Uneori, dragi copii, dupa soare vine ploaie... Cu grindina!!!

Update.

In weekend am facut pe comisarul de traseu la cursa de biciclete organizata in scop caritabil. Am fost la 'reciclare' intr-o seara saptamana trecuta, in care ni s-a povestit pe scurt cum sta treaba, iar duminica cu noaptea-n cap m-am infiintat la locul de intalnire, la Belmont Race Course (circuit de curse de cai, nu de masini; dar avem si d'ala, din cate stiu). Organizatorii ne-au dat la fiecare cate o statie radio si ne-au invatat sa le folosim (pe cei care nu stiau, ca doar eu imi facusem stagiul la 'transmisiuni' cand am organizat Balul Bobocilor in liceu). Pe urma ne-au urcat pe toti intr-un autobuz si au inceput sa ne planteze pe autostrada, ici-colo, pe sensul de mers de la nord la sud, ca doar asta era inchis circulatiei.
Mie mi-a fost trasata sarcina sa pazesc rampa de iesire de pe autostrada spre Joondalup - Hodges Drive (cu kalashnikovul, ca sa n-o fure niscai elemente potrivnice, desigur :). Ma aflam 'la doi pasi' de finish, asa ca primele doua ore au fost tare plictisitoare. Eram singur cuc pe autostrada si cred ca am facut vreo 10 km invartindu-ma de colo-colo, asteptand 'musterii'. Pe la 8.15 a aparut si primul ciclist, meseriasul sef, care plecase din Kwinana (adica de la vreo 58 km) la ora 7. Va dati seama cam cu ce viteza mergea... Dupa vreo 2-3 minute a aparut si al doilea, iar putin mai apoi locurile 3 si 4 care erau roata la roata. Si p-orma a venit primul puhoi. Care puhoi, de la atata dat la pedale, probabil, n-a mai realizat ca la iesirea de pe autostrada cu 4 benzi pe care venisera pana atunci drumul pe rampa se ingusta, asa ca unul dintre ei mi-a dat gramada vreo doua conuri reflectorizante. A avut noroc ca n-a venit in nas. Nu la fel de norocos a fost altul din al doilea pluton (puhoiul 2), care, dupa ce s-au imbulzit toti ca bezmeticii la gramada, s-a ales cu o glezna luxata si o taietura de mai mare invidia pe picior. Si nici macar in primii 50 nu avea sanse sa ajunga, berbecul... A trebuit sa chem ambulanta prin statie, a venit si un politist pe motocicleta cu o trusa de prim ajutor si pana la urma a fost ok. Iar in afara de asta am mai avut un pustan care a cazut si el. Nu prea rau, n-a murit nici ala.

In rest cursa a fost relaxata, dupa ce au trecut maniacii vitezisti. Au inceput sa apara si cei care participau la cursa de 30 km, tot felul de simpatici, pe tot felul de bicilete (ba chiar si pe monocicle, din alea ca la circ). Unii dintre ei erau costumati ba in pirati, ba in puscariasi sau zane, niste fete purtau rochii de seara... Fel de fel de oameni iesiti la plimbare, barbati si femei, unii mai grasi, altii mai in varsta. La sfarsit au aparut si cei din cursa de 10 km, cea speciala pentru familii, in care in care era plin de copii, care pe biciclete mai mari sau mai mici (dupa varsta), care pe bicicleta lui taticu'/mamica sau in remorcuta. Sarcii, pana in locul unde eram eu (si din care aveam o priveliste grozava) aveau de urcat mai mult de un km, iar la sfarsit rampa si mai abrupta le cam punea capac la majoritatea... Mi-a placut ca nu se lasau, megeau pe langa bicicleta, dar tot se straduiau sa termine cursa. Si toti cu care ne vedeam fata in fata imi zambeau, ma salutau, ba unii chiar imi si multumeau. Oameni neseriosi...

Numai bine ce-a trecut si weekendul si atunci sa-l vedeti pe Andu al meu barbierit frumos, cu camasa noua si pantaloni de stofa, prezent la noul seviciu cu 10 minute mai devreme si emotionat ca in prima zi de scoala. Si pe buna dreptate, ca fata de gheretele in care am lucrat pana acum (n-o spun in niciun caz in sens peiorativ), unde ma duceam in pantaloni scurti si cu barba de o saptamana, la astia nu merge nene asa. Biroul e imens (cu totul 3 etaje dintr-o ditamai cladirea de birouri) si arata ca un labirint. Seful meu direct (nascut australian, dar pe jumatate italian) pare de treaba (mai bine nu mai zic, ca m-am mai pacalit eu asa...), iar colegii sunt de toate nationalitatile, de zici ca esti la ONU acolo. In prima zi mi s-a facut cunostinta cu cei mai multi dintre ei, dar cum procesorul meu scotea fum de atata suprasolicitare, bineinteles ca pana azi am uitat cum ii cheama pe majoritatea. Eh! De parca ei ma mai tin minte...

