Imperiul Perthan. Continuare

Cu ochii-n stele. Bun. Deci terminasem postarea anterioara la sfarsitul celei de-a patra zile din noua noastra viata Down Under. Va spuneam ca ne-am luat masina si ca lucrul asta m-a epuizat.

Si atunci ce altceva mai bun de facut decat sa facem o iesire undeva? Solutia salvatoare a venit tot de la Gabriel, care ne-a propus sa mergem in weekend impreuna cu ei sa ne holbam la stele. Si nu oricum, ci prin ocheane si telescoape, la observatorul astronomic din Gingin (secsec, nu tonictonic). Ei aveau planuita de mult timp excursia asta, dar au fost draguti (ca de obicei) si ne-au invitat si pe noi.

Asa ca in dimineata stabilita ne-am urcat din nou in masina si am condus pana in Clarkson, la Gabi si Maria acasa. Cartier nou, pitoresc, plin de parcuri si spatii verzi, cu case frumoase si fara pic de aglomeratie. Exact opusul Piperei, daca vreti o comparatie.

Am mancat la o masa delcioasa pregatita de Maria, ne-am invartit un pic prin casa lor (care isi poate oricand gasi locul intr-o revista de design) si ne-am jucat putin cu Leo, catelul familiei.

Spre Gingin am plecat cu o singura masina. Din considerente ecologice, adica sa nu poluam daca nu e neaparat nevoie. Masina noastra consuma mai putin si oricum eu imi doream sa exersez la volan, asa ca ne-am inghesuit toti cei patru haidamaci in buburuza si am luat calea Ginginului.

Pe drum am mai oprit sa vedem varsarea in mare a raului Moore, despre care tot Gabriel ne  povestise cat e de spectaculoasa. Din pacate am ajuns la reflux (sau o fi flux?), cand apa era scazuta. Dar privelistea era grozava! Era sambata si lumea iesise la plaja. Si e plaja, slava Domnului, pentru toata lumea. Nu se inghesuie nimeni pe aici.

La Gingin am vrut sa ajungem devreme, pentru ca in afara de observator acolo se poate vizita si un parc pe teme de fizica si cosmologie. Am ajuns cam la limita, dar am reusit sa urcam in turnul inclinat inalt de 60m din care se poate reface experimentul lui Galileo, si anume acela ca doua corpuri de mase diferite cad cu exact aceeasi viteza, singurul factor care influenteaza fiind frecarea cu aerul. Am admirat si pendului lui Focault, care darama incetul cu incetul popice dispuse concentric fata de axa lui, din cauza ca el isi pastreaza starea de miscare independenta fata de Pamant, in timp ce popicele se rotesc odata cu acesta. Interesat, chiar foarte!

Pentru curiosi, site-ul oficial al parcului aici.

Dupa ce am terminat de vizitat (vorba vine, ca se terminase programul) trebuia sa pierdem vremea pana la lasarea intunericului (ca, se zice, atunci se vad stelele mai bine :)

Asa ca am plecat sa vizitam orasul cu un nume atat de alcoolic. Si am descoperit ca orasul era de fapt un mic satuc. Dar sa nu va duceti cu gandul la satucele si catunele din Romania. Satucul acesta arata la fel ca o suburbie a Perthului. Doar ca erau mai putine case si masini mai deloc (fara gluma - una la 10 min.). In rest - totul bec. Strazi asfaltate, parculet in centru, locuri de parcare marcate, o zona protejata de mlastina prin care exista un traseu amenajat pe un ponton intortocheat, printre arborii de hartie (nu mai vazusem pana atunci).

Cat timp ne-am plimbat noi pe-acolo s-a facut seara si ne-am intors la observator. Era destul de multa lume, peste 200 persoane. Ni s-a facut o prezentare a ceea ce urma sa vedem intr-o ambianta foarte detasata. Si pe urma am mers cu turma la cale 10-12 telescoape, fiecare fixat pe alta zona de pe cer. Nu am vazut Steaua Sudului, faimoasa constelatie prezenta si pe steagul australian, pentru ca vara se afla foarte aproape de orizont. Iarna (iunie - august) se vede cel mai bine, mi s-a spus.

Am vazut prin telescoape o luna imensa, cateva constelatii, dar piesa de rezistenta a fost sa urmarim cu ochiul liber Statia Spatiala Internationala, care a traversat cerul cu viteza si s-a facut nevazuta in cateva zeci de secunde.

