sâmbătă, noiembrie 21, 2009

Ceva ce uitasem din primele zile


Imi tot amintesc o chestie pe care am vazut-o aici in primele zile si de fiecare data cand m-am pus pe scris am uitat de ea.
Eram intr-una din primele zile prin centru. Si am vazut pe strada un pustan alergand, iar dupa el o politista tanara, destul de scunda si de indesata, cu o vesta plina de zorzonele politienesti, care parea ca o impiedica sa alerge. Nu credeam ca are vreo sansa sa-l prinda pe baiatul ala care nu cred ca avea mai mult de 15-16 ani, dar fraierul a luat-o la fuga printre masini, s-a impiedicat de una si a cazut.
Politista l-a cules de pe jos, l-a pus la zid, i-a pus catusele si l-a dus probabil la sectie. Si era cu vreun cap mai mica decat el, dar nu parea deloc intimidata.
Am ras cu Roxi incercand sa ne aducem aminte cand am vazut ultima oara un politist alergand dupa un infractor in Bucuresti. Nu am reusit, asa ca ne-am gandit la trei posibile explicatii:
1. Bucurestiul e un oras mult mai sigur, cu infractori extrem de putini si peste care nu dai ziua in amiaza mare in zone publice.
2. Politistii romani sunt suficient de vigilenti, de 'in forma' si de bine pregatiti incat sunt in stare sa prinda infractorii discret, inca inainte ca acestia sa o poata lua la goana in vazul lumii.
3.  Poate nu ieseam noi atat de mult din casa.
Va mai vine in minte voua alta varianta?

vineri, noiembrie 20, 2009

Aniversam o luna


De cand suntem aici. Si tot nu ne-am plictisit, ba chiar dimpotriva.

Perth Zoo. Am fost duminica trecuta la zoo. Am baut un suc la o terasa de acolo, in timp ce printre mese se plimba un cormoran sau ceva de genul (un pasaroi mare cu ciocul curbat), am vazut aleea pe unde tocmai trecuse un elefant (cum de ne-am dat seama puteti vedea in poza asta) si am vazut tot felul de animale si animalute din lumea larga, de la maimutele mici cat degetul la girafe, rinoceri si crocodili. Data viitoare ne vom face abonament, asa cum au Gabi si Maria. Pentru 60$ pe an poti sa mergi de cate ori vrei, in toata Australia. Iar o intrare obisnuita costa 20$. Noroc ca vazusem la supermarket o cutie de cereale de 5$ la care primeai un cupon cu care daca luai un bilet, al doilea era gratis. Merita, nu?

Pungasii din Romania inca nu ne dau pace. Desigur ca pana sa se implineasca luna de cand am ajuns aici, ai nostri au reusit sa isi puna calculatoarele pe butuci. Pe rand, nu toti in acelasi timp, e drept. Dar la fiecare a trebuit formatat hardul. La parintii Roxanei nu mai mergea internetul, iar la ai mei au aparut niste bad-uri. Nicio problema, in aparenta. Le cumparasem windowsuri originale, Office original, iar Skype si restul programelor pe care le folosesc sunt freeware.
Au gasit fiecare pe cate cineva care s-a ocupat sa le instaleze din nou sistemul de operare si restul softurilor. Tata pe un vecin pe care il cunostea, socrii pe cel de la Romtelecom care venise sa le repare netul si le spusese ca nu merge, ca trebuie reinstalat Windows-ul si ca poate face el asta, in particular, contra unei sume modice.
Oameni de buna credinta - au acceptat. I-au dat individului calculatorul acasa, cd-urile cu Windows-ul original si cu driverele si a doua zi si-au primit calculatorul inapoi. Asta se intampla acum vreo doua saptamani. Calculatorul mergea bine, nimic de spus, ne vedeam si vorbeam pe Skype fara probleme. Doar ca am fost curios sa vad ce le-a mai instalat si am observat ca Automatic Updates erau oprite, desi ele, implicit, sunt pornite. Mi s-a parut usor bizar, dar le-am explicat cum sa faca sa le activeze si nu m-am mai gandit la asta. Pana duminica trecuta, cand au facut update-ul care verifica daca versiunea de Windows e originala si ne-am trezit ca ne apare mesajul ca nu e. Am verificat seria de instalare si era cu totul alta. Si am descoperit ca nenorocitul care le instalase Windows-ul pirat le adusese toate cd-urile, mai putin cel cu originalul.
Am inceput sa spumeg si sa fac ca trenul. Ma invarteam in casa si nu ma puteam impaca cu ideea ca unii oameni sunt asa escroci. I-am pus pe socrii mei sa-l sune pe jegos si sa-l ia tare din prima. La inceput a dat-o cotita, ca vai!, ca el a incercat sa-i ajute si ei il jignesc, ca le-a instalat versiunea buna, dar ca au fost niste complicatii... Eu deja nu mai puteam! Daca eram la Bucuresti ma suiam atunci in masina si ma duceam sa-l iau pe ala la omor. Pana la urma a recunoscut ca cd-ul e inca la el si le-a spus ca va veni a doua zi sa-l aduca.
Luni toata ziua Roxi incerca sa ma convinga sa nu fac scandal. Convenisem sa ma sune daca individul mai are ceva de comentat. Doar ca socrilor mei nu le mergea nici camera web, asa ca noi nu puteam sa-i auzim si sa-i vedem, insa ei ne vedeau si auzeau pe noi.
Am primit un apel pe Skype la ora la care stiam ca trebuie sa vina nenorocitul. Stiam ca ei ma pot vedea si auzi, asa ca mi-am luat moaca de badigard si le-am transmis doar: 'spuneti-i lu' asta sa va dea cd-ul, banii pe care i-ati dat si apoi trimiteti-l la plimbare'. Mesajul meu a avut, se pare, efectul scontat. Din ce mi s-a povestit omul isi schimbase complet atitudinea fata de seara de dinainte. Nu a mai comentat nimic, a pus banii pe masa, a balmajit ceva ca n-a stiut cum sa instaleze Windows-ul original (daca ati pomenit asa ceva!), i-a rugat pe socrii care il amenintasera ca ii fac reclamatie sa il ierte si dus a fost.
Cu calculatorul au rezolvat repede apoi si toate au mers bine. Dar mie tot imi pare rau ca jigodia a scapat fara prea mari emotii. Eu le-as fi scris macar un mail celor de la Romtelecom, dar n-am reusit sa ii aflu numele. Mitzi n-a vrut sub nicio forma sa mi-l spuna. Ba la sfarsit vroia sa-i mai lase celui care tocmai recunoscuse ca i-a inselat macar vreo suta-doua de mii, ca 's-a deranjat omu'Nu stim ce sa ne mai facem cu parintii astia ai nostri! Cred ca un stagiu de vreo cateva luni prin Bucuresti le-ar prinde bine, ca sunt prea cumsecade cu oamenii care nu merita.

Cum am picat cu brio examenul auto. Da, nu e gluma, chiar l-am picat :(
De fapt ma cam asteptam, ca desi ma obisnuisem bine cu masina mea (pe care am si dat examenul) si nu mai porneam stergatoarele de cate ori vroiam sa semnalizez, asa cum pateam in primele zile, totusi stiam ca la examen te pun sa faci 'ca la carte' tot felul de manevre cu care nu eram obisnuit. Si am picat din cauza ca nu stiu sa ma uit peste umar cand conduc. Ba 'uit sa ma uit', ba ma uit cand nu trebuie.
Tipul cu care am dat examenul nu era nici prea amabil, dar nici al dracu'. Pur si simplu era un fel de robotel care cand greseam nota pe foaia de observatie. A carei copie am si primit-o la final. A stat atunci si mi-a explicat vreo 10 minute ce am gresit si probabil ca avea dreptate. In afara de chestia cu uitatul am uitat o data sa trag frana de mana cand am parcat si o data am oprit semnalizarea prea devreme... Maruntisuri, dar s-au adunat. Unde mai pui ca astia au tot felul de reguli pe care daca ar fi sa le urmezi in Romania ai ramane fara permis in doi timpi si trei miscari. Intorc in 'U' in intersectii si calca banda continua intr-o veselie atunci cand intorc in 'U' sau vireaza dreapta.
Incerc sa raman optimist, sa iau partea buna a lucrurilor si de aceea ma bucur ca in tara asta examenul se da pe bune. Ca la cum am trecut examenul in Romania, in Campulung, unde am mers 200 m pe drum drept si pe urma politistul plictisit l-a trecut pe altul la volan, trebuia sa se echilibreze cumva balanta.
Examinatorul mi-a recomandat sa mai fac una sau doua ore de condus cu un instructor. Si Roxi va trebui sa inceapa si ea. Sper ca data viitoare sa mearga totul bine. Partea proasta e ca asta inseamna sa mai cheltui inca 110$ pentru doua lectii, plus 68$ examinarea. Mai bine dai examen de 3 ori decat sa faci 4 lectii, ca tot atat te costa :)

19 noiembrie 2009. Azi am aniversat o luna de Australia. Vorba vine. Am iesit din casa doar ca sa luam paine, ca batea vantul cam tare si era destul de frig (20 grade C).
Surpriza a fost ca am gasit si malai.
Mergea o mamaliga in loc de tort la asa o aniversare, nu?

sâmbătă, noiembrie 14, 2009

Maine-poimaine se face luna



Swan Valley. In perioada in care faceam smotru in noua casa, dar inca nu ne mutasem, am primit o invitatie din partea acelorasi Gabriel si Maria. Firma lor organiza o excursie de o zi in Swan Valley, la degustari de vinuri. Team-building. Sau team-drinking, dupa cum s-a dovedit ulterior. Ideea e ca in autocarul pe care il inchiriasera mai ramaneau locuri si se primeau si venetici, atata vreme cat plateau cash.
E de la sine inteles ca am acceptat  imediat.
De aici incolo nu cred ca mai are sens sa detaliez. Cum sa povestesti ce atmosfera era intr-un autocar care oprea din crama in crama, iar pasagerii setosi se incolonau imediat la tejghea? Intre opriri muzica bubuia in boxe, fetele se apucasera sa danseze pe culoarul dintre scaune si toti eram cu gurile pana la urechi. Parca eram in excursie cu scoala. Itinerarul s-a terminat la o berarie, ocazie cu care am putut sa verific faptul ca zicala 'berea dupa vin e un chin' e de fapt o nascocire manipulatoare a unor rauvoitori/rauvoitoare.
Am ajuns rupti de... oboseala seara in Wilson si m-am trantit direct in pat (pe care... l-am... baut...).

