Oamenii muncii. Peisaj cu oi si portocale. New Norcia

  

Revenim cu noutati. Care, la fel ca si data trecuta, o privesc in principal pe Roxi.

Am scris in postarea anterioara de ce a renuntat la jobul in armata si cum si-a gasit o pozitie temporara (6 saptamani) la o firma de inginerie. Si se pare ca a facut impresie buna acolo, pentru ca deja dupa prima saptamana a primit laude de la tipa care avea sarcina sa o supravegheze. Fapt pentru care Roxi a si indraznit sa o roage sa ii permita sa o treaca la referinte in CV.

Iar lucrul asta se pare ca a contat destul de mult, pentru ca imediat ce a aplicat a fost chemata la vreo 5 interviuri in tot atatea zile. Chiar si de catre firme de recrutare care in trecut ii trimisesera respingeri. Asa ca, dincolo de orgoliul satisfacut, si-a permis sa fie discretionara in optiuni. Nu a mai aplicat ca la inceput la orice job, oricat de nesemnificativ, ci de data asta si-a impus niste obiective clare pe care le-a urmarit. Nici macar nu s-a grabit sa dea un raspuns primei oferte pe care a primit-o, motiv pentru care angajatorul (care se pare ca a placut-o destul de mult) nu numai ca a fost dispus sa adapteze postul mai bine profilului ei, dar a venit si cu o oferta de salariu imbunatatita (asta mi se datoreaza si mie partial, ca eu am pus-o sa 'pluseze', de ce sa nu zic? :)

Deci, ca sa nu mai lungim prea mult vorba si suspansul, Roxi si-a gasit in sfarsit un job perfect pentru aspiratiile ei, unde va avea un salariu aproape cat al meu (da, asa e, nu mai pot de ciuda...).

Intre timp cei din firma de inginerie o indragisera si aproape ca nu mai vroiau sa o lase sa plece. Ii tot faceau alte oferte temporare pana urmau sa ii gaseasca un post permanent, dar o cariera in 'office administration' (adica secretariat, pe intelesul tuturor) nu reprezenta deloc un ideal de-al ei. Iar departamentul de contabilitate al firmei era in Adelaide, asa ca...

Asa ca... de maine, 2 august, la peste 9 luni de cand am ajuns in Australia, Roxi va incepe si ea serviciul 'pe bune'. E drept ca pana acum nu cautase decat chestii part-time, pentru ca in primul semestru mergea la cursuri in timpul zilei. Acum se va duce la colegiu seara si biata de ea spera sa poata sa tina ritmul, pentru ca a ales sa faca intr-un semestru cursurile care se fac in mod normal intr-un an. Dar ea e ca Fat-Frumos, care creste intr-o zi cat altii in doua. Nu ca mine, smeul...

Morala e ca fiecare cu norocul lui. Roxi stia ca in cazul ei norocul n-o sa influenteze insa prea mult situatia, pentru ca, stiindu-se statutul avocatilor aici, experienta ei ca avocat in Romania era privita mai degraba ca un handicap. Tocmai de aceea a ales sa o ia de la capat cu studiile si sa faca voluntariat. E drept ca rezultatele nu au venit imediat, dar acum e bucuroasa si entuziasmata nevoie-mare. Si merita pe deplin laudele pe care i le-am adus.

Eu cu ce sa ma laud? Ma laud si eu ca am primit o marire de salariu. Nu prea mare, dar suficienta cat sa ma binedispuna ca trendul e de 'crestere'. La care se mai adauga si faptul ca din iulie au mai scazut taxele (adica a fost ridicat pragul).

In rest la serviciu treaba merge bine, tampenii nu prea am mai facut, am fost si intr-o vizita de lucru pe 'santierele patriei' acum vreo saptamana... Mai desenez si de mana din cand in cand (lucru destul de rar in zilele noastre), castile pe urechi, manecile suflecate, pranzul cu papagalii cand e vremea buna si uite-asa trec zilele de serviciu una dupa alta fara prea mari batai de cap.

Si mai vine cate un weekend in care mai iesim pe ici pe colo. Ca de exemplu saptamana trecuta, cand ne-am urcat pe nepusa masa in masina si am plecat sa vedem New Norcia, un orasel intemeiat de calugarii benedictini spanioli pe la 1846, parca.

Am avut de mers cam vreo 170 km pana acolo, dar drumul a fost nemaipomenit. Unul din lucrurile care imi lipseau in Romania si pe care l-am redescoperit cu mare bucurie in Australia este placerea condusului. Soselele principale sunt excelente si perfect semnalizate, peisajele cu nisipul rosu de pe marginea drumului si verdele crud al ierbii din timpul iernii noua ni se par superbe,  iar faptul ca drumul e liber incat doar din cand in cand mai intalnesti cate o alta masina mi se pare fabulos. Doar sa nu pleci cu rezervorul gol, ca statiile de benzina nu se intalnesc nici ele prea adesea. Asa cum am facut noi la intoarcere, cand ni se aprinsese beculetul si vreo 20 km am cam stat cu inima stransa (si nu doar cu inima)... Noroc ca trecusem deja pe acolo si ne aminteam ca vazusem o benzinarie intr-un satuc pe nume Bindoon. Acolo am oprit si am bagat niste benzina cu 140 centi/litru (ca era sambata seara, in conditiile in care miercurea gasesti cu 115...).

Sa nu uit sa amintesc ca GPS-ul nostru iar a luat-o pe campii (la propriu) si ne-a bagat vreo cativa km pe un drum neasfaltat, acoperit cu nisip rosu si frumos ca-n filme. E drept ca Roxi nu era asa de incantata ca mine, dar dupa ce am facut cateva poze si si-a dat seama ca urma sa ajungem din nou in soseaua principala s-a mai linistit.

Din Bindoon am cumparat si niste portocale de la o ghereta scoasa pe marginea drumului. Ni se facuse pofta, ca tocmai ce trecusem pe langa niste livezi de portocali si mandarini. Iar cand am oprit ne tot uitam mirati in stanga si in dreapta sa vedem unde e precupetzul, sa 'ne serveasca'. Asta pana am dat cu ochii de 'pusculita' pe care o puteti vedea in poza urmatoare.

Au ras prietenii din Romania de noi ca ne-am conformat si am platit, ca facem natia de ras, ca trebuia sa incarcam toti sacoteii de portocale in portbagaj si s-o stergem fara sa mai stam pe ganduri :)

Lasand gluma la o parte, toate maruntisurile astea ne produc de fiecare data o mare bucurie. Asa cum majoritatea maruntisurilor din Romania (si mai ales din Bucuresti) ne duceau de fiecare data cu un pas mai aproape de disperare... E uluitor sa redescoperi ca poti avea incredere in oameni, ca iti poti lasa portocalele singure pe taraba si sa te astepti sa mai gasesti si bani in schimbul celor care au disparut, sa poti sa mergi in autobuz fara sa tii mana pe portofel, sa alergi seara prin locuri destul de intunecate cu ipodul de 200-300$ la vedere si sa nu ai nicio grija pentru el sau pentru tine, fie ca esti baiat sau fata... 

