Imperiul Perthan. Perioada pre-imperiala si primele cinci zile din cea imperiala.

Din motive medicale obiective (lene cronica) nu am mai scris nimic pe blog din mai. De dinainte de 29. Asa ca voi face o scurta recapitulare, pentru posteritate, a evenimentelor legate in special de plecarea in Australia care s-au petrecut intre timp.

Tin sa precizez, in prealabil, ca acest blog are, in primul rand, calitatea de jurnal personal. Oricine interesat de informatiile si opiniile noastre este binevenit sa il citeasca si sa publice observatii sau intrebari (la care ma voi stradui sa raspund) tinand seama de rugamintea de a se utiliza un limbaj informal, dar civilizat.

Iulie 2009. Credit si nu cerceta. Ca mai orice roman cinstit si muncitor de dimineata pana seara, nici noi nu aveam (nici pe departe) suficienti bani cat sa ne ajunga sa plecam in Australia. Asa ca am cautat solutia alternativa, care era sa facem un credit la banca. Din fericire tocmai reusisem sa achitam complet garsoniera din Bucuresti pe care o cumparasem in urma cu 4 ani (cu sprijin financiar din partea parintilor). Asa ca am decis sa facem un credit de nevoi personale cu ipoteca.

Am mers pe la toate bancile. Am incercat intai la cea cu care lucram, ING. Roxi avea un istoric respectabil la ei, isi primea salariul in cont acolo si conditiile erau bunicele. Ne-am apucat sa depunem actele, am platit taxa de vreo 2 milioane. Toate bune si frumoase. Pana intr-o zi cand primeste Roxi telefon ca ni s-a respins cererea de credit pentru ca garsoniera noastra are cu 0.4 mp sub limita minima impusa de banca. Probabil vrajeala, ca se cam auzea ca nu mai au bani.

In sfarsit... Facem din nou studiu de piata si cea mai buna oferta pareau sa o aiba cei de la Emporiki. Dobanda fixa mica + Euribor variabil la 6 luni. S-a apucat biata Roxana sa puna iar la punct dosarul. Nervi, alergatura pe la barou, pe la Administratia Financiara, pe colo si pe dincolo. Cand a fost dosarul complet a primit draftul contractului pe mail. Surpriza era ca, desi fusesem asigurati ca dobanda bancii e fixa si variaza doar marja Euribor, am constatat ca de fapt banca putea sa modifice la discretia sa dobanda. Iar optiunile noastre erau fie sa acceptam, fie sa restituim integral creditul in 30 de zile. Inacceptabil, din punctul nostru de vedere. Si apucasem sa platim si evaluarea vreo 4 milioane.

Am spus 'pas' si am optat pentru solutia de rezerva. BCR. Banca mai serioasa, dar tot a fost nevoie de o tona de hartii si 1000 de drumuri. Pana la urma s-a rezolvat. Am avut grija ca rata sa nu fie prea mare, astfel incat sa poata fi platita  din chiria pe garsoniera. Desi era unul din stresurile majore legate de plecarea in Australia, in ziua in care am primit acceptul nu am simtit nicio bucurie si nicio usurare.

19 iulie 2009. WA want(s) you! Am primit sponsorizarea pentru Western Australia. A fost prima zi cu adevarat fericita din ultimele luni si semnul ca asteptarea noastra indeluuuuuungaaaata se apropie de sfarsit. Si era si cazul. Ca ajunsesem amandoi in asemenea hal de nerabdare incat de la prima ora dimineata de cand ne trezeam si pana seara intram de zeci de ori pe contul de email sa vedem daca nu cumva am primit ceva. Orice.

25 august 2009. Let there be blood! Ne facusem programare si am fost sa repetam analizele medicale. Cele vechi expirasera, teoretic, si ne era teama ca nu cumva, in momentul in care vom primi CO, sa ne trezim ca ne va cere fie sa plecam rapid, in cateva zile, fie sa fim nevoiti sa le refacem atunci si sa pierdem prea mult vremea. Alta distractie, alte milioane cheltuite. Alt sange varsat…

Tot 25 august 2009. O zi frumoasa de vara. Venisem de la analize, Roxi era la serviciu si eu cu Bambusica smotruiam prin casa. In sensul ca maturam cu el pe jos :). Suna telefonul. RDS-ul. Pe care nu ma suna decat nevasta si uneori Mihai. Raspund si aud ceva de genul: 'HALAAAALABALAAAZAZAAAAVIIIHAALAAAAAZAAA!!!'

M-am gandit ca e vreo nebuna sau ca face cineva misto de mine. Si cand sa inchid deslusesc ceva de genul: 'IIIIZAAAAAAAA!'. Nebuna era de fapt Roxana care tocmai descoperise, destul de indirect, ce-i drept, ca tocmai ni se acordase viza. Vreo cateva ore dupa aceea nu imi amintesc ce am facut. Stiu ca la un moment dat topaiam prin casa si cantam ceva. Pe la vreo 5 jumătate m-am dus sa o iau pe Roxi de la serviciu. Si ea era toata numai un zambet. Nu am mai vazut-o de mult asa de fericita. Si cred ca nici ea pe mine. Pur si simplu nu ne incapeam in piele de bucurie. De mai mult de un an ne tot gandeam si planificam ce-o sa facem in ziua in care vom lua viza. Aveam o sampanie pusa deoparte special. Si totusi in ziua aia nu aveam chef nici de sampanie, nici de iesit la restaurant, ci pur si simplu vroiam sa plecam pe jos undeva, aiurea.