Un koal, doi koali. A doua zi dupa experienta bahica din Swan Valley am hotarat sa mai bifam una din chestiile pe care ne doream sa le facem cat mai curand dupa ce vom fi ajuns in Australia. Nu atat eu, cat mai ales Roxi. Dorinta ei cea mai mare era sa tina un ursulet koala in brate, macar pentru cateva minute. La gradina zoologica din Perth (care e la o aruncatura de bat de casa in care ne-am mutat) nu te lasa sa faci asta, dar sunt vreo doua locuri in care se poate. La unul din ele trebuia sa faci programare din timp, asa ca a picat. A mai ramas Cohunu Koala Park si ne-am indreptat inspre el.
Il gasisem pe GPS, dar am luat teapa (la fel cu s-a intamplat si cu Ikea. Parcul fusese mutat in alta parte (cu tot cu animale, din fericire). Noroc ca la vechea locatie era scrisa si noua adresa.
E destul de departe de oras, insa cu masina se ajunge repede. Parcul era inca in santier, dar se putea vizita.
Chiar langa intrare era tarcul cu koale. Sau koali. Koalutzi, koalei, cum doriti. Niste simpatici. Si niste puturosi care l-ar fi facut invidios pana si pe Bambusica. Ceea ce ma asteptam sa se intample s-a si intamplat. Roxi a inceput sa dea apa la soricei de bucurie (desi nu erau nici unii prin apropiere). Din multimea de ghemotoace, doar vreo doi-trei erau treji. Restul trageau la aghioase de n-aveau treaba.
La rand sa faca poze era Jumbo, un ursuloi de vreo 7-8 kg, foarte haios. L-a tinut Roxi in brate vreo 5 minute, timp in care el a mancat incontinuu frunze de eucalipt. Iar eu le-am facut cateva zeci de poze. Dar sa nu credeti ca Jumbo munceste pe mai nimic. A costat 25$ sa te lase sa-l tii in brate. 25$/5min. inseamna 300$/ora. Cati dintre voi castigati atat? Face Jumbo bani mai multi ca un director de banca.

Dupa ursuleti am mers sa dam floricele de porumb la canguri (2$ cornetul). Ai naibii se dau in vant dupa ele. Erau blanzi si se intreceau care sa-ti manance din palma. Saracii wallabies, din cauza ca sunt mai pricajiti nu prea aveau loc de canguri mai bagaciosi. Iar Roxi a gasit si o cangurica cu pui in marsupiu.
In rest am mai vazut niste caprioare, cativa dingo, un paun, papagali (cacadu), niste bufnitoi, iepurasi si porcusori de Guineea. Crocodili inca nu. Dar inainte sa iesim un tip de-acolo, angajat al parcului de gen Steve Irwin, ne-a facut o scurta prezentare a catorva creaturi pe care le avea in niste cutii. Ne-a aratat un pasaroi, niste broscute, o soparla mare si a incheiat cu un piton, pe care cu mandrie si fara teama l-am luat pe umeri ca sa fac cateva poze cu el. Dovada aici, impreuna cu restul pozelor. Si, uluitor, tipul nici macar nu ne-a cerut spaga la sfarsit :)
Tin sa remarc ca, in drum spre Cohunu, am pus in sfarsit mana pe cangurul negru pe care l-am alergat asiduu de vreo doi ani. Si am fost nespus de fericit, cum nu va inchipuiti. O sa pastrez totusi titlul blogului, ca pe o amintire.

De prin zona. Dupa ce am reusit sa ne mutam, in sfarsit, in noua noastra locuinta, lucrurile s-au mai linistit. Inainte sa ma apuc sa aplic pentru joburi eu m-am apucat sa-mi fac portofoliul de proiecte, pe care l-am tot amanat de pe cand eram in Romania, iar asta m-a tinut in casa la calculator vreo saptamana. Roxi si-a facut de lucru pe langa mine. A fost harnica si mai ales a gatit extraordinar, mai bine ca oricand pana acum. Ever! Se vede ca e in toane bune!
De iesit am mai iesit pe ici-colo. Am mai fost pe la Ikea sa ne cumparam o masa si un scaun de birou, niste oale si alte nimicuri. Ne mai cumparasem inainte si un aspirator, un cuptor cu microunde si o imprimanta (wireless, de fitze). S-au mai dus alti bani, dar uite ca ai nevoie. Ne-a mai crapat si triplu-stecherul pe care il luasem din Romania in dimineata dinaintea plecarii si a trebuit sa mai conduc inca 10 km pana la un magazin ca sa cumpar niste adaptoare.
Si am descarcat de pe net vocea lui Homer Simpson pentru GPS, iar de atunci incoace ne amuzam teribil cand mergem cu masina.
Prin jurul casei e grozav. Din fericire avem foarte aproape si unul din putinele supermarketuri care au program 7/7 de la 8am la 8pm (IGA). E ceva mai scump, dar e ideal daca iti trebuie ceva duminica sau seara. Si nu mai dai nici bani pe benzina.
Iar in zona supermarketului este si o mica straduta comerciala, plina de restaurante si terase (scumpe, dupa cum par). Iar straduta aceasta se termina chiar la debarcaderul de unde putem lua vaporasul care duce in city. Si care costa cu doar vreo 20c mai mult decat autobuzul.
Noi suntem fericiti ca putem oricand sa iesim la plimbare pe malul raului, care in zona are o latime considerabila (1.33 km e lungimea traseului vaporasului de pe un mal pe celalalt, conform Google Earth). Esplanada e o zona verde imensa, de unde poate fi admirat cel mai bine orasul, mai ales seara.

Chiar azi asta am pacalit-o pe nevasta sa mergem pe jos pe acolo pana la un Bunnings (magazin de casa si gradina, asemanator BricoStore) pentru ca aveam nevoie de o broasca noua la poarta de pe terasa. Si am tot mers pana acolo si inapoi vreo 8 km. Motivul pentru care am reusit sa o conving sa mergem pe jos? Citeste mai jos.