Prima saptamana o sa fie de acomodare, se pare. Am un 'trainer' personal de ArchiCAD, un tip tanar si simpatic, singaporez venit in Oz de mic, care ma dadaceste cu rabdare. Lucrurile nu par prea complicate la prima vedere, sper sa fac progrese multumitoare.

Oricum, noroc ca nu prea sunt superstitios, ca prima mea zi de serviciu a adus cu ea si o furtuna de toata frumusetea, de i-a mers buhul pana in Romania. Pe la 4 s-a facut intuneric bezna afara si i-a tras o grindina profesionista de care n-au mai pomenit agaricii astia pe aici de cam multisor, din cate am auzit. Si din cauza ca in City e 3$/ora de parcare, iar astia de la firma nu dau parcare moka la juniori, masinuta noastra, saraca, era singura acasa si speriata, sub un pom in curtea blocului. Am gasit-o ciuruita pe capota si pavilion, ziceai ca-i comisarul Moldovan. Iar asigurare nu ne facusem, ca ne costa cat nu facea masina... Bine ca nu ne-a spart vreun geam, asa cum au patit multi altii, printre care si un vecin. Oricum nu e prima masina gaurita, ca si cu Loganul ne-a prins odata o grindina nasoala pe Bucuresti-Pitesti. Diferenta e ca pe-atunci aveam CASCO, insa oricum n-a mai iesit ca noua. Asta e, da-o-n fasole!...

De altfel nu de masina imi era mie ieri cand am venit (in sfarsit) acasa, ci de faptul ca portile noastre au incuietoare electrice, care nu mergeau ca nu era curent. Asa ca nu puteam sa intru si stateam ca popandaii in fata blocului, eu de o parte a portii, Roxi de celalta si ne uitam unul la altul. Pana la urma s-a gasit un vecin care stia un comutator de la care se putea deschide manual poarta de la parcare si multumita lui am reusit sa acced finalmente la domiciliu, unde am mancat o cina romantica (orez cu parizer) la lumina lumanarilor :)

Dar, desi inca in curte e plin de crengute si frunze cazute, masina e cum e, iar azi a trebuit sa cheltui o groaza de bani pe tzoale 'office', mottoul nostru ramane deocamdata acelasi cu al tarii: NO WORRIES, MATE!

Maine ma duc la serviciu in costum pe bicicleta. Ma doare la bascheti...

Mericrismasevrioan!

Cum probabil ca n-o sa mai scriem pe blog pana la Craciun va uram de pe-acum la toti 'Sarbatori fericite' si un 2010 mai putin 'crizat' ca anul asta. Desi pentru noi va ramane unul dintre anii de care o sa ne aducem aminte cu mult drag. A fost anul cu iarna-primavara-vara-toamna-vara.

Intre timp noi incercam sa ne adaptam schimbarii de anotimpuri. Si ne este 'deosebit' de greu.

Dupa balaceala la piscina de saptamana trecuta a venit si vremea sa trecem la chestii mai serioase. Invitati fiind de Cristi si Nelly am mers ieri la un gratar pe malul oceanului, la Yanchep. Si n-am facut decat 70 km pana acolo :) Dar desi sunt o sumedenie de plaje superbe mult mai aproape de oras, laguna din Yanchep este incredibila. Nu prea departe de tarm este un recif de corali care sparge valurile, asfel ca langa plaja apa e linistita si limpede-cristal. Ce sa mai... Nu mai scriu mai multe, ca ma gandesc la bietul Coza si la ale lui -60 de grade. Oricum, poze cu noi si laguna aici.

Ca sa nu treaca weekendul degeaba azi am hotarat sa mergem la o plimbare cu bicicletele. Mai lunga putin... Cand le-am cumparat, patronul magazinului (un korean cumsecade pe nume Bunny si cu o fata care i se potrivea) ne-a dat si o gramada de pliante si harti cu trasee de bicicleta din zona.