Am pornit pe langa Casa Poporului, pe la Piata Cosbuc, prin Parcul Carol, am urcat in Parcul Tineretului (unde l-am intalnit si speriat pe Dan Popescu, care era cu Alexandra la jogging), am luat-o pe Cantemir spre Unirea, am urcat la Universitate si, dupa ce am mancat o pizza, ne-am intors pe Victoriei pe la Piata Natiunile Unite si inapoi in Panduri pe langa Casa Poporului pe unde venisem. Am vazut cu acea ocazie si un wallabee de Bucuresti, adica un sobolan care topaia in viteza pe langa gardul derapanat al Parlamentului cel ostentativ. Ne-am gandit ca totusi e un semn bun… Am mers in total vreo 14 km, dupa cum am verificat mai tarziu. Si tot drumul nu ne-a venit sa credem ca in sfarsit am luat viza. De fapt nu ne vine sa credem nici acum.

Septembrie. Am inceput sa ne organizam. Am cumparat biletele de avion si am inceput sa dam sfoara in tara ca sa inchiriem garsoniera. Ne-am adunat si dat la tradus actele de care mai aveam nevoie, le-am facut alor nostri imputerniciri pe avere. Am inceput sa mai caram din lucruri pe la Campulung. si am facut si o ultima petrecere, monstruoasa, de tinut minte, cu gasca la Sirnea. In ultima perioada ne-am luat la revedere de la Bucuresti. Nu ca ne-am fi prapadit de dragul lui, dar totusi am iesit intr-o zi la plimbare special ca sa facem poze prin zonele care ne provoaca nostalgii.

15 septembrie 2009. Primul contact live cu Australia. Pentru a ne transfera mai usor banii pe care vroiam sa ii luam cu noi am deschis online un cont in Australia, la Commonwealth Bank. Iar la cateva zile dupa aceasta, pe cand eram la un training de Revit pe care il tot amanasem de la inceputul anului, primesc un telefon cu ID ascuns. Era o tipa de la banca din Australia, care m-a sunat sa imi confirme ca s-a deschis acel cont pe numele nostru, sa imi spuna care sunt conditiile si sa ma intrebe daca ma poate ajuta cu ceva. M-a tinut in telefon cel putin un sfert de ora, povestindu-mi lucruri pe care le stiam de pe site, dar imi vorbea atat de frumos ca nu am indraznit sa o intrerup. Ramasesem pur si simplu socat. A fost primul dintr-o serie (ce avea sa urmeze in Australia) de lucruri marunte, dar care reusesc sa iti faca ziua mai buna.

24 septembrie 2009. Ultima zi de serviciu a Roxanei. A fost foarte emotionata. A organizat o mica petrecere de despartire, cu tort si sampanie, iar sefii si colegii i-au daruit bijuterii. Seara a fost invitata la o petrecere organizata special pentru ea. A venit acasa plansa toata, dar fericita ca toti i-au fost alaturi.

25 septembrie 2009. Ultima zi in garsoniera. Am fost atat de ocupati sa strangem calabalacul in zilele de dinainte ca am uitat sa o fotografiem asa cum o stiam, cu cartile in biblioteca si cu toate maruntisurile la vedere. Asa ca i-am facut poze cheala, asa cum a ramas. Desi eram siguri ca dusesem toate chestiile voluminoase acasa in prealabil, cu chiu cu vai am reusit sa inghesuim in Logan toate bagajele ramase. Era complet full. Ultimul lucru pe care l-am luat, geanta cu laptopul, si-a gasit cu greu un locsor in masina. Dar bine ca si-a gasit. Am avut oricum noroc si pentru ca, pe ultima suta de metri, in seara aia inainte sa plecam la Campulung, am gasit un tip caruia i-am inchiriat garsoniera. Ca desi dadusem anuntul din timp, un alt tip ne-a tinut incurcati vreo trei saptamani si pana la urma a renuntat.

26 septembrie 2009. Revederea de 10 ani de la terminarea liceului. A picat la tzanc pentru noi. Venisem morti de obositi de la Bucuresti in noaptea de dinainte, dar revederea dimineata la liceu cu fostii colegi ne-a inveselit si ne-am revenit. Pe unii nu-i mai vazusem din liceu, cu altii ne vedeam mai mereu, dar lucrul asta nu a facut nicio diferenta. Ne-am simtit la fel de bine ca pe vremuri. Baietii am jucat un baschet la vechile panouri din curte, iar cei din gasca ne-au facut cadou de despartire mie si Roxanei tricouri inscriptionate special si CD-uri cu muzica romaneasca. Niste simpatici, da-i dreaq…

Seara ne-am intalnit iar, de data asta la restaurant. S-a vorbit, s-a trancanit, s-a dansat, s-a baut, s-a mancat si s-a inhalat heliu, spre amuzamentul general. Profii au ramas tineri cum ii stiam si ne-am bucurat nespus sa ii revedem. Si sunt sigur ca si ei au fost fericiti sa ne vada. Cea mai buna clasa pe care au avut-o, asta spuneau toti. Petrecerea s-a terminat cu tortul al carui design l-am semnat si care a fost un adevarat hit.