Cum am ramas fara permis de conducere. Amandoi! Am aflat din surse sigure ca permisele noastre de conducere romanesti mai erau valabile doar pana pe 25 noiembrie. In toata Australia poti sa conduci 3 luni de cand intri la ei in tara, doar in Western Australia un permis de conducere strain e valabil 3 luni de la data la care ti s-a acordat viza. De precizat ca e valabil doar pentru cei cu viza de rezidenta permanenta, nu si pentru turisti. O tampenie, dar e tara misto, le treci cu vederea...
Asa ca am intrat in priza ca sa dam examenul de conducere. Parte teoretica si parte practica. Cat timp lucram eu la portofoliu Roxi citea manualul cu reguli pe care il descarcasem de pe net si printasem. Vorba vine manual. De fapt era o carticica colorata, cu ilustratii ca pentru copii. Eu chiar m-am indoit la inceput ca e ceea ce trebuie. In ea erau capitole intregi dedicate importantei condusului preventiv, importantei de a fi donator de organe, ti se explica cam cat ai voie sa bei cand conduci si multe asemenea. Ca, daca nu stiati, in Australia, daca ai 'full licence' (adica nu 'learner' sau 'provisional') ai voie sa conduci cu alcoolemie de pana la 0.05%. Si iti explica si cam ce inseamna asta: la barbati maxim doua beri (sau 'standard drinks') in prima ora si apoi cate o bere pe ora (recomandat nu mai mult de 4 in total), iar la femei cam o bere pe ora (recomandat nu mai mult de 2 in total). Cool, huh?
Semnele si indicatoarele de circulatie ocupau mai putin de 3 pagini. Sunt mai putine si majoritatea diferite fata de Europa. Cele de avertizare sunt  reprezentate in patratele (romburile, daca vreti) galbene si pe mine ma inveselesc de cate ori le vad. E o tampenie, dar asa se intampla. Imi reamintesc ca am ajuns in Australia, in sfarsit.
Ca sa scurtam povestea, Roxi a citit cartea si din cand in cand imi mai spunea si mie cate ceva ce i se parea mai interesant. Acum doua zile ne-am apucat sa facem chestionare on-line pe site-ul oficial si am descoperit ca bungheam cca. 28/30. Iar limita minima e 24. Ieri am facut din nou chestionare si am descoperit ca de la al 5-lea incolo intrebarile incep sa se repete de nenumarate ori. Deja dupa ce facusem vreo 7-8 ajunsesem la scor maxim. Si asta fara sa fi citit nimic, doar invatand din greselile pe care le facusem in precedentele.
Asa ca am hotarat sa dam mai repede testul teoretic. Azi ne-am urcat in masina si ne-am dus la centrul de testare (acelasi la care inscrisesem si masina acum 3 saptamani). Am ajuns acolo si lucrurile mergeau la fel de cursiv ca si atunci. Am luat un bon, ne-am dus la un ghiseu, ni s-au dat niste formulare pe care le-am completat, le-am dus inapoi la un alt ghiseu, am platit 18$/caciula si ni s-a spus sa asteptam sa intram la calculatoare. Timpul pe care il aveai la dispozitie era de 35 min., dar am iesit dupa vreo 7-8. Si Roxi cam la fel. Spre dezamagirea mea am luat amandoi doar 29/30. Tipa de la ghiseu ne-a pus sa ne acoperim pe rand cate un ochi si sa citim niste litere pe niste mici panouri din spatele ei, iar cu asta s-a incheiat si examinarea medicala.
Un lucru pe care l-am remarcat si ne-a amuzat la permise a fost un afis pe care scria ceva de genul 'Friday dress casual and donate 1$ to charity'. Iar cand ne-am uitat mai bine cei de la ghisee chiar erau imbracati de parca urmau sa plece la picnic (bermude, slapi, tricouri etc.).
In fine, am primit noile permise, de incepator (niste foi A4). Stiam ca in Australia ai voie sa conduci dupa ce ai luat DOAR testul teoretic, dar doar cu cineva cu 'full-licence' + 4 ani experienta in stanga (suna ciudat, nu?). Insa tipa care ne-a dat noile permise, pe care tocmai le 'castigasem' in urma testului, s-a uitat la noi si ne-a spus: 'Stiti ca acum nu mai aveti voie sa conduceti cu vechile permise? Sper ca n-ati venit cu masina aici'. Mi-a picat fata. I-am explicat ca oricum vechile permise ar mai fi valabile pana pe 25 noiembrie, dar ne-a spus ca asa e regula. Dar dupa aceea ne-a urat 'good luck sneaking home' si s-a apucat sa caute sa ne programeze la examenul practic. Eu am insistat sa fie cat mai devreme, Roxi s-a programat pe 7 decembrie, ca sa aiba timp sa mai exerseze. Examenul practic a mai costat inca 68$ de persoana, pentru cei interesati.
Asa ca azi am venit hoteste aceasa, sa nu ne prinda politia (sa ne ia toata marfa'). Si pana marti, cand am examenul, masina va sta la umbra sub copac. Partea proasta e ca nu stiu cum o sa ajung eu la examen cu masina? Ca e la mama naibii si teoretic n-am voie sa o conduc singur. Iar examenul o sa il dau chiar pe masina mea. Dar ne mai riscam o data, ce sa facem? Ca doar n-om uita ca romani suntem!
Bafta mie! Si voua, ca azi sunt in toane bune, mai ales pentru ca am reusit sa ajung la zi cu blogul. De acum inainte mai rarut, ca-i mai dragut.

miercuri, noiembrie 11, 2009

Imperiul Perthan. Continuare



Cu ochii-n stele. Bun. Deci terminasem postarea anterioara la sfarsitul celei de-a patra zile din noua noastra viata Down Under. Va spuneam ca ne-am luat masina si ca lucrul asta m-a epuizat.
Si atunci ce altceva mai bun de facut decat sa facem o iesire undeva? Solutia salvatoare a venit tot de la Gabriel, care ne-a propus sa mergem in weekend impreuna cu ei sa ne holbam la stele. Si nu oricum, ci prin ocheane si telescoape, la observatorul astronomic din Gingin (secsec, nu tonictonic). Ei aveau planuita de mult timp excursia asta, dar au fost draguti (ca de obicei) si ne-au invitat si pe noi.
Asa ca in dimineata stabilita ne-am urcat din nou in masina si am condus pana in Clarkson, la Gabi si Maria acasa. Cartier nou, pitoresc, plin de parcuri si spatii verzi, cu case frumoase si fara pic de aglomeratie. Exact opusul Piperei, daca vreti o comparatie.
Am mancat la o masa delcioasa pregatita de Maria, ne-am invartit un pic prin casa lor (care isi poate oricand gasi locul intr-o revista de design) si ne-am jucat putin cu Leo, catelul familiei.
Spre Gingin am plecat cu o singura masina. Din considerente ecologice, adica sa nu poluam daca nu e neaparat nevoie. Masina noastra consuma mai putin si oricum eu imi doream sa exersez la volan, asa ca ne-am inghesuit toti cei patru haidamaci in buburuza si am luat calea Ginginului.
Pe drum am mai oprit sa vedem varsarea in mare a raului Moore, despre care tot Gabriel ne  povestise cat e de spectaculoasa. Din pacate am ajuns la reflux (sau o fi flux?), cand apa era scazuta. Dar privelistea era grozava! Era sambata si lumea iesise la plaja. Si e plaja, slava Domnului, pentru toata lumea. Nu se inghesuie nimeni pe aici.
La Gingin am vrut sa ajungem devreme, pentru ca in afara de observator acolo se poate vizita si un parc pe teme de fizica si cosmologie. Am ajuns cam la limita, dar am reusit sa urcam in turnul inclinat inalt de 60m din care se poate reface experimentul lui Galileo, si anume acela ca doua corpuri de mase diferite cad cu exact aceeasi viteza, singurul factor care influenteaza fiind frecarea cu aerul. Am admirat si pendului lui Focault, care darama incetul cu incetul popice dispuse concentric fata de axa lui, din cauza ca el isi pastreaza starea de miscare independenta fata de Pamant, in timp ce popicele se rotesc odata cu acesta. Interesat, chiar foarte!
Pentru curiosi, site-ul oficial al parcului aici.
Dupa ce am terminat de vizitat (vorba vine, ca se terminase programul) trebuia sa pierdem vremea pana la lasarea intunericului (ca, se zice, atunci se vad stelele mai bine :)
Asa ca am plecat sa vizitam orasul cu un nume atat de alcoolic. Si am descoperit ca orasul era de fapt un mic satuc. Dar sa nu va duceti cu gandul la satucele si catunele din Romania. Satucul acesta arata la fel ca o suburbie a Perthului. Doar ca erau mai putine case si masini mai deloc (fara gluma - una la 10 min.). In rest - totul bec. Strazi asfaltate, parculet in centru, locuri de parcare marcate, o zona protejata de mlastina prin care exista un traseu amenajat pe un ponton intortocheat, printre arborii de hartie (nu mai vazusem pana atunci).
Cat timp ne-am plimbat noi pe-acolo s-a facut seara si ne-am intors la observator. Era destul de multa lume, peste 200 persoane. Ni s-a facut o prezentare a ceea ce urma sa vedem intr-o ambianta foarte detasata. Si pe urma am mers cu turma la cale 10-12 telescoape, fiecare fixat pe alta zona de pe cer. Nu am vazut Steaua Sudului, faimoasa constelatie prezenta si pe steagul australian, pentru ca vara se afla foarte aproape de orizont. Iarna (iunie - august) se vede cel mai bine, mi s-a spus.
Am vazut prin telescoape o luna imensa, cateva constelatii, dar piesa de rezistenta a fost sa urmarim cu ochiul liber Statia Spatiala Internationala, care a traversat cerul cu viteza si s-a facut nevazuta in cateva zeci de secunde.
Cand ne-am intors din expeditie, in apropiere de cartierul amicilor nostri, am avut ocazia sa vedem si ceea ce ne doream cel mai mult: canguri. Topaiau prin parculetele din suburbia aceea si au ramas nestingheriti de prezenta noastra in apropiere. Am incercat si cateva poze, dar era cam intuneric. Ce-a iesit vedeti aici. Si nu erau numai canguri, erau si iepuri, si tot felul de ratuste. Foarte frumos!

