joi, martie 03, 2011

Cozile din South Perth

   
Când nu mai scriu nimic pe aici cu lunile, când mă apucă 'limbariţa'. Da, ştiu...

Doar că astăzi merită să consemnăm în catastiful istoriei o altă făptură care ne-a trecut pragul. Neinvitată, e adevărat, însă probabil ne-o fi mers buhul prin cartier că suntem români (despre care o lume întreagă ştie că le place să se considere oameni ospitalieri)...

Istorioara a început de fapt cu o zi în urmă, când în timp ce eu eram pe la Darie, pe care îl ajutam cu mutatul în noua locuinţă, am primit un telefon de la Roxana care era cuprinsă de spaimă. Găsise acasă pe jos ceva ce părea a fi o codiţă de şopârliţă. Prima suspiciune a căzut (cum era şi normal) pe Bambusică, nu doar pentru că el e oricum mai mereu suspectul de serviciu, dar şi întrucât probele forensice îl incriminau că o cioflecăise (cu poftă sau nu, asta nu am putut să determinăm cu exactitate, mai ales că nu existau alţi martori iar învinuitul a refuzat să facă orice fel de declaraţii în legătură cu ancheta).
Bineînţeles că odată ajuns acasă a trebuit să inventez pe moment nişte scenarii absolut sci-fi despre cum ar fi putut acea codiţă ajunge acolo, doar-doar s-o mai linişti nevasta. Desigur că în toate aceste scenarii posesoarea de drept a organului abandonat la discreţia motanului nostru era deja de mult plecată de la locul incidentului. De la explicaţii simple si relativ plauzibile, cum că şopârla îşi lăsase coada drept pradă de război şi se refugiase afară pe sub uşa de la intrare (care are nişte lufturi prin care micile creaturi pot circula nestingherite, ca pe bulevard) şi până la scenarii complexe, care implicau răpirea de către extratereştri a făpturii decodificate, pe toate le-am încercat în scopul liniştirii consoartei şi readucerii ei la parametrii standard de funcţionare. Că m-a crezut sau nu e greu de speculat, dar având în vedere că venise obosită de la Zumba şi mai avea şi de învăţat,  până la urmă a uitat de evenimentul acesta şi şi-a văzut de treabă.

Însă deznodământul a avut loc azi, nu cu mult timp în urmă. Pe când Roxi îşi făcea de lucru la calculator, eu am observat ceva dubios jos pe tocul uşii de la baie. Era o chestie mititică, maro deschis, ce se chinuia cam fără succes să se caţere pe perete.
Biata şopârliţă bearcă a avut măcar norocul să nu fie descoperită nici de Roxana (caz în care cu siguranţă ar fi aflat toţi vecinii de aşa o întâlnire istorică, iar bietul animăluţ ar fi sucombat de pe urma şocului acustic izvorât din laringele soţiei), nici de dobermanul Bambusică (caz în care mica reptilă ar fi sfârşit cel mai probabil între ghearele fiarei, că altă coadă de rezervă nu mai avea asupra ei, să o lase drept şpagă ca prima dată).

Aşa că povestea se termină cu happy end. Fără să alertez ceilalţi colocatari ai apartamentului m-am dus tiptil în bucătărie, am luat o caserolă (transparentă) şi am capturat fără mari eforturi musafirul invalid, care fără coadă nu era mai lung decât un deget. Deşi mă bufnea râsul am încercat să rămân totuşi calm şi nemăgar atunci când i-am dat de ştire Roxanei, că mi-era că dacă fac vreun gest mai brusc îmi dă cu laptopul în cap :) Chiar şi aşa a tras biata o spaimă de moment, însă a acceptat până la urmă să meargă cu mine să eliberăm prizonierul înapoi la mă-sa natură. Adică pe malul râului, la vreo 100 metri de casă :) Dar era noapte şi nu cred să mai ţină minte drumul înapoi.

Şi uite aşa serile molcome se mai împletesc cu cele pline de adrenalină aici pe ţărmurile australiene. Că dacă nu prindem OTV, compensăm şi noi cum putem cu ce evenimente senzaţionale se nimeresc.