cu musafirii pe cap nu prea am mai avut timp de altceva, iar după ce au plecat am avut de lucrat la nişte proiecte personale (la propriu, proiecte de arhitectură), care mi-au ocupat o bună parte din timpul liber. Şi nu că n-aş fi găsit eu un ceas-două să mai 'bag marfă' aicea, dar când aveam timp nu aveam chef/inspiraţie şi viceversa.

Astăzi însă am venit chitit să îndrept lucrurile şi să nu le las să degenereze (a se citi ultimele comentarii de la postarea precedentă).

Deci! Prin urmare! Să începem de unde am rămas anu' trecut.

Fără îndoială pentru noi evenimentul cel mai important din ultima vreme a fost concediul. Pe care ni l-am petrecut împreună cu ai noştri, care şi-au luat inima-n dinţi şi desaga-n băţ şi au purces finalmente să dea ocol globului ca să-şi revadă progeniturile. Drumul le-a fost lung şi cu peripeţii şi la venire şi la întoarcere din cauza unui nenorocit de agent de turism din Bucureşti, dar nu o să insist asupra acestor neajunsuri mărunte care oricum nu au reuşit să ştirbească decât în foarte mică măsură amintirea celei mai frumoase perioade pe care am petrecut-o (până acum) împreună toţi şase.

Aşa că, în ciuda puhoiului de declaraţii mai mult decât pesimiste făcute de la momentul în care i-am anunţat că ne luăm tălpăşiţa în Australia şi până cu câteva luni în urmă (cum că ei nu vor ajunge la noi decât cine-ştie-când şi prin ce minune), cei patru părinţi ai noştri s-au trezit într-o bună zi cu capul în jos, epuizaţi şi asudaţi de căldură în miezul iernii pe aeroportul din Perth. De unde i-am pescuit cu tot cu bagaje.

Săracii, în loc să se mai dezmeticească, în primele zile au fost mai mult descumpăniţi. Prima surpriză pe care le-o pregătisem a fost să-i aducem de la aeroport cu noua maşină  pe care o cumpărasem cu câteva săptămâni bune înainte de venirea lor şi a cărei existenţă a fost ţinută secretă până la acel moment. Nu că nu ne-am fi descurcat noi doi doar cu Toyoţica (care acum a devenit 'Toyoţica Roxanei'), dar ştiind că ne vin aşa musafiri de vază, pe care nu puteam să nu-i plimbăm peste tot, am zis că încă o maşină în ogradă nu are cum să ne strice. Desigur că ar fi existat varianta să închiriem încă o maşină pe perioada cât au stat ei aici (o lună), dar am vrut să evităm discuţiile exasperante de genul: "Lasă mamă, ce să mai daţi atâţia bani să închiriaţi maşină ca să mergem colo, lasă că am văzut în poze. Mai bine stăm acasă şi ne plimbăm frumuşel p'icea, pe malul râului."

Aşa că ne-am fixat un buget (care la început era de vreo 3000 de para, dar apoi a crescut semificativ, de vreo 3 ori) şi ne-am apucat să facem piaţa. Auto. Cum pe Roxana a luat-o guriţa pe dinainte când am cumpărat Toyota şi, ca să mă convingă să o luăm, declarase că aceea va rămâne maşina ei şi că următoarea va fi la alegerea mea, a rămas pe subsemnatul sarcina noii achiziţii. Deşi la banii aştia se găsesc o sumedenie de maşini bunicele şi destul de noi, ADN-ul familiei m-a tras către o maşină de teren. Şi cum vreun ARO n-am găsit sub niciun chip prin anunţuri, m-am mulţumit cu următoarea pe lista de favorite, adică micuţul Land Rover.

Aşa se face că s-a ajuns românul proaspăt emigrant, să-şi tragă 'gipan' alb după primul an de străinătăţuri, să moare dujmanii de invidie :))) Adevărul e că gipanul în chestiune m-a cucerit întrutotul. Deşi citisem câteva review-uri nasoale pe net şi deşi nu e o maşină impecabilă din punct de vedere tehnic (mai scârţâie una alta, e destul de zgomotoasă la viteză mare, motorul de 1.8L nu e foarte vioi şi se cam hurducăie şi face mofturi la benzina ieftină de 91), iar interiorul e mai degrabă spartan, cu puţine dotări (dar măcar are 6 boxe gălăgiose :), totuşi mie la acest moment mi se pare o maşină grozavă pentru weekenduri şi călătorii. Şi se mai face şi decapotabilă, de ţi-e mai mare dragul să mergi alene cu ea pe sub palmieri sau pe malul oceanului. Iar faptul că are tracţiune integrală permanentă mă asigură că nu voi avea probleme cu ea nici iarna pe zăpadă :)

Dar să revenim, că m-am pierdut în amănunte despre noul membru al familiei (ce să-i fac dacă sunt aşa încântat...). Ziceam de musafiri, care primele două zile au stat cuminţei singuri acasă, că gazdele nu erau încă în concediu. Numai bine, că au avut timp să se odihnească după drumul obositor şi să înceapă să se acomodeze cu diferenţa de fus orar (+6 sau +5 ore faţă de România, depinde, că la noi în WA nu se dă ora înapoi/înainte).

Următoarele alte vreo trei zile am rămas singur să îi păstoresc, că Roxi a început să lucreze abia prin august şi nu avea strânse suficiente zile de concediu. Aşa că am început să-i plimb pe dragii noştri musafiri pe colo şi pe colo, pe unde văzuseră ei în poze şi nu credeau că e adevărat. Am fost cu ei pe jos pe Esplanadă până în Victoria Park, la biroul Roxanei (probă de anduranţă), i-am plimbat pe malurile râului, prin suburbiile una mai frumoasă ca alta şi am fost cu ei la ocean, să se bălăcească şi să stea la plajă în miezul lui decembrie, aşa cum îşi doreau din suflet.

Într-una din primele seri am fost cu toţii împreună la cină într-unul dintre cele mai frumoase restaurante de aici, aflat la ultimul etaj al unui bloc înalt din centru. Atracţia mare e că restaurantul se învârte, astfel încât să poţi admira în toată splendoarea întreaga panoramă a oraşului. N-a fost ieftin, dar a meritat pe deplin.

După cele câteva zile de care am pomenit Roxi a intrat şi ea în concediu şi am plecat în formaţie completă să vizităm un obiectiv turistic major la care încă nu fusesem şi pe care îl 'păstram pentru ocazii speciale': insula Rottnest. A fost numită aşa de nişte marinari olandezi, care acostaseră acolo cu vreo sută de ani înainte ca faimosul capitan britanic James Cook să descopere oficial Australia. Motivul: insula colcăie de o specie de marsupiale mici, care nu vieţuiesc nicăieri altundeva, numite quokka. Sunt simpatice şi prietenoase (într-atât încât mama soacră era gata-gata să-l calce şi să-l prăpădească pe unul care venise la cerşeală la picioarele ei). Dar obtuzii navigatori olandezi au ratat pesemne să le descopere aceste calităţi, mulţumindu-se să consemneze doar că insula e populată de nişte şobolani mai mari ca pisicile, după care şi-au luat tălpăşiţa înapoi la lalelele lor.

Pe insulă se ajunge cu un vaporaş, iar în biletele cumpărate de Roxi (în parţială cunoştinţă de cauză) era inclus şi un tur al insulei cu o barcă rapidă. Aşa că după o repriză nemaipomenită de bălăceală şi stat întinşi pe una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut în viaţa mea (mai ales că era şi străjuită de un far şi io cam am o boală cu astea...), ne-am dus să ne lămurim totuşi cât de rapidă era şalupa cu pricina. Iar când ne-am lămurit, era prea târziu, că eram deja în larg: era FOARTE rapidă. Dar senzaţiile au fost de nota 10! Între reprizele de viteză opream în anumite puncte ale insulei, să admirăm golfuleţe, păsări, foci şi am avut parte şi de nişte delfini 'săritori', care însă au scăpat de paparazzi cărora li se duseseră bateriile din aparate de la atâtea poze.

A fost unul dintre momentele cheie al călătoriei părinţilor noştri în Australia. Deşi au fost luaţi prin surprindere, adrenalina de la plimbarea cu şalupa combinată cu peisajele insulei au făcut din ziua aceea cu adevărat una memorabilă.

În zilele ce au urmat, incursiunile familiale au continuat pe străduţele vechi din Fremantle, la Caversham unde am mers să vedem faimoasele lighioane ale locului (şi unde am descoperit şi un mic muzeu auto) şi mai apoi la remarcabilul acvariu din Hillary's, unde ne-am plimbat prin tunel pe sub rechinoi şi broscani ţestoşi.

Doar că după atâtea zile în care am mişunat prin jurul oraşului fără să intrăm prin centru pe la magazine, în entităţile feminine componente ale familiei a început să mocnească din ce în ce mai acut febra shoppingului. Şi cum sezonul era în toi, chiar înainte de Crăciun, a trebuit să le facem hatârul şi să suferim alături de ele prin mall-uri. Eu mai puţin, ce-i drept, că m-am mai fofilat.

Una din îndatoririle de grup a fost să împodobim împreună bradul. Care deşi era artificial, a ieşit o minunăţie! Fiecare a adus/cumpărat ce ornamente i-a poftit sufleţelul, aşa că în final a ajuns să arate ca... un pom de Crăciun :) Primul pom pe care l-am făcut la noi acasă, în sfârşit, că în Bucureşti în garsonieră am tot amânat în fiecare an şi n-am mai apucat.

Ajunul Crăciunului l-am petrecut separat: doamnele acasă, la descântat de sarmale şi alte asemenea, iar bărbaţii la locul lor, adică oriunde altundeva, just not in the way. Iar seara am scos masa pe terasă, la 'umbra bradului', am aranjat-o frumos, am desfăcut cadourile, am dat gata (o parte din) bunătăţile gătite şi am petrecut la taifas şi voie bună. La 35 de grade, în şlapi şi cu grijă să nu ne pişte ţânţarii.