27 septembrie – 17 octombrie 2009. Back to the roots. Trei saptamani la Campulung si prin imprejurimi. Am luat hotararea sa petrecem ultimele trei saptamani din Romania acasa cu ai nostri. Credeam ca ne vom plictisi peste masura, dar s-a dovedit ca nu a fost deloc asa. Facusem dezastru si la parintii mei si la ai Roxanei cu toate bagajele si bagajelele aduse de la Bucuresti si cand cautai cate ceva, ia-l de unde nu-i! Le gaseam mai apoi, prin cate o plasuta ascunsa cine stie pe unde.

In perioada asta am mai fost si la Bucuresti de vreo doua ori. O data am fost si cu Bambusica, pentru ca vorbisem cu Irina sa ii luam sange si sa-i faca ea analizele in Germania. Irina e fata de la care il avem pe motanoi, medic veterinar de profesie si foarte cumsecade. Cu ajutorul ei speram ca in jumatate de an sa putem sa il aducem in sfarsit aici, desi obstacole au fost (si inca mai sunt) la tot pasul.

La Bucuresti am fost si ca sa incerce Roxi sa se suspende din Barou. Doar ca la ei nu poti sa te suspenzi cand vrei, la cerere. Un fel de Hotel California. Intri, dar nu mai poti sa iesi. Trebuie sa fii incompatibil. Roxi nu mai avea nici contract de colaborare, care incetase din 25 septembrie, si nici cabinet propriu. Iar astea sunt singurele moduri de exercitare a profesiei de avocat. Ea s-a dus si le-a explicat asta, le-a dus viza sa le arate ca vom pleca in Australia si ca, evident, acolo va lucra altceva decat avocat (deci va deveni incompatibila) si a facut o cerere de suspendare. Care, evident, i-a fost respinsa… I-au spus doar ca ea este primul caz de genul asta si ca nu stiu cum sa procedeze, dar de suspendat nu se poate suspenda. Deci nu i-au vizat nici contractul de incetare a colaborarii cu Dragomir & Asociatii. Asa ca la Barou ea inca figureaza ca si colaborator… Niste aberatii de neconceput pentru o minte limpede. Dar, trecand peste faptul ca trebuie sa le mai dea niste bani la nenorociti, i-am zis sa nu se mai streseze, ca oricum plecam si nu mai conteaza.

La Campulung, cat timp Roxana facea si desfacea bagajul, eu formatam harduri, instalam Windowsuri, Officeuri, Skypeuri, Messengeruri si tot felul de alte softuri si softulete, doar-doar sa se priceapa ai nostri sa le foloseasca. Ca din punctul asta de vedere e fooooaaarte greu…

In afara de Campulung am mai fost pe la Sirnea de vreo doua ori, o data cu Mihai si Oana si inca o data cu gasca, pe la Brasov sa il vedem pe Taita, pe la Godeni sa o vedem pe Mamaia si pe Unchiu' si uite-asa timpul a trecut repede-repede. Nu am avut timp nici sa iesim sa dam o tura de bulevard, ca ba am avut multe pe cap, ba a fost vremea urata. Seara stateam de vorba cu ai nostri, le faceam instructajul cum se foloseste calculatorul, cum se foloseste pisica etc. Si incercam sa ii linistim si sa le explicam ca nu plecam in Africa si ca in Australia oamenii nu merg cu capul in jos, iar crocodilii si rechinii nu te alearga pe strada sa te infulece. Nu sunt sigur cat de mult ne-au crezut. Dar remarc totusi ca s-au tinut mai tari decat i-as fi crezut in stare, dupa cum ii stim. Cel putin de fata cu noi. Legat de mamici trebuie mentionat ca ne-au indopat ca pe curcani cat am stat acasa. Erau, saracele, toata ziua cu mancarea pe foc, straduindu-se sa ne faca toate bunataturile. Si-asa eram eu baban, dar cred ca am mai pus pe mine cateva kile cat am stat acasa.

17 octombrie 2009. Plecarea din Campulung catre Bucuresti. Desi le-a venit greu sa accepte, i-am convins pe ai nostri ca despartirea la gara din Campulung e mai usoara decat cea la aeroportul din Bucuresti. Si pentru ei si pentru noi. Asa ca ne-am luat bilete de tren si ei ne-au condus la gara. Se uita lumea (putina, ce-i drept) care era pe-acolo cam mirata cand vedea cum niste oameni in toata firea, la 30 de ani, sunt condusi cu lacrimi in ochi de parinti la trenul de Bucuresti. I-am pupat si le-am promis ca ne vor vedea pe Skype cat de curand.