Ne-am facut un traseu care pleca din centru spre City Beach, apoi continua spre sud pe malul oceanului pana in Fremantle si urma sa ne intoarcem acasa urmand malul sudic al Swan River. Din calculele noastre rezultau vreo 45 de km. Pana la urma am reusit sa facem 58, dupa cum am verificat pe Google Earth cand (taras-grapis) ne-am intors. Ca ne-am mai ratacit, am mai ocolit si am mai improvizat.  Dar, desi abia ne mai tineam pe picioare, a fost un lucru extraordinar. Din centru pana la ocean a fost mai putin interesant si destul de greu, mai ales ca Perth nu e situat pe un platou, ci sunt destule delusoare si coline care te storc de puteri cand trebuie sa le urci pe bicicleta. Dar in momentul in care am vazut oceanul albastru-verzui in fata noastra ne-am mai revenit.

Drumul pe langa ocean din Cottesloe pana in Fremantle a fost extraordinar de spectaculos. Lui Roxi i-a trecut oboseala cand a vazut un camion cu inghetata, la care desigur ca a trebuit sa oprim sa ia fata 'pranzul'. Ca doar asta a fost haleul noastru in drumetie. Asta si multa, multa apa.

Aproape de Fremantle am gresit drumul si am ajuns prin port, intr-un depozit de containere. Dar n-a fost chiar in zadar, ca asa am descoperit o mica plaja cu nisip alb-alb care merita tinuta minte.

Cand am ajuns in sfarsit in Fremantle deja ne puneam intrebarea cum naiba ne mai intoarcem. Noroc ca drumul pe malul raului a fost mai putin deluros, iar locurile prin care treceam ne lasau de multe ori cu gura cascata. Poze cu plimbarea de azi aici.

Sa nu uit sa mentionez si oamenii. La scurt timp dupa ce am plecat de acasa, pe cand ne uitam pe harta, a oprit langa noi un nene destul de in varsta, si el pe bicicleta, care ne-a intrebat daca ne poate ajuta in vreun fel. Acelasi lucru s-a repetat si la intoarcere, doar ca de data asta ne oprisem in fata unei case si nu era nimeni prin jur. Dar un mosulica ne-a vazut probabil pe fereastra si a iesit si el sa ne ajute. In afara de asta, nu de putine ori ni s-a intamplat sa fim salutati de alti biciclisti sau joggeri (asa s-o zice?) cu care ne intalnim. Ne-or fi cunoscut de prin Panduri, mai stii?

Acum ne pregatim de Craciun. Vorba vine. Anul asta nu facem pom, dar ne-am luat o instalatie pe care am agatat-o prin curte si pe care o aprindem seara. Roxi a facut 'repetitita' pentru o salata de boef care a iesit surprinzator de buna, mai ales ca e prima din viata ei. Si are de gand sa faca si sarmale, ca a gasit foi de vitza la Kakulas.

Vine 2010. Asteptam cu interes.

Decembrie - vai, ce caldura!

Am pus titlul asta ca sa va fac in ciuda celor din emisfera nordica, pe care acum imi inchipui ca va ia cu frig numai la gandul de a iesi afara din casa. Totusi sa nu aveti impresia ca pe aici e vreo canicula. Desi 6 zile pe saptamana nu e nici urma de norisor pe cer, iar daca atunci cand iesi din casa uiti sa te dai cu lotiune antiprajeala ai sanse mari sa te intorci rosu ca racul, totusi vantul adie mereu si e foarte placut. Iar acasa e umbra si bine, asa ca inca nu am dat drumul la aerul conditionat, desi azi au fost 32 de grade.

Fiind amandoi inca pietoni am 'profitat de situatie' si am mers foarte mult pe jos in ultima perioada. Acum vreo doua saptamani am incercat sa mergem pe jos de la noi pana in Fremantle urmand malul nordic al Swan River. Vreo 24 km, in total. Din pacate am plecat de acasa cam tarziu si cam pe nepusa masa, asa ca am uitat sa luam si harta cu noi. Iar exact la jumatatea drumului, cand ajunsesem in Claremont, Roxi a folosit asta ca pretext sa sustina ca ne-am ratacit si ar trebui sa luam trenul mai departe. Era cam obosita, asa ca i-am facut pe plac.

A doua zi dupa aceea am fost in vizita la Bogdan si Diana. Ei ne scrisesera de cum am ajuns in Perth, dar nu reusisem inca sa ne intalnim. Am petrecut o dupa-amiaza foarte placuta alaturi de cei doi si de micuta Emma. Am aflat si ca Diana copilarise o perioada in Campulung si cunostea cateva persoane pe care le stiam si noi. Ca sa vedeti ce mica e lumea.