Ca şi anul trecut, dimineaţa de Crăciun am mers la plajă la City Beach. Ai noştri au insistat să se convingă cu ochii lor că realitatea stă aşa cum le arătasem noi în poze, pe care probabil le credeau photoshopate. Însă aşa au avut ocazia să descopere că ciudaţii aia despre care le povestisem noi că încă din zori bagă ochiuri cu cârnaţi la grătar şi care intră îmbrăcaţi în apă chiar există de-adevăratelea.

Iar după-amiaza am petrecut-o cu prietenii noştri la un grătar pe malul râului, la umbră şi la bere.

P-ormă, între Crăciun şi Anul Nou, am mers să vizităm Mandurah, oraş pe care oaspeţii mureau de curiozitate să-l vadă. Li se păreau de necrezut casele de pe canale pe care le văzuseră în pozele noastre. Şi chiar au rămas cu gura căscată, dar din cauza distanţei faţă de Perth ne-au îndemnat să nu ne cumpărăm casă acolo. Nu că am fi avut nici gândul nici banii pentru aşa ceva, dar deh... Ce să mai zică şi ei? Mai ales după o repriză perfectă de plajă şi de bălăceală în apa limpede a unui golfuleţ de acolo.

Într-o altă zi am fost să vizităm parcul naţional Yanchep. De fapt plecasem către celebra lagună de acolo să facem o baie, dar ocolul a fost cum nu se poate mai inspirat. Atmosfera nici că putea fi mai relaxată, era plin de lume ieşită cu cu mic cu mare la picnic, pajiştea de pe malul lacului era plină de păsăret (dintre care menţionăm o kookaburra, un papagal colorat cu ciocul ciobit care i-a mâncat din palmă lui mami şi multe raţe/gâşte sălbatice, printre care se mai ascundea şi câte un 'cocostârc' mai exotic). Cangurii erau acolo la ei acasă (mai bine spus la ei la weceu, judecând după abundenţa de căcăreze), iar într-un loc special amenajat am putut vedea ursuleţi koala presăraţi prin copaci, făcând ceea ce ştiu ei mai bine (sus pe rămurele mânau porcii la jir :). Am ajuns până la urmă şi la lagună, dar spre deosebire de celelalte dăţi acum am avut parte de vânt puternic şi apă cam cu valuri şi curenţi puternici. Nu prea era de baie.

De Revelion am fost invitaţi cu liota la Florin şi Luminiţa, o nouă ocazie pentru 'turişti' să mai afle impresii australiene şi de la alţii, nu numai de la noi. Iar cei doi tătici au degustat o ţuică de portocale calitatea 1, despre care nu au avut decât cuvinte de laudă.

În prima zi a anului nou am mers (pe jos, că e la doi paşi) în vizită la ZOO, unde noi doi ne-am şi făcut abonamente, care-s valabile un an, în condiţiile în care un bilet e 20$. Iar următoarea zi am dedicat-o unei plimbări relaxate cu familia în Kings Park.

Însă excursia pe care am aşteptat-o cel mai mult abia apoi a urmat. Pentru că ne plăcuse extraordinar de mult în Margaret River atunci când am fost acolo împreună cu Florin, Luminiţa şi Andrei, am rezervat iarăşi două apartamente la acelaşi hotel. Şi, ca să profităm din plin de timp, am plecat la drum de dis-de-dimineaţă.

Dintre multele popasuri făcute, primul care merită menţionat este plaja din Myalup, un sătuc ceva mai la sud de Mandruah, înspre Bunbury. Ştiam de la Marius şi Mirela că e un loc tare frumos de plajă, aşa că ne-am abătut puţin de la drumul principal ca să ajungem acolo. Locul - exact aşa cum ne fusese descris: apă curată, nisip fin, lume puţină.

După o repriză zdravănă de înot, când tocmai ne pregăteam să ieşim din apă cu gândul să ne uscăm şi s-o luăm din loc, ne-am pomenit că ne dă târcoale o aripioară cenuşie triunghiulară destul de măricică. În mod surprinzător nimeni dintre cei prezenţi nu pare că s-ar fi gândit în acele momente că ar fi putut fi un rechin. Şi spre norocul nostru nici nu era. Era un delfin superb, lung de cam 1.5m, care venea nestingherit foarte aproape de ţărm. Căuta parcă să fie în compania oamenilor, pentru că în afară de zona în care ne aflam noi şi încă alte 7-8 persoane, restul plajei era aproape goală. Şi nu cred că a fost doar o întâmplare, pentru că în ora cât am stat noi acolo s-a mai întors de două ori.

Nu îmi ajung cuvintele să descriu cu ce stare de spirit am plecat cu toţii de pe plaja de la Myalup. Parcă fusesem martori la o minune. A fost o experienţă cu totul deosebită, al doilea moment cheie al concediului pe care l-am petrecut cu familia.

Restul zilei a continuat în acelaşi registru: popasuri prin tot felul de locuri care mai de care mai pitoreşti, dintre care mai menţionez doar plaja numărul 1 dintre cele pe care le-am văzut până acum aici pe lângă Perth. Este vorba de Bunker Bay, despre care am mai povestit atunci când am scris de excursia la Cape Naturaliste. Atunci n-am intrat să facem baie în apă, mulţumindu-ne doar să ne răcorim picioarele şi să admirăm nisipul alb. De data asta am intrat în apă şi vreo oră şi ceva n-am mai ieşit. Imaginaţi-vă o piscină imensă, cu o apă cristal de limpede, cu nisip alb ca grişul, în care poţi vedea pe sub apă la câteva zeci de metri, Am profitat şi de noul echipament de snorkeling pe care l-am primit cadou de Crăciun şi am dat ture pe sub apă de ar fi trebuit să mă satur, însă nu îmi venea să mai plec de acolo. O nebunie!

Despre restul excursiei ce ar fi de spus: partea bună e că şi de data asta camerele de la hotel au fost excelente, iar partea proastă e că a doua zi a plouat torenţial, motiv pentru care a fost dedicată shoppingului şi unei scurte excursii off-road (pe un drum drept, dar cam denivelat) care a fost intempestiv întreruptă din cauză că era să o îmbolnăvească de panică pe mama soacră proprie şi personală. A fost însă reluată în ultima zi, în timp ce pe cei patru vizitatori i-am trimis să admire şi ei spectaculoasa Lake Cave, iar noi doi am dat o fugă de unii singuri pe acelaşi traseu ca în ajun, cu scopul declarat să ajungem la ocean, că altfel începeau piticii de pe creieraş să facă revoluţie ca în Egipt.

După cele două zile petrecute în Margaret River ne-am despărtţit (unii cu regret, alţii mai puţin) de prietenul nostru Posu (un oposum mititel şi cu aspect şobolănos care îşi trăia existenţa prin tufişurile din preajma hotelului) şi am încheiat excursia la Cape Leewin, la far, în locul în care Oceanul Indian şi Pacificul de Sud se întâlnesc şi se învolburează. Din nou vremea nu a ţinut cu noi, dar reîntâlnirea cu farul de acolo nu a putut decât să ne bucure.

Şi uite aşa, încet-încet concediul se apropia de sfârşit. Ultimele evenimente notabile au fost sărbătorirea tatălui Roxanei de Sf. Ion la un restaurant de fiţe din vechea berărie de sub Kings Park (am profitat şi de gift card-ul primit de Roxi cadou de Crăciun de la şefa ei), mai apoi am făcut o ultimă ieşire mai lungă cu prietenii noştri până la Moore River, unde am găsit o apă ciudat colorată şi unde ne-am dat cu kaiakul, iar în penultima zi am fost să vizităm Perth Mint, un obiectiv legendar al oraşului, ca să admirăm pepitele şi să aflăm vrute şi nevrute despre febra aurului care cuprinsese WA la începutul secolului.

Cu toate neajunsurile legate de înghesuiala care s-a produs în micul nostru apartament (şi implicit la toaletă) în decurs de o lună, când ne-am înghesuit aici 6 oameni şi-o pisică grasă, concediul a decurs chiar mai bine decât speram. Zilele obositoare au alternat cu cele relaxate, astfel că picioarele băşicate sau umflate nu au fost decât sporadic prilej de bombăneală. Oaspeţii s-au abţinut pe cât posibil de la comentarii negativiste (legate de natura uscată din timpul verii, preţurile mari ş.a.) şi şi-au concentrat atenţia pe părţile bune ale călătoriei lor. Unul din principalele aspecte pozitive pe care le-au descoperit a fost că aici la noi sunt wc-uri publice din abundenţă. Curate si gratuite, pe deasupra. 

Uite aşa am petrecut cu toţii un concediu de poveste. Noi n-am intrat din nou 'în pâine', iar ai noştri s-au întors bronzaţi bine la frigăreala din România cu tolba doldora de cadouri, fotografii (cele mai reuşite sunt pe Picasa, în două volume) şi de peripeţii de povestit familiilor. Au avut şansa, cât au stat aici, să cunoască destul de bine locul în care trăim, cu peisajele şi oamenii săi (lucru care îi preocupa foarte mult până acum), să întâlnească tot felul de creaturi 'mitice' în mediul lor (de la lebede negre, canguri şi delfini până la cocoroci) şi să se convingă că poate totuşi nu am făcut rău că am ales să venim aici.

E drept că, după aşa un concediu lung şi ocupat, o perioadă de relaxare de câteva zile ar fi picat de minune, însă n-a mai fost să fie. În săptămânile care au urmat a trebuit să reorganizăm casa şi să readucem lucrurile aşa cum au fost. Treabă care nu a fost aşa uşoară cum poate pare la prima vedere. Am profitat însă şi de Australia Day că a fost zi liberă şi ne-am mai revenit.

La scurt timp după aceea a venit să ne viziteze propietăreasa noastră. E o tanti foarte cumsecade şi ne mămoşeşte cum se pricepe şi ea mai bine. Nici acum nu a venit cu mâna goală, ci ne-a adus nişte prăjitură făcută de ea şi jumătate de cutie de biscuiţi pe care-i avea pe-acasă :) Cât a stat pe la noi ne-a explicat filozofia ei cu privire la cum e bine să îţi cumperi o casă, că de-acum vom începe şi noi să ne gândim mai serios la asta.