House. Dupa weekend, avand in vedere ca ne rezolvasem problema transportului am inceput sa cautam sa inchiriem o casa. Nu ne dadea nimeni afara, ca in Wilson platisem pentru o luna, dar auzisem ca dureaza mult pana gasesti.
Din nou, ca si in cazul masinii, intre ceea ce vazusem pe net si ceea ce vedeam pe viu era o diferenta uluitoare. Trebuie spus ca, desi sunt destule blocuri de apartamente si pe aici, majoritatea sunt destul de vechi si locuite in special de oameni mai saraci, majoritatea imigranti ca si noi. Una dintre diferentele esentiale de design fata de blocurile din Romania, de exemplu, este ca aici s-a preferat in proiectare circulatia pe cursive. Acestea sunt niste console (balcoane) lungi cat toata fatada, direct legate de circulatiile verticale - adica scari (si ele tot exterioare), iar accesul in apartamente se face de pe aceste cursive. Nu exista culoare inchise, asa zisele 'case ale scarii'. Adica or exista, dar sunt cu siguranta minoritare.
Noi am inceput sa ne cautam ceva in jur de 250$/saptamana (spre 300$). Stiam de pe net ca nu e o suma mica si gasisem destule oferte. Mai stiam tot de acolo ca la banii astia in general se inchiriaza mobilate si utilate. Ca filtru de cautare am hotarat sa cautam ceva cat mai aproape de centru, ca nu stiam unde vom gasi de lucru si de acolo se ajunge relativ usor in suburbii. Zonele pe care ni le-am propus, pentru inceput, au fost Mt. Lawley, Wembley, Scarborough (ca era aproape de ocean :). Am fost sa vedem o sumedenie de apartamente gasite pe net. Partea buna a anunturilor e ca iti dau adresa exacta. Intai te poti duce sa vezi cum e pe dinafara, cum e zona, si daca iti place il suni pe agent si te programezi la vizionare.
Nu mai spun cat ne-am chinuit cu netul in seara de dinainte, ca stateam mai multi in casa din Wilson si imparteam cu totii 10 Gb. Care pe la jumatatea lunii s-au terminat si cu greu mai reuseam sa citim cate un mail.
Am inceput sa cautam intai in jurul lui Hyde Park. Zona era frumoasa, dar apartamentele lasau de dorit. Pe langa ca erau nemobilate si fara aer conditionat, nici interiorul nu arata prea grozav.
Le-am taiat de pe lista pe mai toate, una cate una. A fost o zi groaznic de grea si ne-am intors si cam pleostiti acasa. Gasisem ceva destul de dragut la 320$, intr-un complex cu piscina, dar era nemobilata si fara A/C. Dar macar avea un loc in care se putea instala o masina de spalat, ca in majoritatea apartamentelor pe care le vazusem nu exista asa ceva. Rufele se spalau la comun, la spalatoria blocului. Lucru destul de neobisnuit pentru noi, dar absolut banal pentru viata la bloc in Australia (si nu numai).
Lovitura de gratie din ziua aia ne-a dat-o ultima vizionare. Era vorba de un apartament chiar in buricul targului, pe Terrace Rd. Treceai strada si era spatiul verde imens si esplanada nordica a Swan River. La 5 minute de mers pe jos de St. George's Terrace. Cand am vazut anuntul am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. In jur erau numai blocuri de lux. Insa cand am ajuns - tragedie. Era un apartament la parter, intunecos ca o hruba, cu vreo 3 sau 4 camarute de cate 5-6-7 mp fiecare si o singura baie, mica si ea. Si era 350$/saptamana. E drept ca la acea vizionare au venit cei mai multi doritori. Majoritatea indieni si asiatici. M-a distrat unul care, intr-o engleza stalcita rau, a intrebat-o pe agenta care ar crede ea ca e maximul de persoane care pot sta acolo. Saraca i-a raspuns ca vreo 3-4, dar cred ca tipul se gandea la vreo 20 :)
Pentru ziua urmatoare ne-am pregatit si mai bine. Am stat de vorba si cu Jane, colega chinezoaica, iar ea ne-a sfatuit sa cumparam un ziar si sa cautam anunturi de la particulari. Am facut si asta, dar erau relativ putine.
Ne-am invartit iarasi de colo pana colo prin oras si am dat o droaie de telefoane. Doar ca din atata fatzaiala am descoperit ca mai sunt si alte zone care meritau vazute. Am hotarat ca trebuie sa crestem si bugetul, ca nu aveam alta solutie. Ne-am impus 350$ MAXIM! Si am inceput sa cautam Como, East si South Perh.
South Perth ne facuse in special o impresie grozava de cand facusem plimbarea aceea antologica pe jos. Trecusem pe esplanada sudica a raului si ramasesem impresionati de zona. Primele blocuri pe care le-am vazut nu erau prea grozave, dar macar erau in zona buna.
Si, din anunt in anunt, am dat peste unul care promitea o locatie de poveste. A sunat Roxi si a dat peste o tanti care a tinut-o la telefon o jumatate de ora. Nu era agent, era proprietareasa, si vroia sa stie toate cele. De unde venim si incotro ne indreptam, ce meserii avem, ce meserii cautam, cati ani avem etc. etc. etc. Mie mi s-a parut cam pisaloaga, dar stiind ca la agentie procedura e extrem de complicata (depus formulare cu cate 5 referinte de persoana, depus bond, asteptare pana la decizia proprietarului) am tacut din gura si am zis sa mergem sa vedem.
Zona in care am ajuns era una din cele mai exclusiviste din Perth. Blocuri cu apartamente de lux si viloaie la tot pasul. Bloculetul cu pricina era mai stingher intre atatea fitze, dar era curat si arata bine.
Prima data cand am aflat ca e vorba de un apartament la parter ne-am zis ca nu-i de noi. Dar cand am intrat si am vazut ca are o curticica privata, cu locul de parcare la poarta, cu un living deschis cu bucatarie, cu A/C si in living si in dormitor si mai ales ca era pe de-a-ntregul mobilat (bucataria full, dar fara microunde, plus masina de spalat rufe la baie) am zis ca asta e ce ne trebuie. Mai aveam si o canapea mare in living si o masa cu 4 scaune inca in cutii, asteptand sa fie montate. Patul queen-size si dulapurile numeroase au incantat-o si pe Roxi, asa ca am luat decizia. Tipa, desi cicalitoare la telefon, s-a dovedit a fi de treaba, mamoasa si grijulie cu noi. S-a uitat, totusi, si peste referintele pe care le aveam din Romania (traduse, desigur) de la Asociatia de proprietari, de la fostii proprietari la care am mai stat cu chirie si de la joburi. Ne-a promis ca o sa se straduiasca sa ne gaseasca si niste relatii care sa ne ajute sa ne gasim de munca, mai ales ca fi-so lucreaza la una dintre firmele mari de avocatura de pe-aici.
Asa ca am scapat si de stresul casei. Am avut ocazia sa sarbatorim a doua zi, cand ne-am intalnit in formatie restransa cu Gabriel, cu Cristi (Roni pe forum) si cu sotia, cu Bogdan (Camel) si sotia si cu Darie (dfd2000). Maestrul de ceremonii, acelasi neobosit Gabriel, a avut ideea traznita sa ne duca la bar la Hilton, pe motiv ca e atmosfera mai molcoma si putem conversa in tihna.
Si acum imaginati-va voi, cei care cititi, cam cum arata masa noastra de romani acolo. Deci, pe margini erau mese la care stateau de vorba tot felul de oameni seriosi, imbracati la costume scumpe, majoritatea in varsta, cu paharul cu vin in fata si ascultand muzica de ambianta in surdina. Iar in centrul carciumii erau doua mese unite si o veselie generalizata, cu harmalaie, cu rasete, cu bere, suc si cartofi prajiti cu ketchup. Cam asa arata masa de romani de la Hilton. Dar seara a fost de nota 10. Toti cei pe care i-am cunoscut cu aceasta ocazie sunt oameni extraordinari pe care merita sa ii cunosti si sa ii asculti.
Cat despre noua casa, ca sa revin, nu ne-am mutat imediat. Am preferat intai sa smotruim bine si sa asamblez mobila in liniste. Iar de dormit am mai dormit cateva nopti in Wilson, unde internetul se misca cu viteza melcului turbat.
Si cand toate au fost la locul lor si ne-am facut si abonament la net, ne-am mutat in sfarsit la noua adresa. De unde mai faci doi pasi si ajungi pe malul raului. Iar de acolo se vede 'skyline'-ul inconfundabil al orasului, care pentru noi reprezinta una din cele mai frumoase privelisti din lume.

vineri, noiembrie 06, 2009

Imperiul Perthan. Perioada pre-imperiala si primele cinci zile din cea imperiala.



Din motive medicale obiective (lene cronica) nu am mai scris nimic pe blog din mai. De dinainte de 29. Asa ca voi face o scurta recapitulare, pentru posteritate, a evenimentelor legate in special de plecarea in Australia care s-au petrecut intre timp.
Tin sa precizez, in prealabil, ca acest blog are, in primul rand, calitatea de jurnal personal. Oricine interesat de informatiile si opiniile noastre este binevenit sa il citeasca si sa publice observatii sau intrebari (la care ma voi stradui sa raspund) tinand seama de rugamintea de a se utiliza un limbaj informal, dar civilizat.

Iulie 2009. Credit si nu cerceta. Ca mai orice roman cinstit si muncitor de dimineata pana seara, nici noi nu aveam (nici pe departe) suficienti bani cat sa ne ajunga sa plecam in Australia. Asa ca am cautat solutia alternativa, care era sa facem un credit la banca. Din fericire tocmai reusisem sa achitam complet garsoniera din Bucuresti pe care o cumparasem in urma cu 4 ani (cu sprijin financiar din partea parintilor). Asa ca am decis sa facem un credit de nevoi personale cu ipoteca.
Am mers pe la toate bancile. Am incercat intai la cea cu care lucram, ING. Roxi avea un istoric respectabil la ei, isi primea salariul in cont acolo si conditiile erau bunicele. Ne-am apucat sa depunem actele, am platit taxa de vreo 2 milioane. Toate bune si frumoase. Pana intr-o zi cand primeste Roxi telefon ca ni s-a respins cererea de credit pentru ca garsoniera noastra are cu 0.4 mp sub limita minima impusa de banca. Probabil vrajeala, ca se cam auzea ca nu mai au bani.
In sfarsit... Facem din nou studiu de piata si cea mai buna oferta pareau sa o aiba cei de la Emporiki. Dobanda fixa mica + Euribor variabil la 6 luni. S-a apucat biata Roxana sa puna iar la punct dosarul. Nervi, alergatura pe la barou, pe la Administratia Financiara, pe colo si pe dincolo. Cand a fost dosarul complet a primit draftul contractului pe mail. Surpriza era ca, desi fusesem asigurati ca dobanda bancii e fixa si variaza doar marja Euribor, am constatat ca de fapt banca putea sa modifice la discretia sa dobanda. Iar optiunile noastre erau fie sa acceptam, fie sa restituim integral creditul in 30 de zile. Inacceptabil, din punctul nostru de vedere. Si apucasem sa platim si evaluarea vreo 4 milioane.
Am spus 'pas' si am optat pentru solutia de rezerva. BCR. Banca mai serioasa, dar tot a fost nevoie de o tona de hartii si 1000 de drumuri. Pana la urma s-a rezolvat. Am avut grija ca rata sa nu fie prea mare, astfel incat sa poata fi platita  din chiria pe garsoniera. Desi era unul din stresurile majore legate de plecarea in Australia, in ziua in care am primit acceptul nu am simtit nicio bucurie si nicio usurare.