Dar sa revenim.

Culmea culmilor s-a produs cand am iesit din Bindoon si am trecut pe langa o ferma unde am facut fotografia de mai jos. Nu cred ca mai e nevoie de comentarii...

Asa cum vedeti, drumul pana in New Norcia in sine a fost o 'aventura'. 

Cat despre orasel in sine, nu era foarte impresionant, la prima vedere. Arhitectura veche a celor catorva constructii din centru nu pare suficienta sa merite o vizita pana acolo. Dar norocul nostru a fost ca am ajuns chiar la fix incat sa prindem turul cu ghid al asezarii (20$ de palarie), care se organinzeaza de doua ori pe zi (la 10 si la 1.30). Cu ocazia asta am aflat cateva lucruri destul de interesante din istoria locului, am putut vizita o zona a manastirii, biserica, ultima casuta ramasa de pe vremea colonistilor, centrele de educatie si muzeul. Care desi mic era foarte interesant, mai ales ca trecutul caruia ii pastra memoria nu era unul prea indepartat. Si aveai astfel prilejul sa intelegi cat de multe lucruri s-au schimbat in doar o suta si ceva de ani.

La etaj era si o mica galerie de arta cu tematica religioasa, impresionanta prin simplitate si mesaj.

Iar din muzeu nu putea lipsi un mic magazinas cu tot felul de chestii, de la gemuri si vinuri facute de calugari, la sepci si calugari de lut de pus in gradina (in loc de pitici). Oricum, un kitsch mult mai usor digerabil decat cel de la castelul Bran, de exemplu.

Si daca tot vorbim de digerabil, de la 'shop'-ul muzeului am cumparat o paine cu fructe din brutaria calugarilor, din care am infulecat amandoi cu pofta pana am ajuns acasa.

In rest, nimic nou. E miez de iarna, iar din cand in cand mai si ploua.

Roxi a facut restituirea de taxe si ne-am pomenit ca cica trebuie sa primim inapoi vreo 2600 $ (iuhuuu!). 

Si cam atat, deocamdata. 

P.S. Pentru prietenul meu Liviu: da, Bulache, mieii erau si albi, si negri, dar portocalii... 

Noutati. Sfaturi. Lume buna care ne viziteaza (blogul). Jurnal de cazarma. Anunturi imobiliare

 
La cererea expresa a marelui public, cangurul negru revine. Pe cai mari. Sau caii negri revin pe canguri mari? Ca nu mai stiu. In sfarsit, nu mai conteaza...

Am inceput sa primesc din ce in ce mai multe emailuri si mesaje de la cei care citesc acest blog si ma bucura lucrul asta, ca asa ne mai cunoastem si noi viitorii (potentiali) conationali. Desi nu ma bate niciun gand sa ma reprofilez ca agent, nu ma deranjeaza deloc (ba chiar dimpotriva) sa ofer cate o parere (ca nu le pot numi sfaturi), dar adresez o rugaminte celor care imi scriu pe chestiuni legate de emigrare sa incerce sa se documenteze mai intai din sursele oficiale (incepand in primul rand de pe siteul oficial). Sunt multi care, asa cum se intampla si pe forum, ma intreaba generalitati de genul 'cum e in Australia?', 'se gasesc joburi?', 'ce sanse as avea sa ajung acolo?'. Lor as vrea sa le transmit urmatoarele: oameni buni, internetul asta e o mina de aur pentru cei care vor sa afle cat mai multe detalii despre Australia (si nu numai). Doar ca trebuie sa ai putina rabdare si un dram de bunavointa sa cauti si sa gasesti ce ai nevoie. Inteleg ca e un pas important pe care unii dintre voi vreti sa-l faceti, dar cu atat mai mult ar trebui sa nu va bazati pe opinii subiective ale unora sau altora. Si mai ales sa nu va asteptati sa va dea cineva 'mura-n gura'. Repet ce am mai spus de atatea ori: fiecare e diferit si se asteapta sa gaseasca altceva aici. Pentru unii se intampla sa iasa treaba bine (consideram ca si noi ne numaram printre acestia), iar pentru altii nu. Nimeni nu ofera garantii. Risti si castigi sau pierzi. Dar de riscat oricum risti. Noi, unii, ne-am asumat pe de-a-ntregul acest risc cand am hotarat sa plecam din Romania. Motivul era unul cat se poate de simplu: nu vroiam sa ajungem vreodata sa ne para rau ca am fi putut si n-am incercat.

Din ce citim pe net si mai vorbim cu cei de acasa, situatia in Romania pare din ce in ce mai albastra. Sau maro... De altfel va dau o veste 'senzationala': se pare ca Micul Boc are si el, bietul, ganduri de bejanie. Profitand de un instrument care urmareste activitatea pe blog, am aflat ca cineva din Cancelaria Primului Ministru pierde vremea cautand canguri verzi pe pereti ('n-am gasit alta rima' :), asa cum puteti vedea mai jos. Oare chiar asa de nasoala sa fi ajuns treaba? Am insa o veste proasta: meseria de Prim Ministru nu cred sa se afle pe SOL, deci slabe sperante...

Aceeasi veste si pentru Ministrul de Interne, din pacate... (sau poate o fi Ministrul de Interioare?)

Oi fi uitat sa platesc vreo amenda de circulatie si acum cauta sa-mi dea de urma, sa mai 'atraga fonduri' :)

Bugetari care n-au ce face la serviciu... Si te mai intrebi...

Sa revenim insa la oile noastre marsupiale.

Noutatile pe care le avem o privesc in special pe Roxi. Care, asa cum spuneam in ultima postare, avea ganduri serioase sa ia pusca si ranita la spinare si sa plece la 'razbel'. Adica sa se inroleze in armata.

Ce-i drept, jobul era foarte bun. Post pe contabilitate (adica ceea ce isi doreste sa faca), salariu mare si neimpozitat, cetatenie dupa 3 luni, posibilitati de promovare si pregatire imense (inclusiv universitate platita de ei), o gramada de facilitati deloc de neglijat, locuinta asigurata de armata cu o chirie probabil pe sfert din cat platim acum.

Asa ca s-a pregatit saraca de ea temeinic pentru testele preliminare, mai ales ca stia ca in general cei fara cetatenie au sanse destul de mici sa fie selectati. Dupa ce a luat primul test scris a urmat si un interviu pentru care s-a documentat despre tot ce presupune armata australiana (inclusiv despre pusca de asalt Steyr F88).

Iar in urma interviului (care a durat aproape o zi intreaga, cu tot cu vizita medicala si discutia cu un psiholog) a primit acceptul. Si o sapca frumoasa, drept recompensa :)

Ar mai fi urmat doar sa se prezinte la proba fizica preliminara (o formalitate). Iar apoi 80 de zile in programul de pregatire fizica si tactica din Wagga-Wagga. Care nu era deloc floare la ureche, mai ales pentru o faptura gingasa ca ea, dar cu atat mai mult era ambitionata sa reuseasca.