Începutul anului 2011 a adus cu el şi o serie de dezastre pe aici prin colţul asta de lume. În Queensland şi Victoria s-au produs inundaţii grave, care au făcut pagube de multe sute de milioane de dolari, motiv pentru care guvernul a introdus o nouă taxă (nu prea mare, de câtiva dolari pe lună, în funcţie de salariu) pentru repararea stricăciunilor. Deşi nimeni nu cred că se bucură când i se iau bani de către stat, totuşi considerând alternativele (stoparea unor proiecte de dezvoltare a şcolilor şi spitalelor) nu mi se pare asta aşa o tragedie.

Imediat după inundaţii câteva orăşele din nordul Quensland-ului au fost lovite de un taifun.

Perth nu a scăpat nici el de necazuri pentru că un miliţian inconştient a tăiat ceva cu flexul în propria ogradă din Perth Hills, fără să ţină cont de vegetaţia uscată din preajmă şi de vântul puternic, aşa că a provocat un incendiu care a distrus vreo 70 de case. Printre care era cât p-aici să se numere şi cea a Senior Designerului nostru. Dar a avut noroc, a scăpat la mustaţă.

Şi ca şi cum nu ar fi fost destul, totul a culminat acum câteva zile cu devastatorul cutremur din Cristchurch, Noua Zeelandă.

Deşi pe noi personal nici unele nu ne-au afectat în mod direct, putem spune că am învăţat multe despre felul de a fi al oamenilor aştia. Fără să pretind că am stat mereu proţăpit în faţa televizorului, nu am văzut nici măcar pe unul dintre cei care şi-au pierdut casele în aceste catastrofe smulgându-şi părul din cap şi văicărindu-se în gura mare la televizor. Mulţi erau cu lacrimi în ochi, că doar îşi pierduseră tot ce aveau, dar se prezentau decent şi nici unul nu a uitat să fie recunoscător şi să îşi laude vecinii care făcuseră tot ce le-a stat în putere să ajute. Iar ceea ce mi s-a părut aproape ireal a fost că nu numai vecinii şi membrii propriei comunităţi au sărit în sprijinul 'sinistraţilor', ci s-au strâns acolo voluntari din toată Australia, plecaţi să ajute pe cheltuiala lor. Şi aceştia nu au fost doar doi-trei.

Deşi au fost şi aici probleme cu poliţele de asigurare care în foarte multe cazuri nu acopereau daunele provocate de inundaţii, nu pot să nu remarc, cu amărăciune, diferenţa ca de la cer la pământ între atitudinea queenslander-ilor şi cea a sinstraţilor pe care îi vedeam la tv în România. Primii le mulţumeau semenilor, cu un surâs printre lacrimi, ceilalţi urlau să vină Băsescu să le dea case. Nu pot fi sigur dacă între oameni diferenţele sunt cu adevărat atât de mari sau presa românească găseşte pur şi simplu neinteresant să prezinte oameni decenţi, care nu fac spectacol, tărăboi şi nu şochează.

În final, despre noi ce noutati ar mai fi de spus?

Roxi a terminat cu TAFE-le şi acum s-a băgat la lucruri serioase: a început masterul la Murdoch Uni, ocazie cu care chiar acum, în timp ce scriu, ea învaţă de mama focului din nişte catastife. Nu o să-i fie uşor şi e conştientă de lucrul ăsta, dar e foarte încântată de cât de evoluat e sistemul de aici (are chiar posibilitatea să îşi urmărească profesorul predând cursul pe internet şi multe alte 'miracole' tehnologice de tipul acesta).

Provocarea este că în afară de master a început şi un curs de 'taxation' plătit de firmă, care va dura aproape o jumătate de an. Aşa că timpul liber va fi un lux pentru ea în perioada care urmează, dar faptul că e atât de ambiţioasă nu poate decât să mă facă mândru.

La mine la serviciu nimic nou. Poate doar faptul că sfârşitul lui ianuarie a fost plin de proiecte, aşa că, în premieră în viaţa mea, am făcut câteva ore suplimentare PLĂTITE. Mi-aş dori să se întâmple mai des, că dacă Roxi tot e ocupată, nu ne cad rău nişte sute de dolari pentru câteva ore de muncă.

O altă noutate constă în faptul că am decis să ne facem şi noi asigurare privată de sănătate. Părerile sunt împărţite şi anumite calcule dovedesc că probabil e mai avantajos să nu îţi faci, dar după ce am cântărit bine opţiunile am hotărât că e mai bine 'cu'.

După o documentare amănunţită am decis să ne facem un abonament de 234$/lună la Medibank (pentru amândoi).  În el avem incluse anumite plafoane anuale de persoană: 1200$ pentru 'major dental' (se referă inclusiv la simple plombe), 250$ pentru oftalmolog/ochelari, 700$ pentru fizioterapie ş.a.m.d. (chiropractică, pshilologie, acupunctură, naturopatie(?), masaj, aparate auditive, monitoare de glucoză din sânge). Din costurile pe care le presupun eventuale consultaţii/intervenţii medicale dintre cele descrise mai sus, 85% plăteşte firma de asigurare (în limita plafonului respectiv), restul de 15% urmând să trebuiască să plătim noi. Excepţie la ochelari, unde ei ne asigură 100% (în limitele plafonului de 250$/an, desigur).

Pe lângă acestea avem posibilitatea să chemăm ambulanţa în mod gratuit ori de câte ori va fi nevoie (că veni vorba, în Australia serviciul de ambulanţă nu e gratuit, ba chiar costă destul de mult, motiv pentru care probabil nici nu auzi sirenele pe stradă cât e ziulica de lungă, aşa cum se întâmpla la noi în Bucureşti).

De asemenea nu există un plafon limită pentru costurile spitalizării, ele urmând a fi suportate tot în proporţie de 85%-15% în cazul internării într-un spital privat sau în regim privat într-un spital de stat. Desigur că şi cei care au asigurare pot alege foarte bine să se interneze în mod complet gratuit într-un spital de stat. Avantajul de a avea asigurare privată ar fi doar acela că îţi poţi alege medicul care te consultă şi că ţi se poate asigura o rezervă cu doar un singur pat pe durata internării chiar şi în spitalele de stat. Pe de altă parte, având în vedere cât de costisitoare e, de exemplu, o simplă intervenţie chirurgicală, cred că majoritatea celor care deţin asigurare medicală preferă să fie trataţi în mod gratuit decât să plătească 15% din suma totală.

Există şi asigurări medicale care includ totul, fără plafoane suplimentare, dar costă undeva pe la 1800$ pe lună (sau oare chiar pe 'forthnight'?).

Şi cu asta cam se încheie aventurile noastre din ultima perioadă.

Acum ne vom relua existenţa cotidiană placidă, condimentată din când în când cu plimbări inedite precum cea nocturnă până în Fremantle de acum vreo săptămână sau cu filme europene în aer liber proiectate la UWA în cadrul Perth Festival, care se desfăşoară în perioada aceasta.

Un an nou excelent tuturor!

Ultima pe 2010

  

Din nou am cam rămas în urmă cu postările pe blog. Ce e drept s-au adunat cam multe acum pe sfârşit de an, mai ales pricinuite de venirea musafirilor (pe care abia îi aşteptăm).

O bună parte din atenţia noastră s-a îndreptat în ultimul timp către 'planurile de bătălie', pentru ca atunci când vor veni ai noştri să fie toate cât mai bine puse la punct. După posibilităţi, desigur :)

Aşa se face că de o lună încoace tot facem fel-de-fel de liste şi pomelnicuri (de fapt e mai mult pasiunea Roxanei, care şi-a descoperit în asta un nou hobby). Pe lista de 'achiziţii' şi-au făcut loc câte vrei şi câte nu vrei, de la piese de mobilier la globuri şi decoraţiuni pentru bradul de Crăciun. În fiecare weekend am alergat de colo până colo, ba la Ikea, ba la Myer, ba la Kmart şi tot aşa.

Iar când se încheia capitolul de cumpărături începea cel de curăţenie şi reorganizare prin casă. Abia acum am realizat cât de multe lucruri am cumpărat de când suntem în Australia. Când ne-am mutat în apartamentul asta puneam câte un tricou - două pe fiecare raft din dulapuri, ca să nu pară aşa de goale. Acum abia dacă mai au loc lucrurile noastre, unde mai pui că va trebui să le înghesuim şi pe ale celorlalţi...

În afară de curăţenie generală prin casă am făcut şi puţină grădinăreală. Nu avem grădină, dar în faţa uşii de la intrare avem o jardinieră în care crescuse o bălărie mare (o ferigă jumulită). De mult îmi propusesem să o bărbieresc niţel, acum am găsit şi motivaţia potrivită. Doar că după ce i-am tăiat din crăcile (frunzele) care atîrnau în faţa intrării am descoperit că sub ele erau altele, uscate, care se vedeau ca naiba. Aşa că am făcut ce cred că orice bun grădinar ar face într-o astfel de situaţie: am adus un tomberon de plastic, le-am smuls pe toate din rădăcină şi le-am aruncat cu totul la gunoi. Iar în locul lor am plantat nişte floricele pe care le-a ales consoarta de la Bunnings.

Aşa că acum poate să vină Ceauşescu, pregătirile sunt în grafic :)

În afară de pregătiri am mai avut timp şi de chestii mai mărunte.

Am participat la marşul pe malul râului (Big Walk) la care ni s-a alăturat şi Diana. De data asta n-am mai gonit ca la precedentul City to Surf, ci am trăncănit netulburaţi toţi cei 15 km până la finish.

Roxana a sărbătorit Melbourne Cup (cursă de cai) la restaurant împreună cu colegele de birou (ocazie cu care m-am lăsat convins să îşi cumpere rochie nouă, poşetă şi 'fascinator' - o pălăriuţă haioasă şi cochetă, care se poartă doar la evenimentul asta). Norocoasa a avut ziua liberă, chestie rarisimă în WA. Şi spun norocoasa pentru că a şi câştigat (la pariuri) un coş cu bunătăţi din partea restaurantului unde au organiuzat sindrofia.