Am ajuns la Bucuresti, in Gara de Nord, de unde ne-a pescuit Mihai. Am dat o tura prin Drumul Taberei, sa luam niste traduceri ramase pe ultima zi si sa ne luam ramas bun de la fini. Pe urma ne-am intalnit la masa la pranz cu Paul si Mihaela, care au venit si cu aia mica, iar seara am avut o masa rezervata la un restaurant traditional, sa luam cina cea de pe urma cu gasca. Traditional italienesc, adica. A fost modul cel mai bun de a petrece ziua de dinaintea plecarii, pentru ca toata seara am ras si ne-am simtit bine. La despartire am fost putin emotionati si eu si Roxi. Si ne-a bucurat mult sa vedem ca nu eram singurii.

18 octombrie 2009. Departure! Ne-am trezit dis-de-dimineata, desi avionul pleca la 4.30 PM. Eu mi-am pus ultimele chestii in ordine in calculator (am ascuns piratii, adica :), iar Roxana a trecut din nou in revista bagajul. A suta oara. Am plecat la aeroport cu vreo 3 ore si ceva mai devreme.

Pe drum, cand eram prin Baneasa, m-a sunat Feri (pe care il sunasem, la randul meu, cu o zi inainte si nu raspunsese) sa imi ureze drum bun si niste clisee de-astea de iti venea sa te impusti. Noi speram sa-i vedem pe el si pe Alina si mai ales sa o vedem pe Darya, finutza noastra… La telefon am zis ok si l-am lasat in pace, dar cand a inchis tot i-am zis marunt vreo cateva printre dinti... Chiar ma suparasem pe el.

Am ajuns in Otopeni. Si am facut dreapta spre aeroport. De nu stiu cate ori visam la clipa aia. Am facut cateva poze, ca sa-mi aduc aminte momentul. Am ajuns la terminalul Plecari Internationale (ce bine suna…) si am coborat din masina decis sa-mi iau bagajul din portbagaj. Si vad ca se apropie unul (cam tiganos) de mine cu un carucior si-mi zice: ‘Sefu, uite, zece mii un carut!’. Nu m-am uitat la el prea bine, dar i-am spus cam nervos ca nu am nevoie. ‘Hai, ba, sefu, zece mii...’. Cand ma uit la el, cine era? Feridoon al  meu, care venise cu Alina si cu fetita! Am fost tare bucuros, ca mi-ar fi parut tare rau sa plec suparat pe el. Si am fost si mai bucuros ca intre timp a venit si Adi si am stat cu ei la sporovaiala. Au stat toti cu noi ciorchine pana am facut check-in-ul. Bagajele noastre aveau putin peste 20 kg, dar i-am zis tipei de acolo ca plecam in Australia si ca oricum pe Emirates e limita 30 kg si nu ne-a mai pus sa platim.

Feri, saracu’, avea lacrimi in ochi, desi nu cred ca de data asta bause ceva. Ne-am luat ramas bun de la ei si de la Adi si am mai ramas cateva minute cu Mihai. Am mai facut cateva poze, l-am pupat si pe el si am intrat la filtre. La imbarcare i-am mai sunat pe ai nostri, familia si a trecut repede timpul.

Ne-am pomenit in avionul de Istanbul. Cand am decolat din Bucuresti era o vreme mohorata, exact asa cum imi doream sa fie la plecarea din Romania. La Istanbul am ajuns in mai putin de 2 ore. Avem emotii pentru ca trebuia sa ne facem acolo biletele de imbarcare pentru Emirates si nu stiam cat timp avem. S-a dovedit ca, desi am stat la coada vreun sfert de ora, am mai avut timp berechet. In terminal nu era internet moka si nu am putut sa le spunem acasa ca suntem bine.

Ne-am imbarcat la Emirates. Desi a fost foarte bine si cu Taromul, avionul arabilor era cu totul altceva. Un Boeing 777 cu 10 randuri de scaune, cu monitor touch-screen pentru fiecare, de unde iti puteai alege o sumedenie de filme, muzica, jocuri, stiri, informatii legate de zbor si tot felul de alte chestii. Aveam pernute si paturici, iar mancarea a fost foarte buna.