Cand ne-am intors din expeditie, in apropiere de cartierul amicilor nostri, am avut ocazia sa vedem si ceea ce ne doream cel mai mult: canguri. Topaiau prin parculetele din suburbia aceea si au ramas nestingheriti de prezenta noastra in apropiere. Am incercat si cateva poze, dar era cam intuneric. Ce-a iesit vedeti aici. Si nu erau numai canguri, erau si iepuri, si tot felul de ratuste. Foarte frumos!

House. Dupa weekend, avand in vedere ca ne rezolvasem problema transportului am inceput sa cautam sa inchiriem o casa. Nu ne dadea nimeni afara, ca in Wilson platisem pentru o luna, dar auzisem ca dureaza mult pana gasesti.

Din nou, ca si in cazul masinii, intre ceea ce vazusem pe net si ceea ce vedeam pe viu era o diferenta uluitoare. Trebuie spus ca, desi sunt destule blocuri de apartamente si pe aici, majoritatea sunt destul de vechi si locuite in special de oameni mai saraci, majoritatea imigranti ca si noi. Una dintre diferentele esentiale de design fata de blocurile din Romania, de exemplu, este ca aici s-a preferat in proiectare circulatia pe cursive. Acestea sunt niste console (balcoane) lungi cat toata fatada, direct legate de circulatiile verticale - adica scari (si ele tot exterioare), iar accesul in apartamente se face de pe aceste cursive. Nu exista culoare inchise, asa zisele 'case ale scarii'. Adica or exista, dar sunt cu siguranta minoritare.

Noi am inceput sa ne cautam ceva in jur de 250$/saptamana (spre 300$). Stiam de pe net ca nu e o suma mica si gasisem destule oferte. Mai stiam tot de acolo ca la banii astia in general se inchiriaza mobilate si utilate. Ca filtru de cautare am hotarat sa cautam ceva cat mai aproape de centru, ca nu stiam unde vom gasi de lucru si de acolo se ajunge relativ usor in suburbii. Zonele pe care ni le-am propus, pentru inceput, au fost Mt. Lawley, Wembley, Scarborough (ca era aproape de ocean :). Am fost sa vedem o sumedenie de apartamente gasite pe net. Partea buna a anunturilor e ca iti dau adresa exacta. Intai te poti duce sa vezi cum e pe dinafara, cum e zona, si daca iti place il suni pe agent si te programezi la vizionare.

Nu mai spun cat ne-am chinuit cu netul in seara de dinainte, ca stateam mai multi in casa din Wilson si imparteam cu totii 10 Gb. Care pe la jumatatea lunii s-au terminat si cu greu mai reuseam sa citim cate un mail.

Am inceput sa cautam intai in jurul lui Hyde Park. Zona era frumoasa, dar apartamentele lasau de dorit. Pe langa ca erau nemobilate si fara aer conditionat, nici interiorul nu arata prea grozav.

Le-am taiat de pe lista pe mai toate, una cate una. A fost o zi groaznic de grea si ne-am intors si cam pleostiti acasa. Gasisem ceva destul de dragut la 320$, intr-un complex cu piscina, dar era nemobilata si fara A/C. Dar macar avea un loc in care se putea instala o masina de spalat, ca in majoritatea apartamentelor pe care le vazusem nu exista asa ceva. Rufele se spalau la comun, la spalatoria blocului. Lucru destul de neobisnuit pentru noi, dar absolut banal pentru viata la bloc in Australia (si nu numai).

Lovitura de gratie din ziua aia ne-a dat-o ultima vizionare. Era vorba de un apartament chiar in buricul targului, pe Terrace Rd. Treceai strada si era spatiul verde imens si esplanada nordica a Swan River. La 5 minute de mers pe jos de St. George's Terrace. Cand am vazut anuntul am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. In jur erau numai blocuri de lux. Insa cand am ajuns - tragedie. Era un apartament la parter, intunecos ca o hruba, cu vreo 3 sau 4 camarute de cate 5-6-7 mp fiecare si o singura baie, mica si ea. Si era 350$/saptamana. E drept ca la acea vizionare au venit cei mai multi doritori. Majoritatea indieni si asiatici. M-a distrat unul care, intr-o engleza stalcita rau, a intrebat-o pe agenta care ar crede ea ca e maximul de persoane care pot sta acolo. Saraca i-a raspuns ca vreo 3-4, dar cred ca tipul se gandea la vreo 20 :)

Pentru ziua urmatoare ne-am pregatit si mai bine. Am stat de vorba si cu Jane, colega chinezoaica, iar ea ne-a sfatuit sa cumparam un ziar si sa cautam anunturi de la particulari. Am facut si asta, dar erau relativ putine.