Şi noi am sărbătorit la birou, ce-i drept. Am pariat fiecare pe câte un cal şi am participat la o tombolă cu materiale promoţionale de la parteneri. Cum calul meu a ieşit penultimul, consolarea a venit în forma unui tricou de la TEAC, care are imprimat pe spate: 'Ask me about TEAC TVs that record'. Însă calul de dar...

Evenimentul pe care l-am aşteptat însă cu cea mai mare înfrigurare (impropriu spus, ca în ziua aia cred ca erau vreo 33 de grade afară) a fost Festival of Speed, care s-a desfăşurat pe circuitul de curse Barbagallo. În afară de tot felul de curse şi demonstraţii cu maşini şi motociclete am avut prilejul, pentru prima oară, să văd o maşină de Formula 1 pe circuit. Mark Webber a fost invitat să doboare recordul pistei, iar cele câteva tururi au fost într-adevăr spectaculoase. Abia aştept să văd un mare premiu pe viu, iar partea bună e că şi Roxi a fost foarte încântată, aşa că... Nu trebuie să mergem neapărat la Melbourne, m-aş 'mulţumi' şi cu un Singapore, Malaezia sau Dubai :)

La serviciu s-au mai întâmplat tot felul de chestii mărunte. O colegă (cam nesuferită) s-a cărat la altă firmă, iar eu i-am luat locul la biroul de la fereastră (de unde se vede puţin şi rîul :). Se poate spune că am avansat.

Mă bucur că mi-a venit şi mie Mac-ul de 27", o bijuterie în materie de design (deşi nu sunt încă pe deplin convins că merită banii).

Toată lumea e acum în aşteptarea concediului, ritmul e mai domol, iar eu, dacă tot n-aveam altceva mai bun de făcut, am acceptat să mă alătur unei campanii în scop umanitar, la invitaţia unui coleg. Campania se numeşte Movember, iar bărbaţii care i se alătură îşi lasă mustaţă în luna noiembrie, în semn de sprijin.

Ce prilej mai bun să scap pentru o lună de chinul de a mă trezi de 2-3 ori pe săptămână cu 10 minute mai devreme ca să mă bărbieresc? E drept că a fost mai greu să o conving pe Roxi (prima oară am păcălit-o că va trebui să stau nebărbierit doar vreo săptămână).

Mustaţa propriu-zisă nu am ţinut-o decât două zile, ultimele din lună, suficient însă pentru a câştiga simpatia colegilor de birou (care abia se abţineau să nu râdă când mă vedeau ce moacă de Clark Gable aveam). Însă am făcut treabă bună, am reuşit să strângem 300$ (mai mult în fise, după cum se vede şi în poză).

Acum la birou exersez să spun 'excuse me' atunci când strănut, aşa cum am observat că se obişnuieşte pe aceste meleaguri. E drept că până acum succesul a fost limitat, pentru că după ce trag câte un hapciu mai sănătos instinctul îmi e să îl însoţesc fie de câte un 'OAAA!!!', fie de câte una mai neaoşă.

Problema mea nu e însă de ce se scuză aştia după ce strănută, ci de ce nu fac la fel şi atunci când râgâie sau mai scapă gaze pe la eşapament (asta o ştiu din auzite, nu e verificată personal). Sunt multe diferenţe culturale curioase şi interesante de observat. Ultima pe care am avut 'bucuria' să o descopăr zilele astea a fost că un coleg indian care în prezent e cam răcit săracu îşi trage mucii cât e ziulica de lungă fără nici cea mai mică remuşcare. Şi nu e vorba că şi-i trage odată la un sfert de oră, ci face asta la intervale de câteva secunde. M-a disperat luni dimineaţă, noroc că am avut la mine căştile şi l-am bruiat cu nişte metale grele.

Cam atât deocamdată despre noi, că e târziu şi mâine-i zi de muncă.

Cum probabil că aceasta e ultima postare pe acest an profit să vă urez tuturor celor rătăciţi aici pe blog toate cele bune, sănătate, baftă şi 'La Multi Ani!'

Update 27 octombrie

   

Tocmai am primit vestea cea bună că părinţilor mei li s-a acordat în sfârşit viza, după 3 săptămâni şi jumătate de când au (am) aplicat pentru ea. Nu ne dăm seama care a fost motivul pentru care unii dintre ei au primit viza în 5 minute, iar ceilalţi au trebuit să aştepte atât de mult. Cel mai probabil e o chestie aleatorie, dar se poate să fi bătut la ochi că au cerut viza toţi patru deodată.

Pentru viză alor mei li s-au cerut o grămadă de documente. Dintre aceastea: declaraţii în nume propriu (care să cuprindă scopul, durata şi itinerarul propus, descrierea activităţilor pe care urmează să le desfăşoare aici, destinaţia după plecarea din Australia), adeverinţe de la angajatori (în care să fie menţionate poziţia în cadrul companiei, durata perioadei de angajare, cuantumul salariului, numărul de zile de concediu cu plată/fără plată care le vor fi aprobate şi data când vor trebui să reia serviciul), extrase de cont pe ultimele 3 luni, declaraţie de 'suport' din partea noastră (faptul că au declarat că vor sta la noi pe perioada vizitei este considerat suport) şi extrasele noastre de cont pe ultimele 3 luni. Desigur că în afară de extrasele de cont şi de declaraţiile noastre toate documentele au trebuit traduse şi legalizate. Şi scanate (ceea ce, deşi pare, nu a fost lucru tocmai uşor :)

Şi ca să fie totul făcut ca la carte, mama a primit şi un telefon din partea ambasadei de la Belgrad în care i s-au cerut lămuriri suplimentare.

Asta este, bine că în cele din urmă au primit viza, acum cu atât mai mare va fi bucuria când vor ajunge la noi.

Iar noi în perioada ce urmează ne vom căuta entuziasmaţi destinaţii cât mai inedite pe unde să-i plimbăm pe musafiri. Desigur că, aşa cum îi ştim, nu ne facem speranţe prea mari şi plecăm cu gândul împăcat de la premisa că 'eee!.. tot la noi în România e mai frumos (cuscră)... Ce, tufărişurile astea uscate şi pline de şopârle se compară cu pădurile noastre de brazi înalţi, cu munţii noştri ale căror piscuri se pierd în lumina dimineţii, unde turmele de cerbi şi căprioare pasc în tihnă lângă izvor iarba crudă şi deasă, plină de rouă?'. Mă rog, sau ceva de genul asta... Dar o să fie frumos, oricum :)

În rest, de acasă la serviciu şi retur, iar Roxi în plus cu şcoala (mai are câteva săptămâni până termina Certificate 4 la TAFE, iar apoi vacanţă şi boierie până în februarie anul viitor, când va începe masterul).

Să mă mai dau şi eu mare că firma la care lucrez a câştigat premiul pe anul asta pentru cea mai frumoasă casă între 220.000 - 250.000 $ (foto). Plus o nominalizare la categoria 160.000 - 190.000 $. Toată lumea e foarte mândră de aşa o realizare, mai ales că din tot consorţiul gigantic din care facem parte (şi care tocmai a fost declarat cel mai mare 'builder' din Australia pentru al 7-lea an la rând) numai noi am câştigat premiu. Iar azi şefu' a ţinut în sala de consiliu un discurs înflăcărat şi plin de vorbe frumoase mai ales la adresa departamentului de design. Nu că eu personal aş fi avut cine ştie ce contribuţie, da' te simţi bine când te laudă şefu', chiar şi aşa la grămadă. Şi în plus au mai pus pe masă şi tot felul de bunătăţuri...

  

Altă chestie care mă amuză teribil e că la serviciu unii dintre colegii mai puturoşi, cărora le e lene să deschidă gura pentru a pronunţa mai mult de o silabă, au găsit de cuviinţă că Alex (aşa cum mă prezint între aussies, că doar mă cheamă Alexandru şi nu aveam de gând să mă afirm ca Mr. Undo ;) e un cuvânt mult prea lung, încâlcit şi greu de rostit. Aşa că au început să-mi spună Al. Ceea ce mă duce mereu cu gândul la Al Bundy, bineînţeles. Dar dacă aşa e să fie, aşa e să fie... Deci mai nou sunt Al.

Cam atât deocamdată. În weekend mai avem plănuit să participăm la un cros în scop caritabil, organizat în sprijinul copiilor bolnavi de cancer. Va fi ceva asemănător celui la care am fost în septembrie, probabil însă că la cel de acum vor fi mai puţini înscrişi. 15 km de mers pe jos, de data asta pe malurile râului. Cei din Perth care citiţi acest blog sunteţi bineveniţi să vă alăturaţi şi voi dacă doriţi. Detalii aici.

Până data viitoare ascultaţi sfatul lui Al:

'Love and marriage/Love and marriage/Go together like a horse and carriage...'

 :)
  

Un an de Aussie Aussie Aussie! Oi! Oi! Oi!

   

Ediţie aniversară

Iote că s-a împlinit un an de când facem şi noi umbră pământului australian!

Un an de când am prins cangurul negru de coadă şi încă îl ţinem zdravăn, să nu cumva să scape.

Un an de împliniri măreţe? Păi, sincer, pentru noi cam aşa a fost, în sensul că am reuşit cam tot ce ne propusesem legat de acomodarea în ţara adoptivă. Si cum nu ne propusesem (din primul an :) să ne cumpărăm vreun iaht sau vreun Lamborghini, aşteptările putem spune că ne-au fost împlinite şi chiar depăşite în foarte multe privinţe. Iar entuziasmul nostru legat de Australia în general rămâne ridicat, deşi ne-am fi aşteptat (aşa cum fusesem avertizaţi) ca până acum multe dintre cele care ne înconjoară să ni se pară deja banale.