Insa pana la urma, dupa indelungi 'framantari', a renuntat (cu multe regrete) la ideea cu armata din cauza nesigurantei in ceea ce priveste locul in care ar fi urmat sa primeasca post. Nimeni nu ii putea garanta ca va primi job in Perth. Noi nu am fi exclus posibilitatea sa ne mutam in alta parte, desi ne simtim minunat in orasul asta. Deocamdata suntem insa oricum 'legati de glie' de sponsorizarea din partea WA si inca un an si jumatate nu ne putem muta in alta parte nici daca am vrea lucrul asta. Roxi ar fi urmat sa devina cetatean si pana la urma pentru ea nu ar mai fi fost o problema, dar exista riscul ca ea sa trebuiasca sa se mute la post si eu sa fiu nevoit sa raman aici. Si daca nu i-ar fi convenit, regula era ca oricum cel putin 4 ani de zile nu ar fi putut sa demisioneze.

Si chiar daca sa presupunem ca ar fi primit jobul aici, la fiecare doi ani urma sa fie relocata. Se mai intampla sa ramai la acelasi post 4 sau maxim 6 ani, dar pana la urma tot trebuia sa pui coviltirul la caruta si sa te duci unde te trimiteau ei. Pe cheltuiala lor, desigur, dar totusi...

Iar daca ai stii ca te trimit in Sydney, Melbourne, Brisbane, sau chiar in Hobart nu ar fi fost o mare tragedie, ca mai vedeam si noi lumea, dar daca ne trimitea in Alice Springs, Broome sau cine mai stie prin ce satuc uitat de lume pe unde au astia bazele militare? Eu ma apucam probabil sa proiectez tzarcuri pe la ferme, ca altceva... :)

Din pacate armata aici inca se bazeaza pe sistemul invechit cum ca barbatul munceste si femeia casnica are grija de copii si il urmeaza oriunde s-ar duce. Iar pentru noi nu prea se potrivea. Mai ales cu cat ne dorim sa prindem radacini cat mai repede, in sensul ca ne dorim sa ne construim o casuta si un bebe cat mai curand ;)

Deci, cu mare parere de rau, Roxi a renuntat la un job excelent, dar care ne-ar fi influentat viata intr-o prea mare masura. Si nu a fost singurul, de altfel.

Intre timp a gasit un job temporar de sase saptamani la o firma multinationala de inginerie. Firma e ca lumea iar jobul e simplu, ca invarte toata ziua niste hartii de colo pana colo, scaneaza niste dosare si arhiveaza niste chestii. Plus ca fiind job temporar salariul e destul de bun si Roxi se bucura ca mai poate sa scrie ceva 'experienta australiana' in CV.

Dar in timpul asta a mai continuat sa aplice pe ici-colo. Asa ca a fost chemata la un interviu si repede acceptata de unii care aveau o afacere cu terenuri de tenis. Jobul era destul de complex, incluzand si ceva elemente de contabilitate, dar firma era foarte mica si salariul pe masura, iar posibilitatile de promovare erau zero. Poate doar ca instructor de tenis :) Roxi a stat vreo doua zile in dubii, ca se spune ca in general primul job nu se refuza. Insa dupa ce am intors amandoi situatia pe toate fetzele si mai ales dupa ce a vorbit si cu agenta de recrutare, si-a dat seama ca mai rau ar face daca s-ar duce acolo cateva luni decat daca nu s-ar duce deloc. In sensul ca ori stai cel putin un an pe un post, ori pleci dupa cateva luni cu recomandari favorabile din partea angajatorului. Cum scenariul 2 era putin probabil sa se intample si cum nu vroia sa piarda un an acolo, Roxi a ales sa spuna pas si sa isi pastreze optiunile deschise pentru altceva mai bun. Intre timp oricum isi continua studiile (doar ca acum a ales sa se duca la scoala seara, ca sa poata sa mearga si la serviciu, daca s-o gasi).

Pe la jumatatea lui iunie am mai dat o tura cu Marius cu bicicletele pe malul oceanului, din Cottesloe pana in Hillary's si inapoi pe la City Beach. Ocazie sa mai dezmortim picioarele, sa ne mai bucuram de vremea frumoasa si sa-i fac lui Marius suficiente poze cu semnele de avertizare cu serpalai. 

Tot in perioada aia am mai facut si un gratar in aer liber in fata blocului lui Marius. E acolo un parculet (mai degraba un spatiu verde) pe marginea autostrazii, cu gratare, mese si veceuri cantatoare si am petrecut de minune impreuna. Doar ca am fost cam neinspirat, ca mi-am luat nadragii scurti si m-au nenorocit tantarii. Auzi, ba nene, tantari iarna...

La mine la serviciu treaba vad ca merge inainte. Stresul e aproape inexistent, desi se mai intampla uneori sa mai vina cate o avalansa de proiecte. Dar le descurcam fara sa ne dam prea tare peste cap. Bine ca vin, ca mai rau ar fi fost sa nu avem.

In continuare am mers pe bicicleta dimineata, mai ales ca pana acum vreo doua-trei zile a fost mai mereu soare si senin. Desi s-a facut cam frig, adica 4-5 grade noaptea, e departe inca de minima istorica de -0.6 grade :) Ziua insa sunt cam 17-18 grade, asa ca uneori mai vezi pe strada oameni in pantaloni scurti si slapi (printre cei cu paltoane si fulare). Dupa amiaza in pauza de masa prefer sa ies cu pachetelul pe malul raului si sa mananc la aer liber. Iar acum cateva zile era plin de papagali colorati in copaci. O frumusete!

Ca tot povesteam de serviciu, firma noastra a inchis una dintre casele de prezentare si a facut o licitatie interna pentru mobilierul si decoratiunile din interior. Ocazie cu care am mai cheltuit vreo suta si ceva de dolari anapoda pe niste prostii, dar macar am avut un motiv intemeiat sa mergem 75 de km pana in Mandurah, oras despre care auzisem ca e foarte frumos si pe care abia asteptam sa il vizitam.

Asa ca intr-o sambata dis-de-dimineata ne-am urcat in masina si am plecat. Pentru inceput la veterinar, ca pisoiului ii aparuse o chestie ciudata sub barbita si ne era frica sa nu fie cine-stie-ce ciuperca. Am avut noroc, era doar o mica julitura, asa ca l-am parasutat inapoi acasa si am plecat voiosi spre Mandurah.

Ne-am dus in primul rand sa ne recuperam achizitiile. Niste vaze, o veioza, un castron de sarma cu niste biloaie in el, o tava cu niste farfurii. Prostii... Dar ne-a placut cartierul.

E destul de interesant sistemul de dezvoltare al zonelor rezidentiale de aici. Dezvoltatorii (in general privati, dar se mai intampla sa fie si consiliile) cumpara o suprafata mare de teren, o parceleaza, aduc utilitatile la fiecare parcela, realizeaza infrastructura, asfel incat in momentul in care terenul e scos la vanzare strazile sunt asfaltate si aleile betonate, parcurile si locurile de joaca pentru copii sunt gata, vegetatia din spatiile publice e la locul ei, iar parcelele sunt aproape intotdeauna terasate si nivelate ca-n palma, pentru a fi mai usor de construit pe ele. Iar de construit nu construieste fiecare ce-l taie capul, ca aproape intotdeauna pentru aceste zone exista planuri de urbanism extrem de precise.

