marți, martie 23, 2010

Uneori, dragi copii, dupa soare vine ploaie... Cu grindina!!!


Update.
In weekend am facut pe comisarul de traseu la cursa de biciclete organizata in scop caritabil. Am fost la 'reciclare' intr-o seara saptamana trecuta, in care ni s-a povestit pe scurt cum sta treaba, iar duminica cu noaptea-n cap m-am infiintat la locul de intalnire, la Belmont Race Course (circuit de curse de cai, nu de masini; dar avem si d'ala, din cate stiu). Organizatorii ne-au dat la fiecare cate o statie radio si ne-au invatat sa le folosim (pe cei care nu stiau, ca doar eu imi facusem stagiul la 'transmisiuni' cand am organizat Balul Bobocilor in liceu). Pe urma ne-au urcat pe toti intr-un autobuz si au inceput sa ne planteze pe autostrada, ici-colo, pe sensul de mers de la nord la sud, ca doar asta era inchis circulatiei.
Mie mi-a fost trasata sarcina sa pazesc rampa de iesire de pe autostrada spre Joondalup - Hodges Drive (cu kalashnikovul, ca sa n-o fure niscai elemente potrivnice, desigur :). Ma aflam 'la doi pasi' de finish, asa ca primele doua ore au fost tare plictisitoare. Eram singur cuc pe autostrada si cred ca am facut vreo 10 km invartindu-ma de colo-colo, asteptand 'musterii'. Pe la 8.15 a aparut si primul ciclist, meseriasul sef, care plecase din Kwinana (adica de la vreo 58 km) la ora 7. Va dati seama cam cu ce viteza mergea... Dupa vreo 2-3 minute a aparut si al doilea, iar putin mai apoi locurile 3 si 4 care erau roata la roata. Si p-orma a venit primul puhoi. Care puhoi, de la atata dat la pedale, probabil, n-a mai realizat ca la iesirea de pe autostrada cu 4 benzi pe care venisera pana atunci drumul pe rampa se ingusta, asa ca unul dintre ei mi-a dat gramada vreo doua conuri reflectorizante. A avut noroc ca n-a venit in nas. Nu la fel de norocos a fost altul din al doilea pluton (puhoiul 2), care, dupa ce s-au imbulzit toti ca bezmeticii la gramada, s-a ales cu o glezna luxata si o taietura de mai mare invidia pe picior. Si nici macar in primii 50 nu avea sanse sa ajunga, berbecul... A trebuit sa chem ambulanta prin statie, a venit si un politist pe motocicleta cu o trusa de prim ajutor si pana la urma a fost ok. Iar in afara de asta am mai avut un pustan care a cazut si el. Nu prea rau, n-a murit nici ala.
In rest cursa a fost relaxata, dupa ce au trecut maniacii vitezisti. Au inceput sa apara si cei care participau la cursa de 30 km, tot felul de simpatici, pe tot felul de bicilete (ba chiar si pe monocicle, din alea ca la circ). Unii dintre ei erau costumati ba in pirati, ba in puscariasi sau zane, niste fete purtau rochii de seara... Fel de fel de oameni iesiti la plimbare, barbati si femei, unii mai grasi, altii mai in varsta. La sfarsit au aparut si cei din cursa de 10 km, cea speciala pentru familii, in care in care era plin de copii, care pe biciclete mai mari sau mai mici (dupa varsta), care pe bicicleta lui taticu'/mamica sau in remorcuta. Sarcii, pana in locul unde eram eu (si din care aveam o priveliste grozava) aveau de urcat mai mult de un km, iar la sfarsit rampa si mai abrupta le cam punea capac la majoritatea... Mi-a placut ca nu se lasau, megeau pe langa bicicleta, dar tot se straduiau sa termine cursa. Si toti cu care ne vedeam fata in fata imi zambeau, ma salutau, ba unii chiar imi si multumeau. Oameni neseriosi...