In saptamana ce a urmat am continuat sa aplicam pentru joburi. Din pacate fara prea mult succes pana acum. E drept ca se apropie sarbatorile si australienii se pregatesc de concediu (ca doar e vara), asa ca nu prea se mai gandeste nimeni acum sa faca angajari. Totusi, desi inca nu ne facem griji prea mari de bani, ne streseaza ideea ca nu prea ne baga nimeni in seama. In relativ putinele mailuri pe care le-am primit ca raspuns la aplicatiile noastre ni se spune politicos ca suntem grozavi, dar nu ne potrivim cu jobul. La fel a fost si la singurul interviu la care am fost pana acum. Oamenii s-au declarat de-a dreptul incantati de portofoliul pe care l-am prezentat, dar mi-au raspuns ca o angajata care se ocupa mai mult de administrarea proiectelor (hartzogaraie) urmeaza sa plece in concediu de maternitate si ca au nevoie de cineva cu experienta in domeniu care sa ii preia responsabilitatile. Iar ei nu sunt dispusi sa investeasca 'resurse si timp' ca sa ma instruiasca pe mine, venetic.

La frustrarea asta mai contribuie si ai nostri, care de fiecare data cand vorbim cu ei (adica in fiecare seara :) ne intreaba 'V-a mai sunat cineva? Ati mai gasit ceva?'. Desi le intelegem ingrijorarea si incercam, calm, sa le explicam cum functioneaza sistemul pe aici, totusi au cam inceput sa ne cam streseze.

Roxi a luat decizia sa urmeze niste cursuri de contabilitate la TAFE (Certficate 4 in Financial Services - Accounting) care vor incepe in februarie si vor dura un an. Mai putea sa aleaga si altele doua, unul pe Business Administration si altul pe Legal, dar asta parea sa aiba cele mai bune perspective. Se gasesc multe job-uri pe domeniu pentru cei care termina cursurile astea, iar daca va mai continua inca 6 + 6 luni dupa aceea (Diploma si Advanced Diploma of Accounting) va primi diploma de contabil.

Eu continui sa aplic la posturi de arhitect sau interior designer, ca am sanse mai mari decat sa devin desenator, asa cum imi faceam planul 'de rezerva' in Romania. Nu pentru ca eu, arhitect roman, as fi mai prost decat un desenator australian, ci pentru ca, din cate inteleg, aici se pune foarte mult accent pe specializare. Ca sa te angajeze cineva trebuie sa ai confirmarea ca stii sa indeplinesti atributiile postului si, de preferat, sa ai cat mai multa experienta pe acel post. Nu trebuie sa fii bun la toate, om universal, Leonardo da Vinci. De exemplu un desenator trebuie sa fi terminat un colegiu de profil, sa stie bine softul de proiectare (Autocad si Arhicad cele mai raspandite, din cate am vazut) si sa cunoasca regulamentele de proiectare, legislatia in constructii si sistemul conventional de reprezentari. Asa ca am sanse mai mari aplicand la joburi de arhitect (mai rare) decat la cele de draftsperson (mult mai numeroase).

Ne pastram optimismul, mai ales ca toti pe aici anticipeaza 'explozia' economica ce se pare ca va avea loc in WA la anul, legata de exploatarile miniere noi care se vor face si care vor atrage foarte multa forta de munca din mai multe domenii, inclusiv constructii.

Asa ca ne-am impacat cu gandul ca va trebui sa ne prelungim 'concediul'. Ca sa nu ne plictisim ne-am apucat sa alergam in fiecare dimineata, ne-am facut abonamente la biblioteca si ne-am luat de acolo carti sa citim, DVD-uri cu filme si CD-uri cu muzica. Gratis.

Iesind la alergatura am descoperit ca uneori, dimineata, la debarcaderul de langa noi vin delfini. I-am vazut deja de doua ori pana acum si am citit apoi ca nu a fost din intamplare si ca apar des acolo sa se dea in spectacol in fata multimii care se aduna de fiecare data cand ii vede.

Pe Esplanada exista si stoluri intregi de papagali albi si am vazut zilele trecute si cativa pelicani imensi. Lebedele negre au devenit deja o banalitate, ca sa nu mai zic de ratustele salbatice. Daca vreti sa vedeti ceva poze gasiti aici, ca am mai facut update la cele existente deja.