Se practica uneori ca o anumita zona (cam 10-20 parcele) sa fie rezervate pentru 'display houses', ale firmelor de constructii care isi permit. E ca un showroom de case, in care clientii pot intra sa vada ce le ofera fiecare si

unde pot discuta cu reprezentantii de vanzari. Iar cand restul parcelelor se vand, display-urile se inchid si se vand si ele, urmand a se construi altele in zone noi.

Dupa ce am luat ce aveam de luat si am mai dat o raita prin zona, am plecat in Mandurah in centru. E foarte pitoresc oraselul, cu o multime de case pe canale. Nu e ca la Venetia, desi multi dintre agentii imobiliari asa ar vrea sa lase impresia. In schimb e un loc ideal pentru o viata tihnita, cu masinile in garaj si barca in fata balconului. Si cu preturi pe masura pretentiilor...

N-am duce-o rau in Mandurah, cu conditia sa avem joburi prin apropiere, ca e cam departe de Perth. Imi amintesc insa ca primul job care mi s-a propus cand am venit aici era unul de draftsperson in Mandurah. N-a mai iesit nimic pana la urma (zic 'din fericire' acum), dar pe atunci as fi fost dispus sa fac naveta.

A fost frumos in Mandurah. Am facut din nou o multime de poze si am venit acasa foarte relaxati. Atat de relaxati ca Roxi a reusit sa dea gramada si sa sparga una din vazele cele noi... Am lipit-o eu cu super-glue, dar tot se vede. Aia e, ce sa-i faci, a mai crapat un drac :)

De curand Roxi a fost invitata la o cina la o prietena filipineza, o fata cu o poveste impresionanta. Pe scurt, cand era mica, desi erau sarace lipite pamantului la ele in Filipine, Roena si mama ei au alergat dupa un turist australian pe care il vazusera ca isi pierduse portofelul. In care avea toti banii (o adevarata avere pentru ele) si actele.

L-au ajuns din urma si i-au dat omului portofelul inapoi, ba mai mult, nici macar nu au vrut sa accepte o recompensa. Au ramas insa prieteni. Iar cand mama ei s-a imbolnavit, inainte sa moara, l-a rugat pe tipul ala, care intre timp devenise foarte bogat, sa aibe grija de Roena. Si el a ajutat-o sa vina in Australia si sa poata sa studieze aici.

Asa ca inca o posibilitate de emigrare pentru doritori: intotdeauna sa le dati portofelele inapoi australienilor (bogati) care le pierd :)

Cam cu astea ne 'laudam' deocamdata (daca nu pun la socoteala si noul telefon mobil pe care mi l-a facut cadou sotia din primul ei salariu ;) Astea si un lamai si un leustean pe care i-am cumparat de la Bunnings (ca tot ziceam mai devreme ca vrem sa prindem radacini).

Seara mai alergam 'pe malul garlii' (am facut ceva progrese; macar cu atat sa ne fi ales din pregatirea pentru armata) si ne mai uitam din cand in cand la cate un meci. Din pacate cele mai interesante sunt in toiul noptii, asa ca le-am cam sarit. Australia a facut o figura buna, terminand grupa pe locul 3 (cu 4 puncte parca), desi au furat-o de la nemti cu 4-0 in primul meci.

Oricum pe aici 'soccer'-ul e un fel de sport pentru domnisoare. 'Footy' (adica fotbalul australian) ramane detasat in topul preferintelor (e destul de spectaculos, ce-i drept), urmat de cricket si tot felul de alte sporturi ciudate precum netball, un sport mai mult de fete, asemanator oarecum cu baschetul, doar ca la asta pe teren sunt doar cosurile (fara panouri) si e mult mai static si plictisitor.

Iar Bambusica practica in continuare cu destoinicie curling-ul, asa cum de altfel o facea si in Romania. Cred ca vrea sa faca performanta...

Ca si alte noutati ar mai fi de spus ca ne-am trezit intr-o dimineata cu un nou Prim Ministru (o cucoana). Cum nu ma pasioneaza politica de aici (e prea 'light' in comparatie cu ce eram obisnuit) pot doar sa remarc decenta cu care a avut loc evenimentul. Nu am vazut sa iasa unii sau altii la televizor si sa inceapa sa faca panarama. Lumea pare mult mai interesata seara sa se uite la emisiuni de genul 'Master Chef' sau 'Australia's Got Talent' decat la bla-bla-urile politice. Pana n-o aparea si pe aici vreun domnu' Dan sau vreun domnu' Gadea sau vreun alt domn, mai stii?...

In incheiere as vrea sa profit de 'audienta' acestui blog non-profit ;) si sa fac un anunt imobiliar: garsoniera noastra din Bucuresti (str. Panduri) isi cauta ocupant(i) de incredere. Asa ca daca stiti pe cineva interesat si doriti sa-i dati de veste, v-am ramane recunoscatori. Ca e frumoasa, aranjata, mobilata, asa si pe dincolo, asta e de netagaduit. Doritorilor le putem trimite fotografii sau putem sa aranjam sa o vada. Emailul meu e andu.smeu@gmail.com

Si nu uitati: garsoniera-i cu noroc! Statistica ultimilor ani spune ca cei care au locuit acolo o perioada mai indelungata au sanse nemaipomenite de a lua drumul Australiei ;)

UPDATE 18/07/2010
Cu garsoniera s-a rezolvat. Si noua locatara nici macar nu pare sa aiba ganduri de emigrare.
Inca... ;)

Cum-necum, au trecut 5 luni

...si abia acum putem sa spunem ca am prins si noi cat de cat radacini aici. In sensul ca saptamana asta mi-am gasit, in sfarsit, un job ca lumea, full-time si destul de bine platit, pentru inceput. Nu va spun cat, curiosilor (sic!), dar as putea sa va spun ca, net, e de cca. 3,5 ori mai mult decat castigam in Bucuresti la jigodia aia de Podiuc. Desigur ca si preturile in Australia sunt ceva mai mari decat in Romania, dar, dupa cum ne-am facut socotelile, ne va fi suficient sa ne descurcam binisor fara sa mai 'intram' in rezervele de acasa. Iar asta ne multumeste deocamdata, pentru ca atunci cand Roxi isi va gasi si ea ceva (part-time eventual, ca sa poata sa isi continue si studiile) ne gandim ca salariul ei il vom putea pune deoparte. Cel putin teoretic...