A fost un an luuuung, în care s-au întâmplat atât de multe lucruri noi, că ni se pare că am trăit mai mult aici decât am fi făcut-o în România timp de câţiva ani buni. Ce e drept, am încetat de ceva vreme să mai facem comparaţia între cele două ţări, pentru că nu avea sens. Să nu se înţeleagă cumva că Australia e paradisul, iar România iadul pe pământ, dar pur şi simplu sunt două lumi complet diferite, începând de la istoria şi caracteristicile geografice până la obiceiuri şi filozofia oamenilor despre viaţă. Asta ca să spunem lucrurilor pe ocolite, mai filozofic vorbind...

Însă, că tot veni vorba de România, îmi aduc aminte o întâmplare amuzantă (sau poate tristă) povestită de Crina de la nunta ei şi a lui Roberto de la sfârşitul verii. Se făcea că s-au dus tinerii însurăţei să facă poze în faţa Ateneului. Şi când tocmai se pregăteau pentru şedinţa foto, apare o nuntă de ţigani cu alai, iar fotograful respectivilor le-a cerut prietenilor noştri (în mod respectuos, ce-i drept) permisiunea să îi lase pe ei să se 'bage în faţă', pe motiv că 'în cel mai scurt timp pozele trebuie afişate pe panourile publicitare de pe magazinul Cocor, să le vadă nuntaşii când vor trece pe acolo'. Şi alea costau scump, băi nene... Crina şi Roberto (cărora le urăm încă o dată un sincer 'casao do piatrao') au acceptat, ce poţi să mai comentezi la aşa un argument pecuniar? Dar ce li s-a părut şi mai amuzant e că mireasa, posesoare a unei rochii cu o trenă lungă de tot (cât o pomană ţigănească?) nu s-a fotografiat alături de viitorul soţ, ci alături de alte două vuvuzele din aceeaşi specie. În faţă la Ateneu... Poate ar fi fost o idee mai bună să facă poze cu Sala Palatului, ar fi fost mult mai uşor de recunoscut pentru mirenii care se vor fi cultivat la evenimentele culturale de gen Miss Piranda.

Şi că tot am împlinit un an, pentru a sărbători (anticipat) aşa un eveniment special, acum câteva săptămâni am plecat pentru 3 zile în excursie în sud, în Margaret River. Plănuisem excursia de ceva vreme şi eram foarte entuziasmaţi (mai ales Roxi, că ea s-a ocupat de organizare). Cum drumul era destul de lung şi aveam planificate şi câteva opriri pe ici-colo, am plecat de dimineaţă de tot, când încă mai era întuneric.

Aşa cum se întâmplă mereu când pleci în excursie, drumul a fost foarte pitoresc. Prima oprire am facut-o în Bunbury, orăşelul al treilea ca mărime din Western Australia. O adevărată 'metropolă', cu 32.500 de locuitori. Adică ceva mai mic decât Câmpulungul de baştină. Acesta e al treilea oraş ca mărime din WA, după Perth şi Mandurah. De prisos să spun că locurile de parcare nu reprezintă o problemă pentru bunburyeni.

Noi am lăsat maşina şi am pornit la pas să cutreierăm oraşul. Vizitatul centrului (o straduţă veche cu case frumoase, în stil colonial) nu ne-a luat mai mult de un sfert de oră, după care am ajuns într-un parc pe un deluşor. Acolo era construit un turn înalt de vreo 20m în care puteai urca să admiri panorama oraşului. Priveliştea era foarte frumoasă, dar a durat ceva până să o conving pe Roxi să urce împreună cu mine. Am reuşit într-un târziu, cu chiu cu vai, însă mă gândesc cu groază ce-ar s-ar fi făcut dacă ar fi ales să meargă în armată şi ar fi luat-o ăştia la pregătire la Wagga Wagga...

Apoi am dat o tură pe faleză, am admirat farul (primul dintre cele trei pe care le-am văzut în excursia asta), am mâncat nişte sandviciuri în tihnă pe malul oceanului şi am plecat apoi mai departe, spre Busselton.

Pe drum am văzut un indicator cu inscripţia 'Tourist Drive' şi ne-am luat după el, aşa cum am învăţat să facem ori de câte ori întâlnim unul asemănător, că am învăţat că nu are să ne pară rău. Primii kilometri Roxi râdea de mine, deoarece peisajul nu se deosebea cu nimic de cel de pe şoseaua principală. Doar că în câteva minute am ajuns într-o pădure plină de cale (nişte flori frumoase, albe, care cresc în zone mai umbrite, cu umiditate mai mare). Roxi era fermecată şi pentru că eram aproape singuri pe acolo (în afară de vreo 2-3 maşini şi câţiva biciclişti) am mers încet, cu a 3-a, să poată să se bucure de peisaj.

În Busselton (o mică staţiune) am oprit la un punct de informare turistică, unde am găsit tot felul de broşuri şi broşurici cu atracţiile din zonă. Pe urmă am mers pe plajă, să vedem atracţia oraşului, pontonul lung de aproape 2 km, care la capăt are un observator submarin. Din păcate era încă în reconstrucţie, după ce o porţiune din el arsese acum ceva vreme. Nu am mai pierdut prea mult vremea în Busselton şi, trecând şi prin Dunsborough, ne-am îndreptat către Cape Naturaliste, unde se găseşte unul dintre cele mai frumoase faruri din Australia. Eu personal am o mare pasiune pentru construcţiile de genul acesta. Chiar dacă au devenit redundante de o bună bucată de vreme, de când cu evoluţia telecomunicaţiilor şi sistemelor moderne de navigaţie, pentru mine ele rămân în continuare absolut fascinante. Şi nu numai pentru mine, se pare, că era plin de turişti în parcarea de la far, iar vizitele se organizau cu ghid, pe grupuri. Doamna care vindea biletele ne-a rugat să îi spunem de unde suntem, că doreau să facă un sondaj cu privire la provenienţa turiştilor. Şi ne-a spus că, cel puţin de la începutul sondajului respectiv, suntem primii români care le călcau prin bătătură. Adevăraţi pionieri...

A fost uluitor de frumos la Cape Naturaliste. Am urcat până sus pe balconul farului, iar eu eram în culmea fericirii. Lui Roxi, deşi rămăsese terifiată de urcarea pe scara îngustă, i-a apărut brusc zâmbetul pe faţă când a văzut priveliştea. Era o zi perfectă, fără un nor pe cer, iar oceanul era colorat în cel mai frumos albastru posibil. De jur împrejur erau tufişuri şi nisip roşu, iar orice urmă de stres se topea în acele momente. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, tocmai pe când ghidul (o fetişcană) ne povestea că este sezonul de migrare al balenelor, una dintre ele şi-a făcut apariţia la suprafaţa apei la două-trei sute de metri în faţa noastră. Nu am văzut mare lucru, ce-i drept, dar chiar şi faptul însuşi că în jurul nostru mişunau balenele ne-a bucurat peste măsură.

După ce am coborât din far am zis să mai dăm o tură pe potecuţele din jur. Aveam de gând să mergem într-un loc de unde am putut fi admira mai bine eventualele cetacee care şi-ar mai fi făcut apariţia, dar am greşit drumul şi am nimerit în alt loc. A fost frumos şi aventuros, dar a trebuit să mergem prin scaieţi o perioadă, iar drumul a fost cam lung. Însă la întoarcere spre parcare am descoperit că în apropiere se găsea o plajă ca cele pe care le vezi în filme. Şi cum ne-am suit în maşină, drept acolo am pornit. Golfuleţul în care am ajuns se numea Bunker Bay, iar plaja era de poveste. Ne-am lăsat în grabă încălţările şi geanta cu portofelele, telefoanele şi ce mai aveam în mijlocul plajei şi am plecat la o plimbare scurtă pe malul apei. Ne-am simţit de milioane în bunker!

De acolo până să ajungem în Margaret River am mai oprit să vedem peştera N'gilgi. Fusesem noi prin peşteri şi când eram mai mici, şi pe la Dâmbovicioara acum vreo 7 ani, dar nu îmi amintesc să fi fost atât de spectaculoase. Probabil la senzaţia asta a contribuit şi iluminarea artificială foarte bună, dar cert e că a meritat vizita. De apreciat şi că în peştera în care temperatura era tot timpul constantă (21 de grade) tot timpul anului se organizau excursii încă de acum 100 ani. De altfel primul automobil de la sud de Perth a fost importat acolo, cu tot cu şofer (pe bune) ca să care turişti la peşteră.

În final am ajuns în Margaret River, un orăşel turistic foarte popular pentru 'perthani', mai ales datorită pleiadei de vinării de prin zonă. La hotel ne-am întâlnit cu Florin, Luminiţa şi Andrei, care plecaseră din Perth cu jumătate de zi după noi şi au reuşit să ajungă înaintea noastră, că nu au mai umblat hai-hui.

Împreună cu ei am plecat a doua zi spre Augusta, cu gândul să vizităm farul din Cape Leewin şi să încercăm să găsim un vaporaş care să ne ducă să vedem balenele emigrante. Sau migratoare, cum s-o zice... Din păcate nu am reuşit să mai găsim locuri la balene, era totul full, că toţi vroiau să le vadă, aşa că am lăsat-o pe anul viitor.

Vremea se cam stricase şi bătea rău vântul, iar vizita în far (care era de două ori mai înalt decât cel din Cape Naturaliste şi cel mai înalt far cu structură clasică din Australia) a reprezentat o nouă aventură pentru Roxi. Însă şi de această dată priveliştea de sus era incredibilă, cu cerul cenuşiu deasupra, oceanul albastru de jur împrejur şi stâncile roşiatice dedesubt. Cape Leewin este faimos ca punct de întâlnire între Oceanul Indian şi Oceanul de Sud, iar zona este plină de curenţi contrari şi extem de periculoasă pentru navigaţie.

La întoarcere spre Margaret River ne-am mai oprit la un labirint. Nu mă aşteptam la mare lucru, dar a fost destul de amuzant, ca nu e aşa de uşor să găseşti drumul de ieşire şi te simţi ca un şobolan frustrat care nu poate să ajungă la brânză.