De notat Istanbulul noaptea. Se vedea superb din avion. Nu acelasi lucru il pot spune despre Dubai. Poate nu o fi trecut avionul pe deasupra orasului, dar eu am ramas cam dezamagit, ca era destul de chior. In schimb aeroportul e din alta lume. Desi oarecum chicios, nu se poate sa nu te impresioneze. E imens si are un terminal nou doar pentru Emirates. Noroc ca acolo am avut si acces la internet si am putut sa le dam de stire alor nostri ca suntem bine-sanatosi, ca altfel intrau in panica. Asa sunt ei, mai prapastiosi…

19 octombrie 2009. Se vede! In aeroportul din Dubai am cautat apa. Greu de gasit. Louis Vuitoane, Vertu-uri si Rolexe erau la tot pasul, apa mai rar. A gasit Roxi o sticla la jumatate cu vreo 2 euro. Ni s-a parut foarte scumpa si oricum am baut-o din doua inghitituri, asa ca am trimis-o sa mai ia una. Intre timp se deschisese check-in-ul pentru Perth. Roxi se dusese sa mai ia apa si a mai venit dupa vreo jumate de ora, de incepusem sa am emotii. Cu chiu cu vai a gasit o sticla de apa la 375 ml (din sticla) pe care a dat 3 euro. De fapt 5, ca ea a dat o hartie de 5 si ala i-a dat niste firfirici de-ai lor emiratezi. Am citit de curiozitate eticheta si am descoperit ca era importata din Norvegia, baaaai…

Avionul era la fel ca cel cu care venisem din Istanbul, dar inauntru arata si mai bine. Panourile avionului erau decorate cu dune de nisip, iar pe plafon aveau fibre optice care figurau stelele. Monitoarele aveau un soft mai nou, iar in afara de paturica si pernuta ne-au dat ciorapi, periute de dinti si ochelari de dormit.

Cu toate astea drumul a fost destul de greu. Nici eu nici Roxi nu ne-am gasit pozitii bune de dormit toata noaptea. Am motait pana dimineata si doar atunci cred ca am reusit sa dormim vreo 2 ore. Desi era soare afara, in avion inca mai dormeau dintre pasageri, asa ca nu ne lasau sa ridicam obloanele. Noroc ca la un moment dat am pus-o pe Roxi sa-l ridice pe al ei putin, pe furis. Eram chiar deasupra Maldivelor, care se vedeau perfect. O imagine incredibila.
Pana la urma am ajuns la Perth. Venind dinspre ocean, orasul e primul contact cu continentul australian. Nu stiu cat de frumos o fi in realitate, dar pentru noi era cea mai frumoasa priveliste. Mai frumoasa si decat Maldivele. Am recunoscut centrul cu cladirile inalte. Era o zi superba, fara un nor pe cer, exact asa cum speram. Deci mi s-au potrivit si plecarea pe vreme naspa din Romania, si sosirea pe soare si frumos in Australia.

In avion ne pusese sa completam formularele de carantina. Fusesem precauti de acasa si am evitat sa luam medicamente de orice fel, obiecte de lemn sau chestii care mai erau pe lista, ca sa nu fim trecuti pe linia rosie. Ca au fost cazuri cand unii oameni au pierdut cateva ore bune de la sosire pe motivul asta. La noi nu a fost cazul. Am trecut, cum se spune, ‘ca prin branza’. La pasapoarte era o tipa care s-a amuzat cand a vazut tricoul Roxanei, custom made, pe care scria ‘No kangaroos… Yet!’. Dupa ce ne-a verificat ne-a urat, cu accent, un ‘Welcome to Australia!’ pe un ton care ne-a uns pe suflet.

La aeroport ne-au asteptat Gabi si Maria, doi romani de toata isprava, stabiliti in Australia de putin peste doi ani. Nici macar nu ii cunosteam de dinainte. Le-am scris in ultima saptamana de dinaintea plecarii, la indemnul Dianei Balas din Adelaide. Ea ni i-a recomandat si pe noi lor. Si a avut dreptate. Ne intelegem de minune. Gabi si Maria ne-au dus in Wilson, suburbia unde ne facusem pe internet, cu vreo luna inainte, rezervarea pentru o camera intr-o casa. Care casa nu era ea prea grozava, dar era destul de ieftina si acceptau inchiriere pe termen scurt. Eram cam debusolati cand am ajuns. Tipul care se ocupa cu inchiriatul nu era acasa. I-am gasit doar pe colegi – Henry, un negru din Nigeria si Jane, o chinezoaica. Tineri, studenti si foarte de treaba, dupa cum am avut ocazia sa aflam pe urma.

Am vorbit si cu gazda de pe telefonul lui Gabi, ne-am lasat catrafusele si am fost luati, vrei-nu vrei de catre noii nostri prieteni la o vizita nocturna prin city. Eram foarte obositi amandoi, iar ceea ce imi mai amintesc e ca prin vis. Stiu ca vedeam siluetele blocurilor de birouri care compun 'skyline'-ul orasului si ramasesem cu gura cascata. Am dat o tura si am ajuns la un restaurant chinezesc excelent, recomandat de cei doi. Am mancat foarte bine, am baut vin si am sporovait, dupa care Gabi si Maria ne-au dus inapoi in Wilson. S-au purtat foarte frumos cu noi, lucru neobisnuit pentru cineva care vine din Romania si care tot ce spera de la un strain pe care il intalneste e sa nu-l injure. Exagerez putin tocmai pentru a accentua ca altruismul e o parte importanta din cultura si buna crestere australiana.

Inainte de a ma culca am vrut neaparat sa verific un lucru. Am umplut chiuveta de la baie cu apa si am lasat-o apoi sa se scurga. Si nu mai puteam de drag cand am vazut-o ca se scurge in sens invers decat in Romania (adica in sensul acelor de ceasornic). Semn ca am ajuns cu adevarat in emisfera sudica.