Oricum, am scapat si de ultimul mare stres. Ca a fost intr-adevar un stres, de ce sa nu recunosc? 5 luni e o perioada lunga. E adevarat ca, precauti din fire cum suntem, am mers pe filozofia 'asteapta-te la ce e mai bine, dar fii pregatit pentru ce e mai rau' si de cand am ajuns aici am cautat sa ne chivernisim banii ca sa ne ajunga pentru cel putin 7-8 luni, in conditiile in care nu am fi gasit de munca. Insa nu credeam ca o sa dureze totusi atat. Nu trebuie uitat si faptul ca noi am ajuns aici spre sfarsitul lui octombrie, o perioada cat se poate de proasta pentru angajari. Dinspre sfarsitul anului pana la inceputul lui februarie aici e o acalmie generala, iar putinele anunturi de angajare care au aparut atunci am sentimentul ca au fost puse fictiv de catre agenti de recrutare care urmareau sa isi faca un portofoliu baban pe care sa il arate clientilor la inceputul lui 2010. Ca, va vine sa credeti sau nu, aici se cam practica smecheria asta (lucru pe care l-am aflat si eu ulterior, dupa indelungi frustrari).

In cautarea unui job pot sa spun ca experientele au fost relativ variate. Am fost la interviuri la trei agentii si la cinci firme (inclusiv cea la care voi lucra de acum incolo). La firme interviurile au mers intotdeauna  aparent bine (adica din ce in ce mai bine, ca la primul am cam avut emotii). Cei cu care m-am intalnit erau si ei arhitecti si am discutat cu ei aplicat, pe portofoliu, despre ceea ce am lucrat. Si nu ca sunt eu prea destept, dar ma bucuram ca toti apreciau ce le aratam ca am facut. Insa talentul meu in ale designului nu a fost suficient cat sa suplineasca lipsa de experienta australiana. Imi venea sa ma impusc cand dupa interviuri primeam cate un email in care mi se spunea ca am fost grozav la interviu, dar ca din cauza ca n-am suficienta experienta nu pot sa ma angajeze.

Insa judecand obiectiv si mai afland cum stau lucrurile pe aici nu pot sa ii condamn prea aspru pe cei care nu au fost dispusi sa imi acorde o sansa. Asa cum am mai scris pe blog acum ceva vreme, in constructii aici (si cred ca in majoritatea domeniilor) se pune mult mai mare accentul pe a fi specializat pe ceva anume decat pe a stii sa faci cate ceva din toate. Faptul ca in Romania treaba sta putin altfel nu prea m-a ajutat, asa cum speram la inceput. O alta chestie care m-a tras cumva inapoi a fost ca nu prea am lucrat in ArchiCAD pana acum. Iar aici ArchiCAD e la putere, poate mai mult decat AutoCAD-ul. Lucrasem eu la un proiect acum vreo 5-6 ani si am increderea ca o sa ma readaptez repede, dar nu am vrut sa mint in CV. Asa ca din start firmele care cereau sa ai experienta in softul asta au picat. Noroc ca cei la care o sa incep sa lucrez ma vor trimite inainte la training o saptamana.
 

Cu agentii interviurile au mers si mai bine, chiar. Diferenta e ca ei nu au pregatire in profesie, asa ca cea mai comoda modalitate pentru ei sa isi faca o impresie despre tine e sa caute cuvinte-cheie in CV. Ai scris exact cuvantul pe care l-a scris si clientul in descrierea jobului - ai o sansa. Ai scris ca ai facut acelasi lucru, dar sub o alta forma sau cu o alta formulare - CV-ul tau ajunge la cos. O tampenie, dar daca atat ii duce mintea...

Din multitudinea de agentii la care mi-am trimis CV-ul doar 3 m-au chemat la interviu. Primul dintre ele a fost undeva prin noiembrie anul trecut, la o agentie specializata pe constructii, Frontline Constructions. Tipul cu care m-am intalnit era cu vreo 2-3 ani mai tanar decat mine, gelat abundent, cu cateva ghiuluri pe degete, camasa de matase cu motive florale descheiata la doi nasturi, lant de aur si costum negru in dungi gen 'gigibecali'. Si de origine siciliana (dupa mama). Desi parea un fanfaron, la interviu mi-a facut o impresie buna. Si-a notat o gramada de observatii pe CV-ul meu pe care il avea in fata, mi-a pus o sumedenie de intrebari si s-a aratat entuziasmat de portofoliul meu (a tinut sa-mi spuna ca i-a placut asa de mult incat s-a dus sa i-l arate si sefului cel mare). Cand a vazut si ca am fost cu bursa un an in Sicilia... Asa de incantat era de mine, de cred ca mai avea putin si ma cerea de nevasta :) Si mi-a multumit de zeci de ori pe parcursul interviului, pentru ca spunea ca din raspunsurile pe care i le dadeam la anumite intrebari mai intelegea si el cum sta treaba in arhitectura. A promis ca pana in Craciun imi aranjeaza un interviu. Sigur 100%. Era la mama naibii, tocmai in Mandurah (la vreo 75 km), iar pozitia nu era de arhitect ci de draftsperson, dar bineinteles ca eram dispus sa ma duc. Stau eu linistit ce stau asteptand telefon de la el - nimic! Cu cateva zile inainte de Craciun ma suna sa isi ceara scuze, dar clientul lui pleaca in concediu de sarbatori, asa ca ma roaga sa accept sa ma duc la interviu in primele zile din ianuarie. Nicio problema. Trece Craciunul, Revelionul, trece si prima saptamana din ianuarie, asta nu mai dadea niciun semn de viata. I-am scris un mail - n-a raspuns. I-am dat telefon - am vorbit cu secretara, ca cica nu era. I-am lasat mesaj sa ma sune - nu m-a sunat. Intre timp mi-era ciuda ca mai apareau anunturi interesante cu joburi date de firma lui si tot el era persoana de contact. Am aplicat si la alea, ce aveam de pierdut? Prin februarie, pe cand lucram casual la Mike, ma suna Anthony al meu, dupa 3 luni si ceva, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. M-a intrebat daca mai caut de lucru si mi-a zis ca in cateva zile imi aranjeaza un interviu in Rockingham (tot spre sud, dar la doar 45 km de Perth). Si m-a asigurat ca ma va suna intr-o zi-doua sa imi spuna cand sa ma duc. Si cu asigurarea am ramas, ca de atunci pana acum tot mai astept telefonul lui... :)

La celelalte doua firme oamenii erau mai profesionisti. Dupa interviuri mi-au verificat referintele, iar tipa de la ultima firma la care m-am dus mi-a gasit jobul in mai putin de o saptamana.

Ar mai trebui sa mentionez ca in ultimele 10 zile am lucrat casual la un birou de arhitectura, altul decat al lui Mike Gilbert. Venisem la un interviu la ei si dupa 2 zile m-au sunat sa imi spuna ca au doua vesti, una buna si una rea. Cea rea era ca nu 'pot' sa ma ia la ei ca nu am suficienta experienta australiana (deci chiar ma saturasem, nene, sa tot aud asta!), iar vestea buna era ca, daca vroiam, puteam sa ma duc sa lucrez casual, pentru vreo 2 saptamani. Probabil ca cel/cea pe care s-au hotarat sa il/o angajeze trebuia sa dea preaviz, nu stiu... Mi-a cam stat in gat oferta asta, dar am acceptat, ca doar mai faceam un ban. Pana la urma a fost ok cat am lucrat la ei. De lucru mi-au dat chestii banale si migaloase, dar m-au platit bine, iar biroul era dragut, seful cumsecade si colegii simpatici (un canadian care a venit in Oz dupa cativa ani petrecuti in Noua Zeelanda si o tipa linistita, insarcinata, care conducea un Holden Commodore V8 rosu cu motor de 6L. Cool!).