În cea de-a treia zi, înainte de plecarea spre casă, am mers să vizităm încă o peşteră, Lake Cave. În comparaţie cu precedenta N'gilgi aceasta era mult mai mică, dar craterul uriaş de la intrare, lăcuşorul şi cele două coloane suspendate deasupra apei o făceau mai interesantă.

Pe drumul spre casă a fost imposibil să nu oprim şi la faimoasa fabrică de ciocolată (după ce cu o zi înainte de asemenea fusese imposibil să nu oprim la fabrica de fudge, un fel de ciocolată de casă, mai moale şi mult mai dulce, pentru cei care nu ştiu ce-i ăla). Că aşa e când ai copii, ce să-i faci...

Ne-am ales din excursia asta cu 'bateriile încărcate' şi cu o sumedenie de poze, ca de fiecare dată.

La o săptămână după excursia la râul Margaretei am mers la bâlci aici, în oraş. Un bâlci mai evoluat, ce e drept, mai degrabă un fel de hibrid între un bâlci şi un târg-expoziţie cu teme agro-alimentare. Auzisem că e amuzant şi cumpărasem biletele de mai multă vreme.

Era plin de lume, puhoi, că era ultima zi şi toţi veneau cu copilaşii să îi dea în tiribombe. Şi eu la fel, cu copilaşul pofticios după mine, pe care îl pierdeam pe la toate tarabele cu bunătăţi. Dar pasiunea ei cea mai mare era să încerce să câştige animale de pluş la tot felul de concursuri, ocazie cu care mai aveam puţin şi dădeam faliment. Mai mult de un ren simpatic şi un delfinaş cam rahitic nu am câştigat mare lucru, spre dezamăgirea Roxanei care era supărată când vedea cum alţii abia puteau căra în braţe câte un răţoi sau o maimuţă gigantică. Din păcate abia mai apoi a aflat de la colegele de serviciu că de fapt aproape nimeni nu câştigă premii din astea la jocuri şi, ca să nu plângă prea tare copiii, părinţii sunt nevoiţi să cumpere jucăriile pe care şi le doreau.

Până să rămânem fără niciun ban am reuşit să ne dăm şi noi în buşitori şi în 'Castelul groazei 3D' (aşa e la modă acum), că în rest nu am căzut de acord asupra coeficientului de periculozitate. Iar Roxi a muls o vacă din placaj, ca să îi demonstreze soţului că 'referinţele' pe care familia acestuia le-a primit din partea mamei soacre cu ocazia peţitului sunt cât se poate de veridice şi valabile.

Am mai căscat noi gura pe la tot felul de tarabe şi standuri, şi tocmai când mai avem puţin până să ieşim de tot Roxi a fost acostată de o doamnă care lucra la o agenţie de turism şi care i-a dat două lozuri promoţionale să le răzuiască. Eu mă dusesem deja în faţă, când o aud că mă strigă în gura mare. Mă întorc şi o văd sărind în sus de bucurie. Unul din cele două lozuri era câştigător, cică. Premiile erau aşa: premiul 3 un iPad, premiul 2 un sejur de o săptămână pe Gold Coast, iar premiul 1 era un voucher de 1600$ pentru bilete de avion. Doar că, desigur, exista o condiţie. Iar aceasta era să nu răzuim atunci partea din loz sub care se afla premiul, ci să acceptăm să venim la o prezentare de 90 minute a firmei respective, urmând să plătim şi 20$ ca asigurare că într-adevăr vom face lucrul asta (caz în care banii ăştia urmau a ne fi restituiţi).

Ca orice român pentru care termenul 'ţeapă' e un scenariu absolut rezonabil de la care să porneşti atunci când ai de-a face cu cineva pe care nu-l cunoşti (şi chiar pe care-l cunoşti :), am avut amândoi mari îndoieli legate de chestia asta. Mai ales ne întrebam de ce oare, atunci când ştii sigur că ai câştigat cel puţin un iPad, mai e nevoie să dai 20$ asigurare? Şi totuşi ne-am gândit că la câţi bani aruncasem anapoda în ziua aia, douăj' de para' chiar nu mai reprezentau mare lucru. Mai grav era că rămăsem aproape chiori, de a trebuit să adunăm tot mărunţişul pus deoparte pentru parcare ca să facem suma.

În fine, prezentarea ne-a fost fixată pe 15 octombrie, la un hotel din centru. Desigur că după ce am ajuns acasă de la târg primul lucru a fost să ne informăm despre firma respectivă. Site-un nu arăta rău, iar ideea era că la prezentare ei urmau să încerce să te convingă (a se citi 'să te preseze') să devii membru în clubul lor, ca să ai acces la o sumedenie de discount-uri la hoteluri din toată lumea.

Lucru care aşa s-a şi întâmplat, de altfel. Vineri la prezentare am fost invitaţi într-o sală de conferinţe şi fiecare cuplu participant avea alocat câte un consultant care se străduia să ne convingă că ce vând ei e o idee bună (consultantul nostru era o fată cu nişte degete şi unghii negre de ziceai că fusese la cules de nuci verzi; de fapt s-a scuzat că îl vopsise pe ta-so pe cap şi uitase să îşi pună mănuşi). Din prezentare ne-am convins că ideea lor chiar părea bună, în principiu. Reducerile pe care le ofereau la hoteluri din toată lumea erau foarte mari, chiar şi de 80% din preţul standard al camerei. Doar că pentru a deveni membru ar fi trebuit să plătim 16.000$ în decurs de 7 ani, cu avans de 1.600$. Am fi fost dispuşi să cântărim oferta asta, dar ceea ce ne-a displăcut a fost faptul că oferta era valabilă doar atunci, pe loc. Iar noi nu eram dispuşi sub nicio formă să ne lăsăm presaţi în felul asta. Tipa cu degetele negre a fost însă civilizată şi nu a insistat foarte mult.

Iar la sfârşit am mers să ne aflăm premiul. Nu a fost nicio surpriză când am văzut că am câştigat al doilea premiu, adică un sejur pe Gold Coast la unul din hotelurile de acolo ale grupului. Spun că nu a fost nicio surpriză şi cred că de fapt toţi au primit acelaşi premiu pentru că nu era nicio urmă de cutii de iPad în încăperea respectivă. Deşi pentru concediul asta va mai trebui să scoatem nişte bani din buzunar (nu ni se asigură decât cazarea, biletele de avion şi restul va trebui să le plătim noi) totuşi suntem fericiţi că l-am câştigat şi abia aşteptăm să ne facem rezervare (avem timp un an). Ar fi fost bune şi biletele de avion, desigur, dar mă întrebam la ce naiba aş fi putut folosi eu un iPad?

Ca să revenim la ordinea cronologică a evenimentelor, după ziua zbuciumată petrecută la iarmaroc Roxi a ţinut morţiş să mergem să mai vizităm un obiectiv renumit, unde să ne şi relaxăm. Cum primăvara (atât cât a fost) era pe sfârşite, ne-am dus la Araluen să admirăm florile înflorite. Am ajuns cam pe ultima sută de metri, că dacă mai aşteptam o săptămână cred că le găseam scuturate pe toate.

Araluen e un parc mai mărişor într-o pădurice, un fel de grădină botanică, la vreo 40 km de Perth, iar zona e deluroasă şi pitorească de mai mare dragul.

Lume multă la plimbare şi la picnic, flori multicolore, nevastă fericită, poze, cam la astea se rezumă o după-amiaza liniştită pe care am petrecut-o în aer liber la pădurice.

Mai recent am fost invitaţi de Marius la un picnic în parc (pe... care... l-am băut...), ocazie să ne mai întâlnim şi să mai sporovăim cu conaţionalii. Şi-am tot sporovăit vreo 9 ore, de ni se împleticea limba de la atâta sporovăială când am plecat pe la casele noastre.

Cum nu se poate să treacă weekendul fără să se petreacă ceva inedit, duminică am fost invitaţi de Roena să mergem împreună cu ea şi cu tipul la care stă la o plimbare cu barca acestuia. Ne gândeam că poate dăm o tură pe râu cu vreo bărcuţă cu vâsle, ca cele din Cişmigiu :) Şi când colo ne trezim că gazda ne duce cu maşina până în Fremantle, unde ne aştepta proaspăt lansată la apă o şalupă foarte cochetă. Iar după ce ni s-a alăturat şi 'timonierul' (că proprietarul bărcii nu avea 'permis de conducere') am plecat în voiaj pe ocean, spre Africa :)

Norocul nostru a fost că vremea era perfectă, în sensul că vântul nu bătea aproape deloc şi nu prea erau valuri. Prima destinaţie a fost Seal Island, o insulă sălbatică, unde, probabil în scop promoţional, am găsit întinse la bronzat pe plajă vreo 5 foci mari şi leneşe. Era plin de lume cu bărcile pe acolo, unii chiar coborâseră pe plajă să dea noroc cu focile, alţii făceau snorkeling în apa cristalină, iar lighioanele mai băgau şi ele din când în când câte o repriză de bălăceală, să le facă pe plac paparazzilor.

De la foci am plecat să căutăm peştii. Nu conduşi (doar) de instinctul pescăresc, ci mai mult de sculele sofisticate aflate pe barcă. Una dintre ele, un sonar, indica nu doar când trec peştii pe sub noi, ci şi cât de mari erau (mă rog, aşa apărea indicat pe ecran). Dar fie că momeala nu era potrivită, fie pescarii erau nepricepuţi sau peştii erau ghiftuiţi, cert e că în afară de nişte peştişori foarte frumoşi şi viu coloraţi, cărora le-am dat drumul înapoi să se întoarcă la familiile lor, nu ne-am ales cu nicio pradă. Însă ne lăudăm şi noi că am prins primii peşti din viaţa noastră, ce mai contează acum cât de mari erau... Ne-am ales amândoi cu prima experienţă de genul acesta, iar Roxi, drept bonus, s-a ales şi cu un rău de mare de toată frumuseţea. Am rămas uimit totuşi că s-a ţinut tare şi nu şi-a donat micul dejun la peştişori ... 