Ne-am invartit iarasi de colo pana colo prin oras si am dat o droaie de telefoane. Doar ca din atata fatzaiala am descoperit ca mai sunt si alte zone care meritau vazute. Am hotarat ca trebuie sa crestem si bugetul, ca nu aveam alta solutie. Ne-am impus 350$ MAXIM! Si am inceput sa cautam Como, East si South Perh.

South Perth ne facuse in special o impresie grozava de cand facusem plimbarea aceea antologica pe jos. Trecusem pe esplanada sudica a raului si ramasesem impresionati de zona. Primele blocuri pe care le-am vazut nu erau prea grozave, dar macar erau in zona buna.

Si, din anunt in anunt, am dat peste unul care promitea o locatie de poveste. A sunat Roxi si a dat peste o tanti care a tinut-o la telefon o jumatate de ora. Nu era agent, era proprietareasa, si vroia sa stie toate cele. De unde venim si incotro ne indreptam, ce meserii avem, ce meserii cautam, cati ani avem etc. etc. etc. Mie mi s-a parut cam pisaloaga, dar stiind ca la agentie procedura e extrem de complicata (depus formulare cu cate 5 referinte de persoana, depus bond, asteptare pana la decizia proprietarului) am tacut din gura si am zis sa mergem sa vedem.

Zona in care am ajuns era una din cele mai exclusiviste din Perth. Blocuri cu apartamente de lux si viloaie la tot pasul. Bloculetul cu pricina era mai stingher intre atatea fitze, dar era curat si arata bine.

Prima data cand am aflat ca e vorba de un apartament la parter ne-am zis ca nu-i de noi. Dar cand am intrat si am vazut ca are o curticica privata, cu locul de parcare la poarta, cu un living deschis cu bucatarie, cu A/C si in living si in dormitor si mai ales ca era pe de-a-ntregul mobilat (bucataria full, dar fara microunde, plus masina de spalat rufe la baie) am zis ca asta e ce ne trebuie. Mai aveam si o canapea mare in living si o masa cu 4 scaune inca in cutii, asteptand sa fie montate. Patul queen-size si dulapurile numeroase au incantat-o si pe Roxi, asa ca am luat decizia. Tipa, desi cicalitoare la telefon, s-a dovedit a fi de treaba, mamoasa si grijulie cu noi. S-a uitat, totusi, si peste referintele pe care le aveam din Romania (traduse, desigur) de la Asociatia de proprietari, de la fostii proprietari la care am mai stat cu chirie si de la joburi. Ne-a promis ca o sa se straduiasca sa ne gaseasca si niste relatii care sa ne ajute sa ne gasim de munca, mai ales ca fi-so lucreaza la una dintre firmele mari de avocatura de pe-aici.

Asa ca am scapat si de stresul casei. Am avut ocazia sa sarbatorim a doua zi, cand ne-am intalnit in formatie restransa cu Gabriel, cu Cristi (Roni pe forum) si cu sotia, cu Bogdan (Camel) si sotia si cu Darie (dfd2000). Maestrul de ceremonii, acelasi neobosit Gabriel, a avut ideea traznita sa ne duca la bar la Hilton, pe motiv ca e atmosfera mai molcoma si putem conversa in tihna.

Si acum imaginati-va voi, cei care cititi, cam cum arata masa noastra de romani acolo. Deci, pe margini erau mese la care stateau de vorba tot felul de oameni seriosi, imbracati la costume scumpe, majoritatea in varsta, cu paharul cu vin in fata si ascultand muzica de ambianta in surdina. Iar in centrul carciumii erau doua mese unite si o veselie generalizata, cu harmalaie, cu rasete, cu bere, suc si cartofi prajiti cu ketchup. Cam asa arata masa de romani de la Hilton. Dar seara a fost de nota 10. Toti cei pe care i-am cunoscut cu aceasta ocazie sunt oameni extraordinari pe care merita sa ii cunosti si sa ii asculti.

Cat despre noua casa, ca sa revin, nu ne-am mutat imediat. Am preferat intai sa smotruim bine si sa asamblez mobila in liniste. Iar de dormit am mai dormit cateva nopti in Wilson, unde internetul se misca cu viteza melcului turbat.

Si cand toate au fost la locul lor si ne-am facut si abonament la net, ne-am mutat in sfarsit la noua adresa. De unde mai faci doi pasi si ajungi pe malul raului. Iar de acolo se vede 'skyline'-ul inconfundabil al orasului, care pentru noi reprezinta una din cele mai frumoase privelisti din lume.