20 septembrie 2009. Prima dimineata in Australia. Am deschis ochii, am vazut camera si mi-am adus aminte unde sunt. Am deschis fereastra si m-am minunat. Se auzeau peste tot triluri, ciripituri, crauneli si tot felul de onomatopee pasaresti, mai multe ca in padure la Sirnea. Si eu si Roxana eram inca obositi si putin stresati, dar aveam zambetul pana la urechi amandoi. Ne-am imbracat cu ce-am gasit la indemana, ca nu desfacusem bagajele, si am plecat sa cautam statia de autobuz. Trebuia sa ajungem in centru, ca la 2.30 PM aveam intalnire la banca. De cand vorbisem cu tipa din Australia la telefon ramasese stabilit ca marti, dupa ce sosim, sa mergem sa semnam cateva hartii si sa ne luam cardurile.

A urmat cea mai frumoasa plimbare cu autobuzul din viata mea. Ne uitam amandoi in stanga si in dreapta pe geam si nu ne venea sa credem ca am ajuns, in sfarsit, in Australia. Mergeam in zigzag prin suburbii, iar in departare se vedea silueta orasului. Autobuzul era doar pe jumatate plin, iar cei care calatoresc cu el obisnuiesc sa il salute pe sofer la urcare si la coborare.

Am ajuns in oras cu mult mai devreme de ora stabilita, asa ca am coborat mai devreme si am pornit la pas pe Magherul Perth-ului, St. George’s Terrace. Cel mai vantos bulevard din lume, dupa cum mi-a spus Gabi. Si, intr-adevar, te cam zboara uneori… Pe bulevard un amalgam de cladiri noi si vechi, blocuri inalte de birouri, zone verzi si lume pestrita. Incercam sa tinem stanga chiar si cand mergeam pe trotuar si sa ne uitam prima data in dreapta cand traversam. Ce ne-a amuzat foarte tare e ca in intersectiile mari se pune verde pentru pietoni pentru ambele directii in acelasi timp. Adica se opresc toate masinile, iar pietonii sunt liberi sa traverseze intersectia cum doresc, chiar si pe diagonala. Poate ca se pierde mai mult timp asa, dar aici lumea nu se prea grabeste…

In fine, am ajuns la banca, am fost imediat intampinati de o doamna care purta cu ea un bol cu bombonele din care servea clientii si care ne-a intrebat cu ce poate sa ne ajute. I-am spus de intalnirea cu tipul care se ocupa de contul nostru (un pusti, de fapt) si ne-a condus la el. Toate au mers ca pe roate, am semnat cateva hartii, am primit cardurile si cu asta basta. Ne-am vazut de drum. Am gasit si un Woolworths prin centru de unde ne-am luat ceva de mancare si cartele de telefon. Scump, dom’ne, scump telefonul aici! In retea, in general, se vorbeste destul de ieftin, dar daca suni in alte retele esti mancat! Costa vreo 75c/min. plus 25-30c taxa de conectare. Deci treci de 1$/min. Eu am aflat asta dupa ce am incarcat cartela cu vreo 20$ pe care aproape ca i-am terminat dupa ce l-am sunat seara pe Gabriel si am vorbit vreo jumatate de ora. Desigur ca mai apoi am aflat ca se poate si mai ieftin. In sensul ca tot atat costa convorbirile, dar, in functie de ce si cat incarci poti sa primesti 300$ de convorbiri pentru 30$ cat costa incarcarea. Mai nasol e cu perioada de valabilitate a creditului pentru cartelele pre-paid. In general e doar 30 zile.

Ne-am mai luat din centru niste harti si seara ne-am intors acasa in Wilson. Am luat si niste beri ca sa ii cinstim pe colegii nostri, dar am baut doar eu cu Henry cate una. Jane si Roxana au baut cate un suc si am mai stat la taclale. Desigur ca i-am sunat si pe ai nostri pe Skype si am stat vreo 2 ore si cu ei. Asa s-a incheiat prima zi full-options in Perth.

21 septembrie 2009. A doua zi. Aveam programat sa ne punem bine cu statul si guvernul australian. Adica sa ne inregistram pe ici-colo. Le aveam programate si am plecat de dimineata in centru sa le rezolvam cat mai repede. Si asa am si facut. Ne-am dus la Medicare, a durat vreo 10 min. Pe urma ne-am dus sa ne facem card de transport in comun (Smartrider). Nu e un abonament propriu-zis, dar e mai convenabil decat sa iei bilet de la sofer. Primesti reducere 25% si poti sa ii adaugi optiunea de Direct Debit (adica sa-ti alimenteze automat cardul din contul tau cand suma de pe el scade sub 6$). Dar oricum transportul e destul de scump, chiar si-asa. Noi din Wilson pana in centru (vreo 14 km) plateam la sofer 2.40$/pers. Iar cu o seara inainte am platit, pe acelasi traseu, dar in sens invers, 3.60$. Pentru carduri am platit cate 10$ si le-am mai incarcat cu inca 20$ pe fiecare, pentru inceput.