19 iulie 2009. WA want(s) you! Am primit sponsorizarea pentru Western Australia. A fost prima zi cu adevarat fericita din ultimele luni si semnul ca asteptarea noastra indeluuuuuungaaaata se apropie de sfarsit. Si era si cazul. Ca ajunsesem amandoi in asemenea hal de nerabdare incat de la prima ora dimineata de cand ne trezeam si pana seara intram de zeci de ori pe contul de email sa vedem daca nu cumva am primit ceva. Orice.

25 august 2009. Let there be blood! Ne facusem programare si am fost sa repetam analizele medicale. Cele vechi expirasera, teoretic, si ne era teama ca nu cumva, in momentul in care vom primi CO, sa ne trezim ca ne va cere fie sa plecam rapid, in cateva zile, fie sa fim nevoiti sa le refacem atunci si sa pierdem prea mult vremea. Alta distractie, alte milioane cheltuite. Alt sange varsat…

Tot 25 august 2009. O zi frumoasa de vara. Venisem de la analize, Roxi era la serviciu si eu cu Bambusica smotruiam prin casa. In sensul ca maturam cu el pe jos :). Suna telefonul. RDS-ul. Pe care nu ma suna decat nevasta si uneori Mihai. Raspund si aud ceva de genul: 'HALAAAALABALAAAZAZAAAAVIIIHAALAAAAAZAAA!!!'
M-am gandit ca e vreo nebuna sau ca face cineva misto de mine. Si cand sa inchid deslusesc ceva de genul: 'IIIIZAAAAAAAA!'. Nebuna era de fapt Roxana care tocmai descoperise, destul de indirect, ce-i drept, ca tocmai ni se acordase viza. Vreo cateva ore dupa aceea nu imi amintesc ce am facut. Stiu ca la un moment dat topaiam prin casa si cantam ceva. Pe la vreo 5 jumătate m-am dus sa o iau pe Roxi de la serviciu. Si ea era toata numai un zambet. Nu am mai vazut-o de mult asa de fericita. Si cred ca nici ea pe mine. Pur si simplu nu ne incapeam in piele de bucurie. De mai mult de un an ne tot gandeam si planificam ce-o sa facem in ziua in care vom lua viza. Aveam o sampanie pusa deoparte special. Si totusi in ziua aia nu aveam chef nici de sampanie, nici de iesit la restaurant, ci pur si simplu vroiam sa plecam pe jos undeva, aiurea.
Am pornit pe langa Casa Poporului, pe la Piata Cosbuc, prin Parcul Carol, am urcat in Parcul Tineretului (unde l-am intalnit si speriat pe Dan Popescu, care era cu Alexandra la jogging), am luat-o pe Cantemir spre Unirea, am urcat la Universitate si, dupa ce am mancat o pizza, ne-am intors pe Victoriei pe la Piata Natiunile Unite si inapoi in Panduri pe langa Casa Poporului pe unde venisem. Am vazut cu acea ocazie si un wallabee de Bucuresti, adica un sobolan care topaia in viteza pe langa gardul derapanat al Parlamentului cel ostentativ. Ne-am gandit ca totusi e un semn bun… Am mers in total vreo 14 km, dupa cum am verificat mai tarziu. Si tot drumul nu ne-a venit sa credem ca in sfarsit am luat viza. De fapt nu ne vine sa credem nici acum.

Septembrie. Am inceput sa ne organizam. Am cumparat biletele de avion si am inceput sa dam sfoara in tara ca sa inchiriem garsoniera. Ne-am adunat si dat la tradus actele de care mai aveam nevoie, le-am facut alor nostri imputerniciri pe avere. Am inceput sa mai caram din lucruri pe la Campulung. si am facut si o ultima petrecere, monstruoasa, de tinut minte, cu gasca la Sirnea. In ultima perioada ne-am luat la revedere de la Bucuresti. Nu ca ne-am fi prapadit de dragul lui, dar totusi am iesit intr-o zi la plimbare special ca sa facem poze prin zonele care ne provoaca nostalgii.

15 septembrie 2009. Primul contact live cu Australia. Pentru a ne transfera mai usor banii pe care vroiam sa ii luam cu noi am deschis online un cont in Australia, la Commonwealth Bank. Iar la cateva zile dupa aceasta, pe cand eram la un training de Revit pe care il tot amanasem de la inceputul anului, primesc un telefon cu ID ascuns. Era o tipa de la banca din Australia, care m-a sunat sa imi confirme ca s-a deschis acel cont pe numele nostru, sa imi spuna care sunt conditiile si sa ma intrebe daca ma poate ajuta cu ceva. M-a tinut in telefon cel putin un sfert de ora, povestindu-mi lucruri pe care le stiam de pe site, dar imi vorbea atat de frumos ca nu am indraznit sa o intrerup. Ramasesem pur si simplu socat. A fost primul dintr-o serie (ce avea sa urmeze in Australia) de lucruri marunte, dar care reusesc sa iti faca ziua mai buna.

24 septembrie 2009. Ultima zi de serviciu a Roxanei. A fost foarte emotionata. A organizat o mica petrecere de despartire, cu tort si sampanie, iar sefii si colegii i-au daruit bijuterii. Seara a fost invitata la o petrecere organizata special pentru ea. A venit acasa plansa toata, dar fericita ca toti i-au fost alaturi.

25 septembrie 2009. Ultima zi in garsoniera. Am fost atat de ocupati sa strangem calabalacul in zilele de dinainte ca am uitat sa o fotografiem asa cum o stiam, cu cartile in biblioteca si cu toate maruntisurile la vedere. Asa ca i-am facut poze cheala, asa cum a ramas. Desi eram siguri ca dusesem toate chestiile voluminoase acasa in prealabil, cu chiu cu vai am reusit sa inghesuim in Logan toate bagajele ramase. Era complet full. Ultimul lucru pe care l-am luat, geanta cu laptopul, si-a gasit cu greu un locsor in masina. Dar bine ca si-a gasit. Am avut oricum noroc si pentru ca, pe ultima suta de metri, in seara aia inainte sa plecam la Campulung, am gasit un tip caruia i-am inchiriat garsoniera. Ca desi dadusem anuntul din timp, un alt tip ne-a tinut incurcati vreo trei saptamani si pana la urma a renuntat.

26 septembrie 2009. Revederea de 10 ani de la terminarea liceului. A picat la tzanc pentru noi. Venisem morti de obositi de la Bucuresti in noaptea de dinainte, dar revederea dimineata la liceu cu fostii colegi ne-a inveselit si ne-am revenit. Pe unii nu-i mai vazusem din liceu, cu altii ne vedeam mai mereu, dar lucrul asta nu a facut nicio diferenta. Ne-am simtit la fel de bine ca pe vremuri. Baietii am jucat un baschet la vechile panouri din curte, iar cei din gasca ne-au facut cadou de despartire mie si Roxanei tricouri inscriptionate special si CD-uri cu muzica romaneasca. Niste simpatici, da-i dreaq…
Seara ne-am intalnit iar, de data asta la restaurant. S-a vorbit, s-a trancanit, s-a dansat, s-a baut, s-a mancat si s-a inhalat heliu, spre amuzamentul general. Profii au ramas tineri cum ii stiam si ne-am bucurat nespus sa ii revedem. Si sunt sigur ca si ei au fost fericiti sa ne vada. Cea mai buna clasa pe care au avut-o, asta spuneau toti. Petrecerea s-a terminat cu tortul al carui design l-am semnat si care a fost un adevarat hit.