Foci am văzut pe aici, pinguini am văzut, chiar şi balene aşa, mai de la depărtare. Cine ne aude crede că am ajuns în Antarctica, nu în Australia.

Ce ne bucură cel mai mult după câte o ieşire de genul ăsta e că ştim că de aici nu suntem nevoiţi să plecăm nicăieri, asa cum se întâmplă atunci când vizitezi un loc aşa de frumos în concediu. Doar că acum, că ne-am 'spurcat', va trebui să adăugăm şi barca pe lista (lungă) de viitoare eventuale achiziţii. Ce e drept, o să fie undeva pe la coadă, că o bărcuţă de genul celei cu care ne-am plimbat noi, la mâna a doua costă între 80.000 - 120.000$. Şi nu asta ar fi beleaua cea mai mare, dar chiria pentru depozitarea ei pe raft (de unde le iau cu elevatorul şi le bagă/scot din apă) sau acostarea într-un portuleţ de iahturi costă cam 600$/lună. Adică 7000 şi ceva pe an... Aşa că, în nădejdea asta, deocamdată mai avem de aşteptat...

În rest, în ceea ce ne priveşte, lucrurile merg bine. Roxi, încurajată şi sprijinită şi de către şefa ei, a decis ca după ce va termina semestrul ăsta la TAFE să încerce ceva mai serios şi a aplicat la un master în Professional Accounting la Murdoch University. La care de curând a primit şi confirmarea că a fost acceptată. Studiile vor începe în februarie anul viitor, iar până atunci trebuie să burduşim bine puşculiţa, că toată distracţia, care se va întinde pe vreo 3 ani, va costa cam 25.000 $ (desigur că nu trebuie să îi plătim pe toţi odată). Noroc că, ambiţionat să nu mă las mai prejos decât consoarta, mi-am luat şi eu inima în dinţi şi le-am bătut la aştia la care lucrez obrazul, să-mi mărească şi mie salariul, păi se poate? Şi după vreo săptămână şi ceva de review-uri şi semnături peste semnături de la toţi mai marii din corporaţie, uite că s-a produs minunea şi mi-au făcut oamenii damblaua, să nu am motive să mă vait :) Îmi pare rău de cei care se vor perpeli de curiozitate, dar nu divulg suma, că aşa mi-a zis şefu', să o ţin confidenţială, să nu spun la nimenea, că pe urmă or să vrea toţi :) Însă aşa, ca etalon, datorită şi creşterii dolarului australian din ultima perioadă (care aproape l-a ajuns pe cel american) făcusem socoteala că acum voi câştiga aproape cât în 5 luni la conu' Podiuc. Care cred că şi acum mă aşteaptă să vin spăşit, cu capul plecat la el la poartă, aşa cum m-a avertizat (după ce m-a ţepuit în mod profi) că se va întâmpla 'în maxim doua-trei luni'. Profit de prilej să îi urez în continuare aşteptare uşoară şi sper să nu îşi facă programul în funcţie de mine.

Perioada ce urmează va fi una destul de zbuciumată, probabil. Ai noştri genitori, care s-au tot codit de câteva luni bune că ba ar veni, ba că nu pot veni anul asta în vizită la noi, şi-au luat până la urmă inima în dinţi şi s-au hotărât. Cam pe ultima sută, că abia au mai găsit să rezerve bilete în decembrie.

Iar acum, după ce s-au convins reciproc să vină împreună şi puseseră la cale planul de bătălie, au dat de primul obstacol. La doi dintre ei le-a fost acordată viza în 5 minute, pe când celorlalţi doi li s-au cerut o grămadă de declaraţii şi adeverinţe care să ateste că nu au de gând să rămână ilegal pe aici. Pe care le-au şi trimis, de altfel, iar acum aşteptăm toţi cu sufletul la gură deznodământul.

În încheiere încă două piese de colecţie din seria cuvintelor cheie cu care unii dintre voi ajung aici pe blog. Cineva a încercat să afle de aici 'cum se dă km înapoi la renault cangur', iar altcineva a căutat disperat 'poza cu avionu care a plecat acum 4 luni'. Din nou, mi-aş dori să cred că fiecare dintre cei doi şi-a găsit răspunsul pe care îl căuta.

Deşi nu prea cred...

Vine vine primavara!

Cangurii negri sunt acum mai ocupati cu serviciul, dar totusi in existenta lor mai apar mici intamplari, majoritatea nesemnificative, insa inedite in felul lor.

Luna august a fost in general una destul de interesanta, desi, paradoxal, nu s-au petrecut prea multe lucruri cu adevarat notabile. Insa pentru Roxi a fost 'palpitanta' prima luna la job. Avea ceva emotii din cauza lipsei de experienta in contabilitate. A avut insa un noroc de o sefa tare cumsecade (de care la inceput ii era teama sa nu cumva sa fie vreo maniaca obsedata de ordine, la cat de bine puse la punct erau toate acolo in firma, pana la cel mai mic detaliu). Dupa primele cateva zile de acomodare a primit sarcina sa o asiste pe o 'babatzica' angajata ca bookkeeper cu putin timp inaintea Roxanei. Problema e ca biata femeie, dupa ce ca facuse o vraiste deplina in dosare, era si putin sarita de pe directie. Roxi s-a straduit timp de cateva zile sa se inteleaga cu ea si sa faca putina ordine in mormanul de hartii, motiv sa descopere ca in cele cateva saptamani in care lucrase acolo, babuta deja facuse niste plati anapoda in numele unuia dintre cei mai importanti clienti. Iar cand acesta a cerut socoteala, iar sefa i-a cerut explicatii, damblagioaica a inceput sa urle din senin prin birou ca pe ea o doare capul si ca ea trebuie sa se duca imediat acasa, sa se odihneasca. Si dusa a fost.

Roxi ramasese cam timorata dupa povestea asta, dar urmarea (neasteptata) a fost ca sefa a anuntat-o ca prima impresie pe care a facut-o a fost foarte buna si ca va fi promovata in locul cucoanei care plecase cu pluta (pe Swan River, desigur). Iar in saptamanile care au urmat au lucrat amandoua impreuna, ca 'ucenica' sa invete ce are de facut. Si incurajata de increderea care i s-a acordat si de laudele din partea sefei, acum cateva zile Roxi si-a luat inima in dinti si a 'marturisit' ca de fapt in Romania a terminat facultatea de Drept, amanunt pe care 'omisese' sa-l treaca in CV. Desi era stresata in legatura cu asta, totusi motivele ei au fost intelese, iar sefa ei chiar s-a bucurat sincer. Ca dovada ca la 5 minute dupa senzationala dezvaluire a venit in biroul Roxanei si i-a spus ca ii va mari salariul cu inca 5000$/an.

Asa ca retrag ce spusesem intr-o postare anterioara, cum ca diploma de la Drept nu-i buna nici de storcit muste. Uite ca e buna macar sa faci impresie, sa cresti precum cozonacul in ochii oamenilor. Si sa mai iei un ban, acolo...

De la serviciul meu, ca de obicei, vestile sunt mai subtiri. Desi am cam intrat in rutina in ceea ce priveste tehnicile, elementele si materialele de constructie (chestie care ma cam plictiseste), vad partea plina a paharului si sunt fericit ca in Australia am scapat de intocmit desene de executie (chestie care ma plictisea de moarte si de care aici se ocupa drafties).

Si daca nevasta a facut ce-a facut si a venit acasa de la serviciu cu o marire de salariu babana, am zis ca nu se cade sa vin nici eu cu mana goala de la mine de la birou. Asa am facut rost de un virus calitatea I, care mi-a luat piuitul (la propriu) vreo cateva zile. Mai rar asa exemplar multicolor (judecand dupa aspectul mucozitatilor, scuzati), pe care l-am carat cu eroism pe picioare pana ce intr-un final a sucombat sub asediul pastilelor de raceala si gripa ce le-am catapultat sarguincios inspre el timp de vreo doua saptamani.

Am scapat de el chiar la timp incat sa pot sa ma inscriu si eu in alergatura generala denumita City to Surf, editia 2010. Spun alergatura pentru ca a fost de fapt un cros organizat si in Perth, asa cum cred ca se intampla an de an in toate orasele mai marisoare din Australia (cumva ma gandesc ca Alice Springs si Canberra s-ar putea sa faca totusi exceptie). Si spun generala pentru ca la el au luat parte anul asta aproape 40.000 oameni. Desigur ca nu toti au ales sa participe la maraton sau semi-maraton. De exemplu peste 8500 din ei au ales proba de 12 km mers. Printre care si noi.

De fapt initial se inscrisese la cros doar jumatatea mai placuta din punct de vedere estetic a familiei. Fundatia la care lucrase ca voluntar isi facuse echipa, iar Roxi a vrut sa ii sustina si ea. Stiind ca ea se va intalni acolo cu fostele colege si cum taxa de inscriere era vreo 40 $ (care ar fi fost mult mai bine cheltuiti pe un joc video sau vreo chestie de bicicleta), eu imi propusesem sa urmaresc cu real interes evenimentul la TV (relaxat, cu ochii inchisi si intors pe partea cealalta). Insa abia ce ma pusesem pe picioare dupa gripa am primit la serviciu un mail cu o propunerea sa particip in echipa companiei (care, desigur, urma sa ne plateasca inscrierea). Asa ca, daca tot era pomana, m-am inscris si io, ce mama ma-sii...

Nu ca muream noi de dragul de a ne trezi si duminica tot cu noaptea-n cap, dar cum suntem destul de plimbareti de felul nostru si in plus mai era si pentru o cauza nobila (ma refer la Roxi, ca eu am facut reclama corporatistilor), am devenit foarte incantati de idee.

Echipa de la Kids Camps a fost destul de numeroasa, iar pe langa angajati si voluntari au participat si cativa copii cu handicap dintre cei ajutati de fundatie.

Roxi si-a dorit foarte mult sa ajute si ea la strangerea de fonduri pentru acesti copii, dar din pacate nu a reusit mare lucru. Noroc cu cativa dintre colegii de la scoala, cu Kati si cu Mirela, care au donat fiecare cativa dolari si carora Roxi le multumeste mult pentru gestul lor. Si inca mai trage speranta ca pana pe 19 septembrie, cand e termenul limita, va mai gasi si altii care sa il repete.