Am mai mers si la Taxe sa ne inregistram si a durat si acolo, sa zicem, vreo 20 min. pentru amandoi. De amintit ca in timp ce eram pe strada cu harta in mana cautand locul in care trebuia sa ajungem s-a apropiat de noi o doamna care ne-a intrebat daca ne poate ajuta cu ceva. Lucru marunt, dar pe noi ne-au bucurat la culme toate aceste maruntisuri, mai ales ca s-au petrecut chiar in primele zile de la sosirea din Romania.
Dupa inregistrarea la taxe am hotarat sa mergem pe Albany Rd. sa incepem sa ne cautam masina. Vazusem pe net ca pe-acolo sunt o gramada de dealeri si am hotarat sa incepem din timp sa ne uitam. Doar ca am gresit podurile si in loc sa ne indreptam spre Victoria Park, am luat-o inspre Fremantle. Pe jos. Nu ne-a parut rau deloc, insa. Pentru ca asa am ajuns in South Perth, pe esplanada sudica a Swan River, de unde se vede superb centrul. Esplanada e un parc foarte bine intretinut si plin de tot felul de pasarele, papagali, lebede, rate si bibilici. Am ajuns tarziu in Victoria Park, am mancat o pizza ca eram lesinati amandoi si am dat o raita scurta pe la dealeri. Se inserase si autobuzele mergeau din ce in ce mai rar, asa ca tot la picior am ajuns si acasa. Am mers in ziua aia peste 20 km pe jos.

22 septembrie 2009. La ocean in Fremantle. Desi cu o zi inainte nu avusesem ocazia sa vedem decat jumatate din dealership-urile din Albany Rd., a fost suficient cat sa ne dam seama ca lucrurile cam stau diferit fata de internet. Preturile erau cam cu 20-30% mai mari decat ce ne asteptam noi dupa ce gugalisem la greu. Desi majoritatea anunturilor erau puse tot de ei. Ciudat! Ma gandesc ca procedeaza asa ca sa-ti trezeasca curiozitatea si sa te aduca la ei in batatura, la noroc. Ca pe urma poate te imbrobodesc ei…

Noi am fost sfatuiti sa cumparam Quokka, un ziar local de anunturi. Ideea era sa gasim anunturi de la particulari. Asa ca am hotarat ca ziua sa o dedicam studiului ofertelor. Si nu oriunde, ci la ocean, in Fremantle. Am cumparat ziarul (care cantarea binisor, ca era plin de anunturi de toate categoriile) si am plecat la plaja. Am fost foarte incantati de Fremantle. Am vizitat scurt oraselul, turnul vechii fortarete (la ora 1 PM in fiecare zi se trage cu tunul, traditie ramasa de pe vremea navigatorilor care astfel isi potriveau ceasurile), am dat o raita prin portulet si am ajuns pe South Beach. Vreme frumoasa, lume care se plimba, vreo doi care faceau baie in mare, dar din cauza vantului nu am putut sa citim ziarul. Desigur ca nu am rezistat tentatiei de a intra macar cu picioarele in apa.

De la plaja ne-am intors inapoi in port, unde am mancat o portie delicioasa si uriasa de fish and chips (vorba vine am mancat, ca jumatate am luat-o la pachet). Erau o gramada de pescarusi la cerseala pe langa mesele de la restaurante, care cand vedeau ca te ridici de la masa tabarau pe resturile din farfurie. De noi nu si-or fi dat seama ca suntem doi, ca atunci cand m-am ridicat eu au dat navala peste Roxi. Saraca, s-a si inchipuit in vreun film de Hitchcok pentru vreo cateva clipe.

Frumos in Fremantle. Un orasel mic, cu centrul sau pitoresc in stil colonial, plin de baruri, restaurante si turisti. Mi-a placut si programul de restaurare a dunelor de nisip de pe tarm.

Seara cand am ajuns acasa am stat cateva ore si am selectat din marea de anunturi vreo cateva care ma interesau mai mult. Si totusi ne-am dat seama ca si cautatul de masini la particulari e o mare bataie de cap, mai ales cand esti pe jos. Ca sa alergi de colo pana colo prin tot orasul nu e lucru usor. O solutie ar fi fost sa inchiriem o masina pentru o zi, dar noi aveam, temporar, niste carduri care nu ar fi fost acceptate. Asa ca am decis sa incercam tot pe la dealeri, ca poate avem noroc.