27 septembrie – 17 octombrie 2009. Back to the roots. Trei saptamani la Campulung si prin imprejurimi. Am luat hotararea sa petrecem ultimele trei saptamani din Romania acasa cu ai nostri. Credeam ca ne vom plictisi peste masura, dar s-a dovedit ca nu a fost deloc asa. Facusem dezastru si la parintii mei si la ai Roxanei cu toate bagajele si bagajelele aduse de la Bucuresti si cand cautai cate ceva, ia-l de unde nu-i! Le gaseam mai apoi, prin cate o plasuta ascunsa cine stie pe unde.
In perioada asta am mai fost si la Bucuresti de vreo doua ori. O data am fost si cu Bambusica, pentru ca vorbisem cu Irina sa ii luam sange si sa-i faca ea analizele in Germania. Irina e fata de la care il avem pe motanoi, medic veterinar de profesie si foarte cumsecade. Cu ajutorul ei speram ca in jumatate de an sa putem sa il aducem in sfarsit aici, desi obstacole au fost (si inca mai sunt) la tot pasul.
La Bucuresti am fost si ca sa incerce Roxi sa se suspende din Barou. Doar ca la ei nu poti sa te suspenzi cand vrei, la cerere. Un fel de Hotel California. Intri, dar nu mai poti sa iesi. Trebuie sa fii incompatibil. Roxi nu mai avea nici contract de colaborare, care incetase din 25 septembrie, si nici cabinet propriu. Iar astea sunt singurele moduri de exercitare a profesiei de avocat. Ea s-a dus si le-a explicat asta, le-a dus viza sa le arate ca vom pleca in Australia si ca, evident, acolo va lucra altceva decat avocat (deci va deveni incompatibila) si a facut o cerere de suspendare. Care, evident, i-a fost respinsa… I-au spus doar ca ea este primul caz de genul asta si ca nu stiu cum sa procedeze, dar de suspendat nu se poate suspenda. Deci nu i-au vizat nici contractul de incetare a colaborarii cu Dragomir & Asociatii. Asa ca la Barou ea inca figureaza ca si colaborator… Niste aberatii de neconceput pentru o minte limpede. Dar, trecand peste faptul ca trebuie sa le mai dea niste bani la nenorociti, i-am zis sa nu se mai streseze, ca oricum plecam si nu mai conteaza.
La Campulung, cat timp Roxana facea si desfacea bagajul, eu formatam harduri, instalam Windowsuri, Officeuri, Skypeuri, Messengeruri si tot felul de alte softuri si softulete, doar-doar sa se priceapa ai nostri sa le foloseasca. Ca din punctul asta de vedere e fooooaaarte greu…
In afara de Campulung am mai fost pe la Sirnea de vreo doua ori, o data cu Mihai si Oana si inca o data cu gasca, pe la Brasov sa il vedem pe Taita, pe la Godeni sa o vedem pe Mamaia si pe Unchiu' si uite-asa timpul a trecut repede-repede. Nu am avut timp nici sa iesim sa dam o tura de bulevard, ca ba am avut multe pe cap, ba a fost vremea urata. Seara stateam de vorba cu ai nostri, le faceam instructajul cum se foloseste calculatorul, cum se foloseste pisica etc. Si incercam sa ii linistim si sa le explicam ca nu plecam in Africa si ca in Australia oamenii nu merg cu capul in jos, iar crocodilii si rechinii nu te alearga pe strada sa te infulece. Nu sunt sigur cat de mult ne-au crezut. Dar remarc totusi ca s-au tinut mai tari decat i-as fi crezut in stare, dupa cum ii stim. Cel putin de fata cu noi. Legat de mamici trebuie mentionat ca ne-au indopat ca pe curcani cat am stat acasa. Erau, saracele, toata ziua cu mancarea pe foc, straduindu-se sa ne faca toate bunataturile. Si-asa eram eu baban, dar cred ca am mai pus pe mine cateva kile cat am stat acasa.

17 octombrie 2009. Plecarea din Campulung catre Bucuresti. Desi le-a venit greu sa accepte, i-am convins pe ai nostri ca despartirea la gara din Campulung e mai usoara decat cea la aeroportul din Bucuresti. Si pentru ei si pentru noi. Asa ca ne-am luat bilete de tren si ei ne-au condus la gara. Se uita lumea (putina, ce-i drept) care era pe-acolo cam mirata cand vedea cum niste oameni in toata firea, la 30 de ani, sunt condusi cu lacrimi in ochi de parinti la trenul de Bucuresti. I-am pupat si le-am promis ca ne vor vedea pe Skype cat de curand.
Am ajuns la Bucuresti, in Gara de Nord, de unde ne-a pescuit Mihai. Am dat o tura prin Drumul Taberei, sa luam niste traduceri ramase pe ultima zi si sa ne luam ramas bun de la fini. Pe urma ne-am intalnit la masa la pranz cu Paul si Mihaela, care au venit si cu aia mica, iar seara am avut o masa rezervata la un restaurant traditional, sa luam cina cea de pe urma cu gasca. Traditional italienesc, adica. A fost modul cel mai bun de a petrece ziua de dinaintea plecarii, pentru ca toata seara am ras si ne-am simtit bine. La despartire am fost putin emotionati si eu si Roxi. Si ne-a bucurat mult sa vedem ca nu eram singurii.

18 octombrie 2009. Departure! Ne-am trezit dis-de-dimineata, desi avionul pleca la 4.30 PM. Eu mi-am pus ultimele chestii in ordine in calculator (am ascuns piratii, adica :), iar Roxana a trecut din nou in revista bagajul. A suta oara. Am plecat la aeroport cu vreo 3 ore si ceva mai devreme.
Pe drum, cand eram prin Baneasa, m-a sunat Feri (pe care il sunasem, la randul meu, cu o zi inainte si nu raspunsese) sa imi ureze drum bun si niste clisee de-astea de iti venea sa te impusti. Noi speram sa-i vedem pe el si pe Alina si mai ales sa o vedem pe Darya, finutza noastra… La telefon am zis ok si l-am lasat in pace, dar cand a inchis tot i-am zis marunt vreo cateva printre dinti... Chiar ma suparasem pe el.
Am ajuns in Otopeni. Si am facut dreapta spre aeroport. De nu stiu cate ori visam la clipa aia. Am facut cateva poze, ca sa-mi aduc aminte momentul. Am ajuns la terminalul Plecari Internationale (ce bine suna…) si am coborat din masina decis sa-mi iau bagajul din portbagaj. Si vad ca se apropie unul (cam tiganos) de mine cu un carucior si-mi zice: ‘Sefu, uite, zece mii un carut!’. Nu m-am uitat la el prea bine, dar i-am spus cam nervos ca nu am nevoie. ‘Hai, ba, sefu, zece mii...’. Cand ma uit la el, cine era? Feridoon al  meu, care venise cu Alina si cu fetita! Am fost tare bucuros, ca mi-ar fi parut tare rau sa plec suparat pe el. Si am fost si mai bucuros ca intre timp a venit si Adi si am stat cu ei la sporovaiala. Au stat toti cu noi ciorchine pana am facut check-in-ul. Bagajele noastre aveau putin peste 20 kg, dar i-am zis tipei de acolo ca plecam in Australia si ca oricum pe Emirates e limita 30 kg si nu ne-a mai pus sa platim.
Feri, saracu’, avea lacrimi in ochi, desi nu cred ca de data asta bause ceva. Ne-am luat ramas bun de la ei si de la Adi si am mai ramas cateva minute cu Mihai. Am mai facut cateva poze, l-am pupat si pe el si am intrat la filtre. La imbarcare i-am mai sunat pe ai nostri, familia si a trecut repede timpul.


Ne-am pomenit in avionul de Istanbul. Cand am decolat din Bucuresti era o vreme mohorata, exact asa cum imi doream sa fie la plecarea din Romania. La Istanbul am ajuns in mai putin de 2 ore. Avem emotii pentru ca trebuia sa ne facem acolo biletele de imbarcare pentru Emirates si nu stiam cat timp avem. S-a dovedit ca, desi am stat la coada vreun sfert de ora, am mai avut timp berechet. In terminal nu era internet moka si nu am putut sa le spunem acasa ca suntem bine.
Ne-am imbarcat la Emirates. Desi a fost foarte bine si cu Taromul, avionul arabilor era cu totul altceva. Un Boeing 777 cu 10 randuri de scaune, cu monitor touch-screen pentru fiecare, de unde iti puteai alege o sumedenie de filme, muzica, jocuri, stiri, informatii legate de zbor si tot felul de alte chestii. Aveam pernute si paturici, iar mancarea a fost foarte buna.
De notat Istanbulul noaptea. Se vedea superb din avion. Nu acelasi lucru il pot spune despre Dubai. Poate nu o fi trecut avionul pe deasupra orasului, dar eu am ramas cam dezamagit, ca era destul de chior. In schimb aeroportul e din alta lume. Desi oarecum chicios, nu se poate sa nu te impresioneze. E imens si are un terminal nou doar pentru Emirates. Noroc ca acolo am avut si acces la internet si am putut sa le dam de stire alor nostri ca suntem bine-sanatosi, ca altfel intrau in panica. Asa sunt ei, mai prapastiosi…