Oricum, celui care trebuie sa ii multumesc pentru noul job e Mike, tipul la care am lucrat casual de la inceputul lui februarie. In primul rand ca mi-a aratat si explicat pe scurt sistemele constructive de aici, iar in al doilea rand pentru ca a acceptat sa il dau la referinte, iar asta cred ca a contat decisiv. Iar daca am sa-i multumesc lui Mike atunci am sa le multumesc si lui Bill, care m-a prezentat lui Mike, si lui Cristi (Roni) care m-a prezentat lui Bill. Asa-s romanii pe aici, ajutaciosi.

Deci m-am facut cu job, pana la urma. Roxi isi cauta si ea ceva part-time, de preferinta intr-o firma de contabilitate sau ceva de genul. Chiar azi a fost la un interviu la o firma tare de consultanta financiara undeva in centru, intr-o cladire inalta de birouri, si a fost impresionata de cum se vedea orasul si raul de la etajul 32. Dar a aplicat oricum si la joburi fara prea mari pretentii de gen Woolworths, Target sau David Jones (cu un CV mincinos, bineinteles, ca doar nu era sa aplice cu ala de avocat). De altfel si eu am aplicat, mai mult in gluma, pentru joburi part-time la Bunnings sau la Australia Post, pe vremea cand lucram la Mike, care insa nu ma chema in fiecare zi. Nu am primit niciun raspuns pana in ziua de azi, oricum... N-am calificare... Sau poate n-am suficienta experienta australiana, mai stii?

Cam atat despre joburi. In rest nu prea mai avem multe de povestit, ca daca am vazut ca nu prea se inghesuie lumea sa ne angajeze nici nu ne-a mai venit sa mai cheltuim bani si n-am prea mai iesit. Eu am mai fost intr-o sambata pana in Rockingham cu bicicleta, ca vorbisem cu Cristi, Darie si Dan si imi zisesera ca se duc impreuna acolo la plaja la Kwinana. Roxi n-a putut sa vina cu mine, ca avea de facut multe 'teme', asa ca m-am dus singur. Nu era prima data cand mergeam pana acolo si am ajuns repede si fara sa fiu prea obosit. Am stat vreo jumatate de ora cu baietii la plaja si am facut si o baie in apa aia superba, pana m-am trezit intepat de meduze in vreo trei locuri si am iesit bombanind. Si cand sa ma urc din nou pe bicicleta ca sa ma duc acasa, roata din spate pe janta! Desi venisem pe pista de biciclete mi-am amintit ca trecusem peste niste craci uscate. Si am gasit un ditamai ghimpele inca infipt in roata. Noroc ca m-a luat Cristi cu masina si m-a dus la statia de tren, de unde am venit pana in centru. Si de la tren am mers pe langa bicicleta pana la vaporas, si uite asa am ajuns acasa, patit. Nu mai zic ca a doua zi am gasit si roata din fata dezumflata, dar am cumparat camere de rezerva si petice si am rezolvat repede.

Oricum, cu meduze sau nu, plaja din Rockingam e nemaipomenita. Ca sa nu mai vorbesc ca un pic mai la sud de oras e Penguin Island, pe care se poate ajunge mergand vreo 700m prin apa, pe un banc de nisip. Sau, desigur, cu vaporasul, ca oamenii normali... Am fost si noi impreuna cu Cristi si Nelly pe la sfarsitul lui ianuarie si a fost minunat. Roxanei i-a fost cam frica la inceput, cand a vazut ca apa ne ajungea pana la piept aproape de mal, dar a vazut ca pe urma era mai putin adanca, si-a facut curaj si am mers. Pinguini nu am vazut decat vreo doi-trei, dar era plin de tot felul de vietati pe acolo, asa ca pozele pe care le-am facut au meritat sa merg cu aparatul deasupra capului tot drumul ala.

Am mai fost si prin vizite, la rummy la Gabriel si Maria si la Formula 1 la Bogdan si Diana, ca acum deja avem gasca. Iar de curand l-am ajutat cu mutatul pe Darie, noul nostru vecin de peste strada.

La Museum of Western Australia a fost o expozitie temporara cu dinozauri robotizati si am fost si noi sa cascam gura, ca aici la tara nu dai des peste asemenea minunatii. Cu ocazia asta am vizitat si restul muzeului, facand slalom printre picime, care venisera cu clasa si impanzisera toate incaperile.

Iar saptamana trecuta am fost la 'Festivalul ardeiului iute' din Fremantle. Au fost cam scumpe biletele (15 $/caciula) dar a fost interesant. Am gustat nenumarate sosuri cu chilli (chiar si un 10++/10 pe scara 'iutimii'). Aveau de vanzare si un sos 14/10, dar nu m-am incumetat la asa ceva. Am baut ciocolata calda cu chilli, limonada cu chilli si am cumparat un sos de chilli, un salam cu chilli si un chilli (planta in ghiveci). Sunt tare frumosi colorati ardeiutii nostri, de la galben la mov. La cismeaua pe care o montasera organizatorii era amuzant sa vezi cum veneau mereu sa se adape teribilistii care incercasera cele mai iuti sosuri posibile. Auzisem ca ar fi trebuit sa fie si bere cu chilli, dar nu am gasit, din pacate. Pana la urma insa am compensat mergand impreuna cu Gabi si Maria la beraria Little Creatures (despre a caror bere am mai pomenit pe blog).

Acum vreo doua saptamani am facut si revizia la masina. A costat 580$ revizia de 120.000 si 130.000 km (masina are 130.000, dar nu mai avea revizia facuta de la 110.000). Ne-au schimbat uleiul, filtrele, bujiile, niste curele de distributie, au mai completat nivelul lichidelor si cam atat. Scumpicel, dar fiind primul service pe care i-l fac eu masinutei am vrut sa mergem la reprezentanta sa stiu ca e totul in regula. Si chiar e, cu mentiunea ca ar fi bine ca in curand sa ii inlocuiesc si bucsele. Imi pare bine ca masina a fost bine intretinuta si am vazut ca oricum toate reviziile de pana acum i-au fost facute tot la Toyota. Nu vreau s-o deochi, dar la banii pe care i-am dat am luat o masina buna si economica. Cu un plin (vreo 40$) merge peste 600 km.