23 septembrie 2009. Noroc cu carul. Am ajuns in Albany Rd. cu autobuzul si am inceput iar sa cautam masina pe la dealeri. In fiecare curte pierdeam cel putin 20 min., ca oamenii tot incercau sa-ti intre pe sub piele. Majoritatea incercau intai sa faca putina conversatie, sa se imprieteneasca cu tine inainte de a te intreba ce cauti. Noi ne-am straduit sa stam in bugetul de cca. 6000$, desi pe la 8500-9000$ se gaseau multe chestii interesante. Ne-am impus si cateva filtre de cautare: masina noastra trebuia sa aiba transmisie manuala (ca trebuie sa dam examenul auto si vrem sa luam permisul pentru amandoua tipurile), sa nu fie mai veche de 1999-2000, sa aiba in jur de 130 – 160.000 km si sa fie ori japoneza (ni s-au sugerat Toyota, Nissan Pulsar sau Mitsubishi de catre cunoscuti) sau autohtona (Holden). Japoneze fiindca nu se strica cu una cu doua sau Holden pentru ca sunt mai ieftine si ele si piesele de schimb. Coreenele sunt de evitat ca-s proaste, desi ieftine, iar europenele sufera din cauza penuriei pieselor de schimb.

In banii pe care ii aveam am gasit destul de multe variante, dar fiecare avea minusurile ei. Eram stresat numai cand ma gandeam ca va trebui sa fac un test-drive, iar eu nu mai condusesem in viata mea pe stanga si nici masina cu volanul pe dreapta. In dimineata aia ne-au atras atentia doua Mitsubishi Lancer. Unul era impecabil, fabricat in 2002 si cu sub 100.000 km, dar era mult prea scump. Cel de-al doilea era din 2000, avea vreo 130.000 km si era ieftin de tot (4500$). Ne-a incantat, asa ca dealerul ne-a propus un test-drive. Eu eram leoarca, ca ma gandeam ca vine ala cu noi si ma fac de ras. De unde! Tipul mi-a spus sa-i las un act, ceva (de preferat permisul de conducere) si mi-a dat cheile, sa ne ducem singuri. Copacel-copacel am scos-o din curte si am intrat pe strada. Am fost cam stresat, dar am mers onorabil. Masina era ok, dar avea un aer cam vechiut. Ne-am intors hotarati ca daca nu vom gasi altceva in ziua aia sa o luam pe asta.

Dupa putin timp, in alta curte, Roxi (e meritul ei, recunosc) a vazut o Toyota Echo (Yaris in Europa). Cocheta, aranjata, arata aproape noua. Pret 7000$. Era din 2002 si avea 125.000 km. Interiorul era ireprosabil si ne-a luat ochii. Motorul era mic, de 1.3L, dar la o asa masina e suficient. I-am zis dealerului ca daca o lasa la 6000$ si ne place la test-drive, o luam. Pana la urma a fost de acord. La test-drive tipul a venit cu noi, de data asta. La inceput a condus el (cred ca se cam temea sa ma lase in aglomeratia de pe Albany pe mine). Dupa ce am mers vreo 5 km a oprit si m-a lasat la volan. Masina se conducea superb, pozitia la volan era inalta si vizibilitatea buna. Ce sa mai! Singura mea problema a fost ca incercam sa ma concentrez la cum sa conduc, iar pe ala il gasise limbarita. Ma intreba verzi si uscate si imi povestea tot felul. S-a potolit (si ingalbenit usor la fata) doar cand am luat-o pe contrasens pe o straduta, din fericire libera la momentul respectiv. Saracul, tocmai ce ne povestise cum un prieten de-ai lui a murit in State cand a luat-o cu motocicleta pe sens invers...

Ne-am inteles la 6000$, dar pana la urma am mai dat 1250$ pe o garantie extinsa de 5 ani, care inseamna ca daca se intampla ceva la masina in timpul asta, primii 2500, 1250 sau 500$ din costul reparatiei (in functie de ce se strica) ii plateste firma lor. Cu alte cuvinte, am cumparat 'peace of mind', cum s-a exprimat tipul. Ori noi chiar de asta aveam nevoie in primul rand. Am batut palma, am fost la banca sa scoatem banii cash, am semnat actele si am luat masina. Simplu ca buna ziua. Tot ce urma sa facem era sa mai mergem la un birou al politiei sau autoritatii care se ocupa de circulatie ca sa o trecem pe numele nostru, in termen de 14 zile.

De la dealer am plecat direct sa ne luam GPS. Chiar el ne-a recomandat sa mergem la un prieten de-al lui care lucra la Dick Smith, o firma destul de cunoscuta pe aici. Am reusit cu chiu cu vai sa ajungem si ne-am luat un Tomtom, care cica e cel mai recomandat pentru Australia, ca are hartile cele mai detaliate. Inca 370$, plus inca 70$ garantie extinsa pe 5 ani (ca astea cam au obiceiul sa crape dupa ceva vreme).

Am plecat de acolo sa rezolvam si trecerea masinii pe numele nostru. GPS-ul ne-a dus la adresa exacta, iar acolo nu a durat mai mult de 7-8 min. Am mai platit vreo 180$ inscrierea pe numele nostru si inca 200$ 'registration' pe 6 luni (un fel de RCA).

Eu eram atat de ametit dupa ce ma straduisem sa conduc dupa regulile de aici ca mi-am luat rucsacul cu laptopul invers. A cazut, dar avea o husa speciala si l-a protejat, n-a patit nimic. Insa eu eram rupt. M-am straduit sa ajungem cu bine acasa si m-am culcat.