19 octombrie 2009. Se vede! In aeroportul din Dubai am cautat apa. Greu de gasit. Louis Vuitoane, Vertu-uri si Rolexe erau la tot pasul, apa mai rar. A gasit Roxi o sticla la jumatate cu vreo 2 euro. Ni s-a parut foarte scumpa si oricum am baut-o din doua inghitituri, asa ca am trimis-o sa mai ia una. Intre timp se deschisese check-in-ul pentru Perth. Roxi se dusese sa mai ia apa si a mai venit dupa vreo jumate de ora, de incepusem sa am emotii. Cu chiu cu vai a gasit o sticla de apa la 375 ml (din sticla) pe care a dat 3 euro. De fapt 5, ca ea a dat o hartie de 5 si ala i-a dat niste firfirici de-ai lor emiratezi. Am citit de curiozitate eticheta si am descoperit ca era importata din Norvegia, baaaai…
Avionul era la fel ca cel cu care venisem din Istanbul, dar inauntru arata si mai bine. Panourile avionului erau decorate cu dune de nisip, iar pe plafon aveau fibre optice care figurau stelele. Monitoarele aveau un soft mai nou, iar in afara de paturica si pernuta ne-au dat ciorapi, periute de dinti si ochelari de dormit.
Cu toate astea drumul a fost destul de greu. Nici eu nici Roxi nu ne-am gasit pozitii bune de dormit toata noaptea. Am motait pana dimineata si doar atunci cred ca am reusit sa dormim vreo 2 ore. Desi era soare afara, in avion inca mai dormeau dintre pasageri, asa ca nu ne lasau sa ridicam obloanele. Noroc ca la un moment dat am pus-o pe Roxi sa-l ridice pe al ei putin, pe furis. Eram chiar deasupra Maldivelor, care se vedeau perfect. O imagine incredibila.
Pana la urma am ajuns la Perth. Venind dinspre ocean, orasul e primul contact cu continentul australian. Nu stiu cat de frumos o fi in realitate, dar pentru noi era cea mai frumoasa priveliste. Mai frumoasa si decat Maldivele. Am recunoscut centrul cu cladirile inalte. Era o zi superba, fara un nor pe cer, exact asa cum speram. Deci mi s-au potrivit si plecarea pe vreme naspa din Romania, si sosirea pe soare si frumos in Australia.
In avion ne pusese sa completam formularele de carantina. Fusesem precauti de acasa si am evitat sa luam medicamente de orice fel, obiecte de lemn sau chestii care mai erau pe lista, ca sa nu fim trecuti pe linia rosie. Ca au fost cazuri cand unii oameni au pierdut cateva ore bune de la sosire pe motivul asta. La noi nu a fost cazul. Am trecut, cum se spune, ‘ca prin branza’. La pasapoarte era o tipa care s-a amuzat cand a vazut tricoul Roxanei, custom made, pe care scria ‘No kangaroos… Yet!’. Dupa ce ne-a verificat ne-a urat, cu accent, un ‘Welcome to Australia!’ pe un ton care ne-a uns pe suflet.
La aeroport ne-au asteptat Gabi si Maria, doi romani de toata isprava, stabiliti in Australia de putin peste doi ani. Nici macar nu ii cunosteam de dinainte. Le-am scris in ultima saptamana de dinaintea plecarii, la indemnul Dianei Balas din Adelaide. Ea ni i-a recomandat si pe noi lor. Si a avut dreptate. Ne intelegem de minune. Gabi si Maria ne-au dus in Wilson, suburbia unde ne facusem pe internet, cu vreo luna inainte, rezervarea pentru o camera intr-o casa. Care casa nu era ea prea grozava, dar era destul de ieftina si acceptau inchiriere pe termen scurt. Eram cam debusolati cand am ajuns. Tipul care se ocupa cu inchiriatul nu era acasa. I-am gasit doar pe colegi – Henry, un negru din Nigeria si Jane, o chinezoaica. Tineri, studenti si foarte de treaba, dupa cum am avut ocazia sa aflam pe urma.
Am vorbit si cu gazda de pe telefonul lui Gabi, ne-am lasat catrafusele si am fost luati, vrei-nu vrei de catre noii nostri prieteni la o vizita nocturna prin city. Eram foarte obositi amandoi, iar ceea ce imi mai amintesc e ca prin vis. Stiu ca vedeam siluetele blocurilor de birouri care compun 'skyline'-ul orasului si ramasesem cu gura cascata. Am dat o tura si am ajuns la un restaurant chinezesc excelent, recomandat de cei doi. Am mancat foarte bine, am baut vin si am sporovait, dupa care Gabi si Maria ne-au dus inapoi in Wilson. S-au purtat foarte frumos cu noi, lucru neobisnuit pentru cineva care vine din Romania si care tot ce spera de la un strain pe care il intalneste e sa nu-l injure. Exagerez putin tocmai pentru a accentua ca altruismul e o parte importanta din cultura si buna crestere australiana.
Inainte de a ma culca am vrut neaparat sa verific un lucru. Am umplut chiuveta de la baie cu apa si am lasat-o apoi sa se scurga. Si nu mai puteam de drag cand am vazut-o ca se scurge in sens invers decat in Romania (adica in sensul acelor de ceasornic). Semn ca am ajuns cu adevarat in emisfera sudica.

20 septembrie 2009. Prima dimineata in Australia. Am deschis ochii, am vazut camera si mi-am adus aminte unde sunt. Am deschis fereastra si m-am minunat. Se auzeau peste tot triluri, ciripituri, crauneli si tot felul de onomatopee pasaresti, mai multe ca in padure la Sirnea. Si eu si Roxana eram inca obositi si putin stresati, dar aveam zambetul pana la urechi amandoi. Ne-am imbracat cu ce-am gasit la indemana, ca nu desfacusem bagajele, si am plecat sa cautam statia de autobuz. Trebuia sa ajungem in centru, ca la 2.30 PM aveam intalnire la banca. De cand vorbisem cu tipa din Australia la telefon ramasese stabilit ca marti, dupa ce sosim, sa mergem sa semnam cateva hartii si sa ne luam cardurile.
A urmat cea mai frumoasa plimbare cu autobuzul din viata mea. Ne uitam amandoi in stanga si in dreapta pe geam si nu ne venea sa credem ca am ajuns, in sfarsit, in Australia. Mergeam in zigzag prin suburbii, iar in departare se vedea silueta orasului. Autobuzul era doar pe jumatate plin, iar cei care calatoresc cu el obisnuiesc sa il salute pe sofer la urcare si la coborare.
Am ajuns in oras cu mult mai devreme de ora stabilita, asa ca am coborat mai devreme si am pornit la pas pe Magherul Perth-ului, St. George’s Terrace. Cel mai vantos bulevard din lume, dupa cum mi-a spus Gabi. Si, intr-adevar, te cam zboara uneori… Pe bulevard un amalgam de cladiri noi si vechi, blocuri inalte de birouri, zone verzi si lume pestrita. Incercam sa tinem stanga chiar si cand mergeam pe trotuar si sa ne uitam prima data in dreapta cand traversam. Ce ne-a amuzat foarte tare e ca in intersectiile mari se pune verde pentru pietoni pentru ambele directii in acelasi timp. Adica se opresc toate masinile, iar pietonii sunt liberi sa traverseze intersectia cum doresc, chiar si pe diagonala. Poate ca se pierde mai mult timp asa, dar aici lumea nu se prea grabeste…
In fine, am ajuns la banca, am fost imediat intampinati de o doamna care purta cu ea un bol cu bombonele din care servea clientii si care ne-a intrebat cu ce poate sa ne ajute. I-am spus de intalnirea cu tipul care se ocupa de contul nostru (un pusti, de fapt) si ne-a condus la el. Toate au mers ca pe roate, am semnat cateva hartii, am primit cardurile si cu asta basta. Ne-am vazut de drum. Am gasit si un Woolworths prin centru de unde ne-am luat ceva de mancare si cartele de telefon. Scump, dom’ne, scump telefonul aici! In retea, in general, se vorbeste destul de ieftin, dar daca suni in alte retele esti mancat! Costa vreo 75c/min. plus 25-30c taxa de conectare. Deci treci de 1$/min. Eu am aflat asta dupa ce am incarcat cartela cu vreo 20$ pe care aproape ca i-am terminat dupa ce l-am sunat seara pe Gabriel si am vorbit vreo jumatate de ora. Desigur ca mai apoi am aflat ca se poate si mai ieftin. In sensul ca tot atat costa convorbirile, dar, in functie de ce si cat incarci poti sa primesti 300$ de convorbiri pentru 30$ cat costa incarcarea. Mai nasol e cu perioada de valabilitate a creditului pentru cartelele pre-paid. In general e doar 30 zile.
Ne-am mai luat din centru niste harti si seara ne-am intors acasa in Wilson. Am luat si niste beri ca sa ii cinstim pe colegii nostri, dar am baut doar eu cu Henry cate una. Jane si Roxana au baut cate un suc si am mai stat la taclale. Desigur ca i-am sunat si pe ai nostri pe Skype si am stat vreo 2 ore si cu ei. Asa s-a incheiat prima zi full-options in Perth.

21 septembrie 2009. A doua zi. Aveam programat sa ne punem bine cu statul si guvernul australian. Adica sa ne inregistram pe ici-colo. Le aveam programate si am plecat de dimineata in centru sa le rezolvam cat mai repede. Si asa am si facut. Ne-am dus la Medicare, a durat vreo 10 min. Pe urma ne-am dus sa ne facem card de transport in comun (Smartrider). Nu e un abonament propriu-zis, dar e mai convenabil decat sa iei bilet de la sofer. Primesti reducere 25% si poti sa ii adaugi optiunea de Direct Debit (adica sa-ti alimenteze automat cardul din contul tau cand suma de pe el scade sub 6$). Dar oricum transportul e destul de scump, chiar si-asa. Noi din Wilson pana in centru (vreo 14 km) plateam la sofer 2.40$/pers. Iar cu o seara inainte am platit, pe acelasi traseu, dar in sens invers, 3.60$. Pentru carduri am platit cate 10$ si le-am mai incarcat cu inca 20$ pe fiecare, pentru inceput.
Am mai mers si la Taxe sa ne inregistram si a durat si acolo, sa zicem, vreo 20 min. pentru amandoi. De amintit ca in timp ce eram pe strada cu harta in mana cautand locul in care trebuia sa ajungem s-a apropiat de noi o doamna care ne-a intrebat daca ne poate ajuta cu ceva. Lucru marunt, dar pe noi ne-au bucurat la culme toate aceste maruntisuri, mai ales ca s-au petrecut chiar in primele zile de la sosirea din Romania.
Dupa inregistrarea la taxe am hotarat sa mergem pe Albany Rd. sa incepem sa ne cautam masina. Vazusem pe net ca pe-acolo sunt o gramada de dealeri si am hotarat sa incepem din timp sa ne uitam. Doar ca am gresit podurile si in loc sa ne indreptam spre Victoria Park, am luat-o inspre Fremantle. Pe jos. Nu ne-a parut rau deloc, insa. Pentru ca asa am ajuns in South Perth, pe esplanada sudica a Swan River, de unde se vede superb centrul. Esplanada e un parc foarte bine intretinut si plin de tot felul de pasarele, papagali, lebede, rate si bibilici. Am ajuns tarziu in Victoria Park, am mancat o pizza ca eram lesinati amandoi si am dat o raita scurta pe la dealeri. Se inserase si autobuzele mergeau din ce in ce mai rar, asa ca tot la picior am ajuns si acasa. Am mers in ziua aia peste 20 km pe jos.