Acum o saptamana ne-am mai intalnit cu doi conationali, Bogdan si Kati, cu care ne-am inteles de minune si alaturi de care am mers in Fremantle, sa manance fetele nu's ce ciocolata la nu's ce cofetarie dichisita. Nici ei nu sunt prea 'vechi' pe aici, asa ca am sporovait cu ei vrute si nevrute si cu siguranta o sa ne vedem destul de des, mai ales ca ne sunt si vecini, oarecum.

De 1 Decembrie nu am facut nimic 'patriotic', tin sa va dezamagesc. Nu am cantat 'Desteapta-te romane', nu am arborat tricolorul nicaieri (ca nici n-avem vreunul) si, in general, nu ne-a patruns niciun sentiment national. O fi de la apa de-aici...

De doua ori am fost pe jos la cumparaturi in Victoria Park, la Woolworths. E la 4.5 km de noi si am venit terminati inapoi acasa, cu traista in spinare. Ultima data cand ne-am intors de acolo si eram in fata usii Roxi s-a pomenit ca nu stie unde sunt cheile. Le-am cautat peste tot si nu le-am gasit. Eu am ramas cu bagajele in fund pe trepte, ea s-a dus, obosita cum era, inapoi la magazin, unde credea ca le-a pierdut. Era atat de stresata ca nici nu mai tine bine minte cum a ajuns acolo, dar norocul a fost ca cei de acolo le gasisera si i le-au dat inapoi. Erau doua chei, una de la casa si una de la masina. Culmea, ca pana acum niciodata nu a pierdut nimic. Se vede ca e fericita, ca de-asta e si asa distrata... Doar ca imi venea sa nu stiu ce sa-i fac!

Explorand prin cartier am mai descoperit locuri interesante, ca de exemplu o 'alimentara' care aduce chestii italienesti si la care am gasit cannoli. Iar ceva mai departe de noi, in Northbridge, am mai gasit un magazin care vinde tot felul de mirodenii, seminte si boabe. Au acolo tot ce vrei si ce nu vrei, chestii pe care nu le mai vazusem in viata mea. Am vazut 6-7 feluri diferite de orez, malai vrac, telemea bulgareasca, conserve rusesti de sprot, foi de vita pentru sarmale si multe altele, o sumedenie. Asa ca atunci cand ni se va face pofta stim de unde sa ne aprovizionam.

Pana una-alta incercam sa o lasam mai moale cu mancatul si sa mai 'dam jos'. Mai ales eu. Si cum alergatul e cam plictisitor si prea obositor, iar mersul pe jos dureaza mult si e mai putin eficient, am vorbit cu mosii Nicolae si Craciun sa vina mai devreme anul asta si sa ne aduca la amandoi biciclete.
N-au fost chiar chilipiruri, dar pentru ca le-am luat pe amandoua odata am cerut discount si am primit unul destul de mare. Sefului de la magazin se pare ca i-a placut de noi vazandu-ne imigranti, ca si el era un korean care venise in Australia in urma cu 40 de ani, dupa cum ne-a povestit.
A trebuit sa ne cumparam si casti, care desi caraghioase sunt obligatorii aici. Dar macar te coafeaza frumos, dupa cum am aflat cand am ajuns acasa. Pozele sunt pe Picasa.
Bicicletele le-am luat de undeva din nordul orasului, din Osborne Park, iar pana acasa am venit pe ele. Si am facut un traseu frumos, pe langa Lake Monger, pe unde era plin de rate, lebede si pelicani, apoi am venit prin Kings Park, am traversat podul si am ajuns la noi pe Esplanada. A fost o plimbare excelenta, care mi-a adus aminte de 'vremurile bune', cand eram pustan si plecam de acasa cu bicicleta fara sa-mi pese incotro ma indept.
In Perth e o placere sa mergi cu bicicleta. Sunt foarte multe carari speciale pentru pietoni si biciclisti, asa ca foarte rar esti nevoit sa mergi pe strada. Iar mosulica de la magazin ne-a dat si cateva harti editate de Ministerul Transporturilor de aici cu traseele principale de bicicleta din Perth, dintre care cele mai spectaculoase par sa fie drumul care duce din centru la plaja, traseul de vreo 50 km pe tarmul oceanului (din suburbiile din nord pana in Fremantle) si traseele de pe malurile raului.
Abia asteptam sa le facem cat mai curand, mai ales ca de timp deocamdata nu ducem lipsa. Insa, din pacate, pentru cel putin vreo doua zile va trebui sa ne abtinem. Pentru ca si eu si Roxi, dupa prima zi de mers in sa, am capatat o sensibilitate in 'partile moi'. Acum asteptam sa ne treaca durerea si sa se mai tabaceasca pielea. Obrazul subtire... :)