In weekend vom avea incarcare. Sambata trebuie sa mai facem niste cumparaturi, iar duminica voi fi comisar de traseu voluntar la cursa de biciclete in scop caritabil care se va desfasura un sens de pe autostrada, intre Kwinana si Joondalup. Sunt 3 trasee, cu lungimi de 10, 30 si 60 km. As fi vrut mai degraba sa alerg in cursa, dar inscrierea era 50$ pentru traseul de 60km si vreo 25 pentru 10 km. Si, daca tot se strang bani pentru lupta impotriva astmului, m-am gandit sa ajut si eu cum pot. Asa ca m-am inscris voluntar. Si nu sunt la prima 'actiune' de genul asta, ca acum o saptamana am fost si sa donez sange, dupa ce Roxi mi-a luat-o inainte cu vreo luna (pe cand eram la regim si n-a vrut sa ma lase sa donez si eu tot atunci). Nu ma mai apuc sa povestesc cat de bine arata centrul de donare sau cu cata grija s-au purtat cei de acolo cu noi, va spun doar ca a trebuit sa fac programare cu 2 saptamani inainte ca sa pot sa donez si ca aproape toti cei care donau erau oameni imbracati gen la camasa si costum.

Iar donatia e voluntara, nu se plateste.

PS. Uitasem sa va povestesc cateva randuri despre 'proprietareasa' noastra. Cred ca am mai pomenit mai demult despre ea faptul ca e o tipa cumsecade (fost psiholog la puscarie, acum pensionata), evreica si foarte grijulie si 'mamoasa' in ceea ce ne priveste. Inca de cand ne-am mutat ne-a spus ca daca vrem sa montam o plasa antitantari care sa acopere usile de la living, ea e dispusa sa plateasca pentru asta. Si cum vara sunt destui tantari, ne-am lamurit ca n-ar fi o idee rea sa montam asa ceva. M-am documentat, am luat oferte de la mai multe firme, i le-am aratat si am convenit asupra unui sistem nu prea ieftin (a costat peste 800$), dar destul de elegant si ergonomic. Iar cand a fost instalat, am chemat-o sa il vada, sa stie pe ce-a dat banii, si in plus sa mai vada si ea cum mai arata casa. Ne-am gandit ca asa e frumos din partea noastra, chiar daca nu e specificat in contract, ca in alte cazuri (daca inchiriezi prin agentie esti obligat ca o data la 3-4 luni sa ii primesti in vizita anuntata).
Bun. Deci am invitat-o pe la noi. Si ne-am pomenit cu ea la usa cu doua plase pline de cumparaturi. Venise la noi cu 'cadouri'!Adica: o prajitura cu banane facuta de ea (inca era calda, abia scoasa din cuptor), niste bunatati cu susan si unele cu caise, migdale prajite, o caserola mica de zmeura, una de humus si, culmea, o cutie mare de detergent (gasise la oferta si s-a gandit ca oricui i-ar fi de folos :). Cred ca cheltuit lejer peste 50$ pe toate astea. Frumos din partea ei, nu-i asa?

PS2. Adica PlayStation 2. Am gasit la oferta (99$) si mi-am luat, ca il aveam promis de catre nevasta inca  din Romania, de pe cand abia aparuse, din primul ei salariu (mai sanatos). Si uite ca m-a tot dus cu vorba pana acum :) L-am luat mai mult sa-l folosim ca DVD player (ca ne mai uitam la cate un film) si pentru ca jocurile sunt mult mai ieftine decat cele pentru PS3. Plus ca la ce televizor de capatat avem, sa dau 500$ pe un PS3 ar fi exagerat.

Decembrie - vai, ce caldura!

Am pus titlul asta ca sa va fac in ciuda celor din emisfera nordica, pe care acum imi inchipui ca va ia cu frig numai la gandul de a iesi afara din casa. Totusi sa nu aveti impresia ca pe aici e vreo canicula. Desi 6 zile pe saptamana nu e nici urma de norisor pe cer, iar daca atunci cand iesi din casa uiti sa te dai cu lotiune antiprajeala ai sanse mari sa te intorci rosu ca racul, totusi vantul adie mereu si e foarte placut. Iar acasa e umbra si bine, asa ca inca nu am dat drumul la aerul conditionat, desi azi au fost 32 de grade.

Fiind amandoi inca pietoni am 'profitat de situatie' si am mers foarte mult pe jos in ultima perioada. Acum vreo doua saptamani am incercat sa mergem pe jos de la noi pana in Fremantle urmand malul nordic al Swan River. Vreo 24 km, in total. Din pacate am plecat de acasa cam tarziu si cam pe nepusa masa, asa ca am uitat sa luam si harta cu noi. Iar exact la jumatatea drumului, cand ajunsesem in Claremont, Roxi a folosit asta ca pretext sa sustina ca ne-am ratacit si ar trebui sa luam trenul mai departe. Era cam obosita, asa ca i-am facut pe plac.

A doua zi dupa aceea am fost in vizita la Bogdan si Diana. Ei ne scrisesera de cum am ajuns in Perth, dar nu reusisem inca sa ne intalnim. Am petrecut o dupa-amiaza foarte placuta alaturi de cei doi si de micuta Emma. Am aflat si ca Diana copilarise o perioada in Campulung si cunostea cateva persoane pe care le stiam si noi. Ca sa vedeti ce mica e lumea.

In saptamana ce a urmat am continuat sa aplicam pentru joburi. Din pacate fara prea mult succes pana acum. E drept ca se apropie sarbatorile si australienii se pregatesc de concediu (ca doar e vara), asa ca nu prea se mai gandeste nimeni acum sa faca angajari. Totusi, desi inca nu ne facem griji prea mari de bani, ne streseaza ideea ca nu prea ne baga nimeni in seama. In relativ putinele mailuri pe care le-am primit ca raspuns la aplicatiile noastre ni se spune politicos ca suntem grozavi, dar nu ne potrivim cu jobul. La fel a fost si la singurul interviu la care am fost pana acum. Oamenii s-au declarat de-a dreptul incantati de portofoliul pe care l-am prezentat, dar mi-au raspuns ca o angajata care se ocupa mai mult de administrarea proiectelor (hartzogaraie) urmeaza sa plece in concediu de maternitate si ca au nevoie de cineva cu experienta in domeniu care sa ii preia responsabilitatile. Iar ei nu sunt dispusi sa investeasca 'resurse si timp' ca sa ma instruiasca pe mine, venetic.

La frustrarea asta mai contribuie si ai nostri, care de fiecare data cand vorbim cu ei (adica in fiecare seara :) ne intreaba 'V-a mai sunat cineva? Ati mai gasit ceva?'. Desi le intelegem ingrijorarea si incercam, calm, sa le explicam cum functioneaza sistemul pe aici, totusi au cam inceput sa ne cam streseze.

Roxi a luat decizia sa urmeze niste cursuri de contabilitate la TAFE (Certficate 4 in Financial Services - Accounting) care vor incepe in februarie si vor dura un an. Mai putea sa aleaga si altele doua, unul pe Business Administration si altul pe Legal, dar asta parea sa aiba cele mai bune perspective. Se gasesc multe job-uri pe domeniu pentru cei care termina cursurile astea, iar daca va mai continua inca 6 + 6 luni dupa aceea (Diploma si Advanced Diploma of Accounting) va primi diploma de contabil.