22 septembrie 2009. La ocean in Fremantle. Desi cu o zi inainte nu avusesem ocazia sa vedem decat jumatate din dealership-urile din Albany Rd., a fost suficient cat sa ne dam seama ca lucrurile cam stau diferit fata de internet. Preturile erau cam cu 20-30% mai mari decat ce ne asteptam noi dupa ce gugalisem la greu. Desi majoritatea anunturilor erau puse tot de ei. Ciudat! Ma gandesc ca procedeaza asa ca sa-ti trezeasca curiozitatea si sa te aduca la ei in batatura, la noroc. Ca pe urma poate te imbrobodesc ei…
Noi am fost sfatuiti sa cumparam Quokka, un ziar local de anunturi. Ideea era sa gasim anunturi de la particulari. Asa ca am hotarat ca ziua sa o dedicam studiului ofertelor. Si nu oriunde, ci la ocean, in Fremantle. Am cumparat ziarul (care cantarea binisor, ca era plin de anunturi de toate categoriile) si am plecat la plaja. Am fost foarte incantati de Fremantle. Am vizitat scurt oraselul, turnul vechii fortarete (la ora 1 PM in fiecare zi se trage cu tunul, traditie ramasa de pe vremea navigatorilor care astfel isi potriveau ceasurile), am dat o raita prin portulet si am ajuns pe South Beach. Vreme frumoasa, lume care se plimba, vreo doi care faceau baie in mare, dar din cauza vantului nu am putut sa citim ziarul. Desigur ca nu am rezistat tentatiei de a intra macar cu picioarele in apa.
De la plaja ne-am intors inapoi in port, unde am mancat o portie delicioasa si uriasa de fish and chips (vorba vine am mancat, ca jumatate am luat-o la pachet). Erau o gramada de pescarusi la cerseala pe langa mesele de la restaurante, care cand vedeau ca te ridici de la masa tabarau pe resturile din farfurie. De noi nu si-or fi dat seama ca suntem doi, ca atunci cand m-am ridicat eu au dat navala peste Roxi. Saraca, s-a si inchipuit in vreun film de Hitchcok pentru vreo cateva clipe.
Frumos in Fremantle. Un orasel mic, cu centrul sau pitoresc in stil colonial, plin de baruri, restaurante si turisti. Mi-a placut si programul de restaurare a dunelor de nisip de pe tarm.
Seara cand am ajuns acasa am stat cateva ore si am selectat din marea de anunturi vreo cateva care ma interesau mai mult. Si totusi ne-am dat seama ca si cautatul de masini la particulari e o mare bataie de cap, mai ales cand esti pe jos. Ca sa alergi de colo pana colo prin tot orasul nu e lucru usor. O solutie ar fi fost sa inchiriem o masina pentru o zi, dar noi aveam, temporar, niste carduri care nu ar fi fost acceptate. Asa ca am decis sa incercam tot pe la dealeri, ca poate avem noroc.

23 septembrie 2009. Noroc cu carul. Am ajuns in Albany Rd. cu autobuzul si am inceput iar sa cautam masina pe la dealeri. In fiecare curte pierdeam cel putin 20 min., ca oamenii tot incercau sa-ti intre pe sub piele. Majoritatea incercau intai sa faca putina conversatie, sa se imprieteneasca cu tine inainte de a te intreba ce cauti. Noi ne-am straduit sa stam in bugetul de cca. 6000$, desi pe la 8500-9000$ se gaseau multe chestii interesante. Ne-am impus si cateva filtre de cautare: masina noastra trebuia sa aiba transmisie manuala (ca trebuie sa dam examenul auto si vrem sa luam permisul pentru amandoua tipurile), sa nu fie mai veche de 1999-2000, sa aiba in jur de 130 – 160.000 km si sa fie ori japoneza (ni s-au sugerat Toyota, Nissan Pulsar sau Mitsubishi de catre cunoscuti) sau autohtona (Holden). Japoneze fiindca nu se strica cu una cu doua sau Holden pentru ca sunt mai ieftine si ele si piesele de schimb. Coreenele sunt de evitat ca-s proaste, desi ieftine, iar europenele sufera din cauza penuriei pieselor de schimb.
In banii pe care ii aveam am gasit destul de multe variante, dar fiecare avea minusurile ei. Eram stresat numai cand ma gandeam ca va trebui sa fac un test-drive, iar eu nu mai condusesem in viata mea pe stanga si nici masina cu volanul pe dreapta. In dimineata aia ne-au atras atentia doua Mitsubishi Lancer. Unul era impecabil, fabricat in 2002 si cu sub 100.000 km, dar era mult prea scump. Cel de-al doilea era din 2000, avea vreo 130.000 km si era ieftin de tot (4500$). Ne-a incantat, asa ca dealerul ne-a propus un test-drive. Eu eram leoarca, ca ma gandeam ca vine ala cu noi si ma fac de ras. De unde! Tipul mi-a spus sa-i las un act, ceva (de preferat permisul de conducere) si mi-a dat cheile, sa ne ducem singuri. Copacel-copacel am scos-o din curte si am intrat pe strada. Am fost cam stresat, dar am mers onorabil. Masina era ok, dar avea un aer cam vechiut. Ne-am intors hotarati ca daca nu vom gasi altceva in ziua aia sa o luam pe asta.
Dupa putin timp, in alta curte, Roxi (e meritul ei, recunosc) a vazut o Toyota Echo (Yaris in Europa). Cocheta, aranjata, arata aproape noua. Pret 7000$. Era din 2002 si avea 125.000 km. Interiorul era ireprosabil si ne-a luat ochii. Motorul era mic, de 1.3L, dar la o asa masina e suficient. I-am zis dealerului ca daca o lasa la 6000$ si ne place la test-drive, o luam. Pana la urma a fost de acord. La test-drive tipul a venit cu noi, de data asta. La inceput a condus el (cred ca se cam temea sa ma lase in aglomeratia de pe Albany pe mine). Dupa ce am mers vreo 5 km a oprit si m-a lasat la volan. Masina se conducea superb, pozitia la volan era inalta si vizibilitatea buna. Ce sa mai! Singura mea problema a fost ca incercam sa ma concentrez la cum sa conduc, iar pe ala il gasise limbarita. Ma intreba verzi si uscate si imi povestea tot felul. S-a potolit (si ingalbenit usor la fata) doar cand am luat-o pe contrasens pe o straduta, din fericire libera la momentul respectiv. Saracul, tocmai ce ne povestise cum un prieten de-ai lui a murit in State cand a luat-o cu motocicleta pe sens invers...
Ne-am inteles la 6000$, dar pana la urma am mai dat 1250$ pe o garantie extinsa de 5 ani, care inseamna ca daca se intampla ceva la masina in timpul asta, primii 2500, 1250 sau 500$ din costul reparatiei (in functie de ce se strica) ii plateste firma lor. Cu alte cuvinte, am cumparat 'peace of mind', cum s-a exprimat tipul. Ori noi chiar de asta aveam nevoie in primul rand. Am batut palma, am fost la banca sa scoatem banii cash, am semnat actele si am luat masina. Simplu ca buna ziua. Tot ce urma sa facem era sa mai mergem la un birou al politiei sau autoritatii care se ocupa de circulatie ca sa o trecem pe numele nostru, in termen de 14 zile.
De la dealer am plecat direct sa ne luam GPS. Chiar el ne-a recomandat sa mergem la un prieten de-al lui care lucra la Dick Smith, o firma destul de cunoscuta pe aici. Am reusit cu chiu cu vai sa ajungem si ne-am luat un Tomtom, care cica e cel mai recomandat pentru Australia, ca are hartile cele mai detaliate. Inca 370$, plus inca 70$ garantie extinsa pe 5 ani (ca astea cam au obiceiul sa crape dupa ceva vreme).
Am plecat de acolo sa rezolvam si trecerea masinii pe numele nostru. GPS-ul ne-a dus la adresa exacta, iar acolo nu a durat mai mult de 7-8 min. Am mai platit vreo 180$ inscrierea pe numele nostru si inca 200$ 'registration' pe 6 luni (un fel de RCA).
Eu eram atat de ametit dupa ce ma straduisem sa conduc dupa regulile de aici ca mi-am luat rucsacul cu laptopul invers. A cazut, dar avea o husa speciala si l-a protejat, n-a patit nimic. Insa eu eram rupt. M-am straduit sa ajungem cu bine acasa si m-am culcat.