Plimbarea pana la ocean a fost extraordinara, iar ritmul a fost foarte alert pana la sfarsitul cursei, in ciuda a ceea ce ma asteptam. Se pare ca aussies astia sunt destul de in forma, afurisiti de canguri! Cu toate astea nici mioriticii nu s-au lasat mai prejos si, desi plecasera intre ultimii 500, familia smeilor a terminat cursa pe locurile 1746 (1h50'15") - protectoarea copiilor necajiti, respectiv 1753 (1h50'17") - corporatistul ocupat cu pozele pe linia de finish. Cel putin asa s-au jurat cu mana pe inima de siliciu cipurile pe care fiecare dintre noi le-am purtat legate la siret in ziua aceea.

Dincolo de placerea plimbarii catre ocean intr-o zi minunata, de fiorii competitiei si de costumele si inscriptiile amuzante pe care unii concurenti le purtau, trebuie sa remarc si organizarea impecabila. Nu imi dau seama de ce totul pare ca se face atat de usor aici, mai ales in conditiile in care, ca la orice alt eveniment similar, organizatorii se bazeaza in special pe voluntari. Nu e usor ca organizator sa faci fata la 40.000 oameni (echivalentul tuturor locuitorilor Campulungului, asa cum am invatat la Geografie in scoala generala), adunati gramada in centrul orasului, fiecare cu nevoile sale. Si tocmai pentru atatea nevoi banuiesc ca au fost instalate sute de toalete, astfel ca desi inainte de start coada era uriasa, totusi nu am auzit ce nevoile vreunuia/vreuneia sa devina, pe nepregatite, nevoi publice.

Dupa ce am terminat cursa (am scapat ieftin, doar o basica de dimensiuni medii la un picior si cu fruntea si nasul arse de soare - din nou am uitat crema, cine s-ar fi gandit, ca doar e inca iarna...) am returnat cipurile, am primit fiecare cate o medalie (erau niste baieti cu niste cutii mari de carton care se plimbau printre lume si strigau: 'Meeedaaaliii! Poftiti la meedaaaaliii! Ia meedaaaliaaaa, neamuleeeeee!' - ma rog, aici poate exagerez putin, probabil am auzit usor deformat din cauza oboselii...), am primit cate o sticla de energizante si ne-am dus fiecare la corturile noastre. Corturile firmelor, adica. Unde corporatismul si-a aratat avantajele, pentru ca la cortul firmei mele ne asteptau bucatarul cu gratarul incins (preparase niste ochiuri cu sunca care au intrat la fix la momentul ala) si maseuzele care aveau misiunea sa ne faca inapoi buni de munca pentru ziua ce urma. Doar ca la masaj am renuntat, ca oricum Roxi nu ar fi avut 'acces', coada era cam lunga, maseuzele nici prea frumoase, nici prea tinere, iar de ajutat cat putea sa ajute frectia la basica de la degetul de la picior? :)

Asa ca am mai dat noi o tura sa mai vedem lumea si ce alte firme isi mai intinsesera corturi pe-acolo (prilej cu care i-am vazut si pe hamesitii de la Chevron incolonati cam vreo 100 de insi la coada la haleu), apoi ne-am dus pe plaja, ca tot eram acolo. Am mai pierdut vreo jumatate de ora cu balaceala pana la genunchi (nemaipomenita dupa un drum asa de lung) si pe urma am plecat la autobuze, ingroziti de gandul ca va fi omor si ca vom merge inapoi in oras facuti sardele, ca dimineata in 385. Cand am vazut coada, cu atat mai mult ne-am speriat. Dar cred ca n-am stat acolo mai mult de 20 minute. Autobuzele practic veneau unul dupa altul, iar cei de la Transperth nu le lasau sa se supraaglomereze. Roxi chiar a prins loc pe scaun, norocoasa!

Doar in weekendul asta ce am mai ramas si noi pe acasa, ca in rest am tot fost pe la diverse aniversari pe la prieteni. Si tot legat de aniversari, am mai trait o intamplare din seria 'PLZ PAY HERE'. De data asta am fost in Fremantle, sa cautam un cadou. Vazusem mai demult intr-un magazin niste pahare care erau decorate intr-un anume fel. Doar ca, ghinion, acum tocmai pe alea pe care le vroiam nu le mai aveau. Ce naiba sa faci? Am intrebat-o pe vanzatoare (de fapt cred ca era patroana) daca mai au vreun alt magazin prin imprejurimi, dar ni s-a spus ca ala era singurul. Am multumit si ne pregateam sa plecam cu coada-ntre picioare cand femeia s-a oferit sa sune la (pe banii ei, da?) la un alt magazin CONCURENT (atentie!) si sa ii intrebe daca nu cumva acolo am putea sa gasim ce cautam.

Si, minune, cei de acolo chiar aveau paharele pe care le vroiam si ni le-au pus deoparte pana ce ne-am dus sa le luam.

Poate pare o chestie absolut nesemnificativa, dar noi consideram ca asemenea gesturi altruiste care iti fac ziua mai buna sunt mult mai importante decat par la prima vedere. Ne-am simtit chiar usor stanjeniti de asemenea marinimie. Dupa atatia ani traiti in Romania mai ca nu stiam cum sa reactionam. Ne venea sa-i dam spaga :)))

Saptamana trecuta, cu o zi inainte de cros, am mai mers o data cu masina la service pentru o revizie. N-a fost nimic major, au schimbat iar filtrele si uleiul si inca nu-mai-stiu-ce si tot a trebuit sa mai scoatem 200 $. Dar asa e bine, ca acum, de cand doamna are serviciu, se duce acolo cu masina (din fericire parcarea e gratuita) si de acolo la scoala. Astfel incat eu am devenit mai mult pasager . Si cred ca incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult...

Bambusica e tot un puturos si jumatate, dar cand venim noi acasa il apuca cheful de joaca. Si pana nu te joci cu el un pic nu te lasa in pace, nerusinatul. Mai nou acum are o dambla sa iasa afara din casa pe usa de la intrare (nu pe terasa). Si cum apar eu acasa la 5 si-un pic, cum tzushti! pe langa mine. De obicei ma duc imediat dupa el sa-l recuperez, dar vineri cand am venit era si Roxi acasa si nu l-am vazut cand a tulit-o. Ne-am luat noi cu vorba (ca planuim sa plecam in Margaret River in urmatorul weekend lung, care e peste 3 saptamani) si sa fi tot trecut vreun sfert de ora cand ne-am dat seama ca lipseste ceva in casa. Am iesit pe terasa sa caut creatura si atunci am auzit un miorlait ce parea destul de indepartat. Ne-am dus iute dupa el si l-a gasit Roxi la etajul de deasupra, in dreptul usii apartamentului corespondent cu al nostru. Era facut ghemotoc pe presul de la usa vecinilor, cu fundul lipit de perete si miorlaia din toti rarunchii, de parca il batea cineva. Prostovanul nimerise bine usa, dar nu nimerise etajul. E simpatic foc Bambusica al nostru, dar nu e chiar asa de ager la minte, n-ai ce sa-i faci... :)

Cam astea au fost de povestit din ultima luna. E drept ca viata nu mai e asa palpitanta ca in primele luni, dar macar partea buna e ca nici momentele in care verificam contul din banca nu mai sunt asa 'palpitante' cum erau pe atunci.

Inainte sa inchei as dori sa fac cunoscut un adevarat nestemat pe care l-am descoperit in timp ce ma jucam cu programelul asta (securistic) care monitorizeaza activitatea pe blog. Una din functiile lui care ma amuza cel mai tare  e aceea care indica ce cuvinte cheie cautau pe net (pe Google sau alte motoare de cautare) unii dintre cei care aterizeaza aici pe blog. Cu ajutorul acestei unelte am descoperit ca anumite persoane ajung aici in mod absolut neintentionat, cautand 'rezultate cangurul de matematica', 'vreau muncesc australia la negru', 'poze cangurul cu coada scurta', 'alergand dupa cangurul rosu' (asta chiar m-a distrat pe cinste :)), insa pana in prezent trofeul il detine 'daca bucataria are culoarea rosu cu portocaliu ce culoare sa fac livingul asi dori poze'. Doamne, cata candoare! Si cata umilinta in exprimarea adresata unei simple masinarii cu circuite electronice! Omul nu spune 'vreau poze!', ci se smereste, cautand bunavointa inteligentei artificiale, care spera sa-l blagosloveasca  cu o rezolvare la o problema atat de spinoasa precum corespondenta cromatica a livingului in relatie cu bucataria ros-portocalie.

Tot ce pot sa sper si ce imi doresc sa cred este ca omul respectiv si-a gasit raspunsul (si eventual pozele) care sa-i aduca satisfactia.

Tot cu ajutorul programelului astuia mai descopar si eu pe unde sunteti imprastiati cei care urmariti acest blog. Si cum nu toti postati comentarii, si cum nu pe toti va cunosc, va adresez salutari celor din Bucuresti, Dunedin, Dusseldorf, Timisoara, Perth, Buzau, Iasi, Cluj, Melbourne, Constanta, Miercurea-Ciuc, Arad, Brasov, Fagaras, Bacau, Fetesti, Craiova, Mangalia, Brisbane, Sydney, Balotesti, Piatra-Neamt, Nasaud, Rio-de-Janeiro (buna Crina!), Targu-Mures, Christchurch, Galati, Impe, Plano (Dragos?), Navodari, Ploiesti, Baia Mare, Londra, Bistrita, Moreni, Campulung, Shahar, Brussel, Braila, Valcea, Chatswood, Burnaby (CA), Alexandria, Alba Iulia, Pantin, Medias, Oradea, Oarda de Jos.

Cum logul nu are decat 500 intrari, astea sunt toate orasele pe care le am afisate in acest moment, in ordinea numarului de accesari. 

Asa cum spuneam, salutari tuturor!