Eu continui sa aplic la posturi de arhitect sau interior designer, ca am sanse mai mari decat sa devin desenator, asa cum imi faceam planul 'de rezerva' in Romania. Nu pentru ca eu, arhitect roman, as fi mai prost decat un desenator australian, ci pentru ca, din cate inteleg, aici se pune foarte mult accent pe specializare. Ca sa te angajeze cineva trebuie sa ai confirmarea ca stii sa indeplinesti atributiile postului si, de preferat, sa ai cat mai multa experienta pe acel post. Nu trebuie sa fii bun la toate, om universal, Leonardo da Vinci. De exemplu un desenator trebuie sa fi terminat un colegiu de profil, sa stie bine softul de proiectare (Autocad si Arhicad cele mai raspandite, din cate am vazut) si sa cunoasca regulamentele de proiectare, legislatia in constructii si sistemul conventional de reprezentari. Asa ca am sanse mai mari aplicand la joburi de arhitect (mai rare) decat la cele de draftsperson (mult mai numeroase).

Ne pastram optimismul, mai ales ca toti pe aici anticipeaza 'explozia' economica ce se pare ca va avea loc in WA la anul, legata de exploatarile miniere noi care se vor face si care vor atrage foarte multa forta de munca din mai multe domenii, inclusiv constructii.

Asa ca ne-am impacat cu gandul ca va trebui sa ne prelungim 'concediul'. Ca sa nu ne plictisim ne-am apucat sa alergam in fiecare dimineata, ne-am facut abonamente la biblioteca si ne-am luat de acolo carti sa citim, DVD-uri cu filme si CD-uri cu muzica. Gratis.

Iesind la alergatura am descoperit ca uneori, dimineata, la debarcaderul de langa noi vin delfini. I-am vazut deja de doua ori pana acum si am citit apoi ca nu a fost din intamplare si ca apar des acolo sa se dea in spectacol in fata multimii care se aduna de fiecare data cand ii vede.

Pe Esplanada exista si stoluri intregi de papagali albi si am vazut zilele trecute si cativa pelicani imensi. Lebedele negre au devenit deja o banalitate, ca sa nu mai zic de ratustele salbatice. Daca vreti sa vedeti ceva poze gasiti aici, ca am mai facut update la cele existente deja.

Acum o saptamana ne-am mai intalnit cu doi conationali, Bogdan si Kati, cu care ne-am inteles de minune si alaturi de care am mers in Fremantle, sa manance fetele nu's ce ciocolata la nu's ce cofetarie dichisita. Nici ei nu sunt prea 'vechi' pe aici, asa ca am sporovait cu ei vrute si nevrute si cu siguranta o sa ne vedem destul de des, mai ales ca ne sunt si vecini, oarecum.

De 1 Decembrie nu am facut nimic 'patriotic', tin sa va dezamagesc. Nu am cantat 'Desteapta-te romane', nu am arborat tricolorul nicaieri (ca nici n-avem vreunul) si, in general, nu ne-a patruns niciun sentiment national. O fi de la apa de-aici...

De doua ori am fost pe jos la cumparaturi in Victoria Park, la Woolworths. E la 4.5 km de noi si am venit terminati inapoi acasa, cu traista in spinare. Ultima data cand ne-am intors de acolo si eram in fata usii Roxi s-a pomenit ca nu stie unde sunt cheile. Le-am cautat peste tot si nu le-am gasit. Eu am ramas cu bagajele in fund pe trepte, ea s-a dus, obosita cum era, inapoi la magazin, unde credea ca le-a pierdut. Era atat de stresata ca nici nu mai tine bine minte cum a ajuns acolo, dar norocul a fost ca cei de acolo le gasisera si i le-au dat inapoi. Erau doua chei, una de la casa si una de la masina. Culmea, ca pana acum niciodata nu a pierdut nimic. Se vede ca e fericita, ca de-asta e si asa distrata... Doar ca imi venea sa nu stiu ce sa-i fac!

Explorand prin cartier am mai descoperit locuri interesante, ca de exemplu o 'alimentara' care aduce chestii italienesti si la care am gasit cannoli. Iar ceva mai departe de noi, in Northbridge, am mai gasit un magazin care vinde tot felul de mirodenii, seminte si boabe. Au acolo tot ce vrei si ce nu vrei, chestii pe care nu le mai vazusem in viata mea. Am vazut 6-7 feluri diferite de orez, malai vrac, telemea bulgareasca, conserve rusesti de sprot, foi de vita pentru sarmale si multe altele, o sumedenie. Asa ca atunci cand ni se va face pofta stim de unde sa ne aprovizionam.

Pana una-alta incercam sa o lasam mai moale cu mancatul si sa mai 'dam jos'. Mai ales eu. Si cum alergatul e cam plictisitor si prea obositor, iar mersul pe jos dureaza mult si e mai putin eficient, am vorbit cu mosii Nicolae si Craciun sa vina mai devreme anul asta si sa ne aduca la amandoi biciclete.
N-au fost chiar chilipiruri, dar pentru ca le-am luat pe amandoua odata am cerut discount si am primit unul destul de mare. Sefului de la magazin se pare ca i-a placut de noi vazandu-ne imigranti, ca si el era un korean care venise in Australia in urma cu 40 de ani, dupa cum ne-a povestit.
A trebuit sa ne cumparam si casti, care desi caraghioase sunt obligatorii aici. Dar macar te coafeaza frumos, dupa cum am aflat cand am ajuns acasa. Pozele sunt pe Picasa.
Bicicletele le-am luat de undeva din nordul orasului, din Osborne Park, iar pana acasa am venit pe ele. Si am facut un traseu frumos, pe langa Lake Monger, pe unde era plin de rate, lebede si pelicani, apoi am venit prin Kings Park, am traversat podul si am ajuns la noi pe Esplanada. A fost o plimbare excelenta, care mi-a adus aminte de 'vremurile bune', cand eram pustan si plecam de acasa cu bicicleta fara sa-mi pese incotro ma indept.
In Perth e o placere sa mergi cu bicicleta. Sunt foarte multe carari speciale pentru pietoni si biciclisti, asa ca foarte rar esti nevoit sa mergi pe strada. Iar mosulica de la magazin ne-a dat si cateva harti editate de Ministerul Transporturilor de aici cu traseele principale de bicicleta din Perth, dintre care cele mai spectaculoase par sa fie drumul care duce din centru la plaja, traseul de vreo 50 km pe tarmul oceanului (din suburbiile din nord pana in Fremantle) si traseele de pe malurile raului.
Abia asteptam sa le facem cat mai curand, mai ales ca de timp deocamdata nu ducem lipsa. Insa, din pacate, pentru cel putin vreo doua zile va trebui sa ne abtinem. Pentru ca si eu si Roxi, dupa prima zi de mers in sa, am capatat o sensibilitate in 'partile moi'. Acum asteptam sa ne treaca durerea si sa se mai tabaceasca pielea. Obrazul subtire... :)