Numai bine ce-a trecut si weekendul si atunci sa-l vedeti pe Andu al meu barbierit frumos, cu camasa noua si pantaloni de stofa, prezent la noul seviciu cu 10 minute mai devreme si emotionat ca in prima zi de scoala. Si pe buna dreptate, ca fata de gheretele in care am lucrat pana acum (n-o spun in niciun caz in sens peiorativ), unde ma duceam in pantaloni scurti si cu barba de o saptamana, la astia nu merge nene asa. Biroul e imens (cu totul 3 etaje dintr-o ditamai cladirea de birouri) si arata ca un labirint. Seful meu direct (nascut australian, dar pe jumatate italian) pare de treaba (mai bine nu mai zic, ca m-am mai pacalit eu asa...), iar colegii sunt de toate nationalitatile, de zici ca esti la ONU acolo. In prima zi mi s-a facut cunostinta cu cei mai multi dintre ei, dar cum procesorul meu scotea fum de atata suprasolicitare, bineinteles ca pana azi am uitat cum ii cheama pe majoritatea. Eh! De parca ei ma mai tin minte...
Prima saptamana o sa fie de acomodare, se pare. Am un 'trainer' personal de ArchiCAD, un tip tanar si simpatic, singaporez venit in Oz de mic, care ma dadaceste cu rabdare. Lucrurile nu par prea complicate la prima vedere, sper sa fac progrese multumitoare.
Oricum, noroc ca nu prea sunt superstitios, ca prima mea zi de serviciu a adus cu ea si o furtuna de toata frumusetea, de i-a mers buhul pana in Romania. Pe la 4 s-a facut intuneric bezna afara si i-a tras o grindina profesionista de care n-au mai pomenit agaricii astia pe aici de cam multisor, din cate am auzit. Si din cauza ca in City e 3$/ora de parcare, iar astia de la firma nu dau parcare moka la juniori, masinuta noastra, saraca, era singura acasa si speriata, sub un pom in curtea blocului. Am gasit-o ciuruita pe capota si pavilion, ziceai ca-i comisarul Moldovan. Iar asigurare nu ne facusem, ca ne costa cat nu facea masina... Bine ca nu ne-a spart vreun geam, asa cum au patit multi altii, printre care si un vecin. Oricum nu e prima masina gaurita, ca si cu Loganul ne-a prins odata o grindina nasoala pe Bucuresti-Pitesti. Diferenta e ca pe-atunci aveam CASCO, insa oricum n-a mai iesit ca noua. Asta e, da-o-n fasole!...
De altfel nu de masina imi era mie ieri cand am venit (in sfarsit) acasa, ci de faptul ca portile noastre au incuietoare electrice, care nu mergeau ca nu era curent. Asa ca nu puteam sa intru si stateam ca popandaii in fata blocului, eu de o parte a portii, Roxi de celalta si ne uitam unul la altul. Pana la urma s-a gasit un vecin care stia un comutator de la care se putea deschide manual poarta de la parcare si multumita lui am reusit sa acced finalmente la domiciliu, unde am mancat o cina romantica (orez cu parizer) la lumina lumanarilor :)

Dar, desi inca in curte e plin de crengute si frunze cazute, masina e cum e, iar azi a trebuit sa cheltui o groaza de bani pe tzoale 'office', mottoul nostru ramane deocamdata acelasi cu al tarii: NO WORRIES, MATE!

Maine ma duc la serviciu in costum pe bicicleta. Ma doare la bascheti...

sâmbătă, martie 20, 2010

Cum-necum, au trecut 5 luni


...si abia acum putem sa spunem ca am prins si noi cat de cat radacini aici. In sensul ca saptamana asta mi-am gasit, in sfarsit, un job ca lumea, full-time si destul de bine platit, pentru inceput. Nu va spun cat, curiosilor (sic!), dar as putea sa va spun ca, net, e de cca. 3,5 ori mai mult decat castigam in Bucuresti la jigodia aia de Podiuc. Desigur ca si preturile in Australia sunt ceva mai mari decat in Romania, dar, dupa cum ne-am facut socotelile, ne va fi suficient sa ne descurcam binisor fara sa mai 'intram' in rezervele de acasa. Iar asta ne multumeste deocamdata, pentru ca atunci cand Roxi isi va gasi si ea ceva (part-time eventual, ca sa poata sa isi continue si studiile) ne gandim ca salariul ei il vom putea pune deoparte. Cel putin teoretic...
Oricum, am scapat si de ultimul mare stres. Ca a fost intr-adevar un stres, de ce sa nu recunosc? 5 luni e o perioada lunga. E adevarat ca, precauti din fire cum suntem, am mers pe filozofia 'asteapta-te la ce e mai bine, dar fii pregatit pentru ce e mai rau' si de cand am ajuns aici am cautat sa ne chivernisim banii ca sa ne ajunga pentru cel putin 7-8 luni, in conditiile in care nu am fi gasit de munca. Insa nu credeam ca o sa dureze totusi atat. Nu trebuie uitat si faptul ca noi am ajuns aici spre sfarsitul lui octombrie, o perioada cat se poate de proasta pentru angajari. Dinspre sfarsitul anului pana la inceputul lui februarie aici e o acalmie generala, iar putinele anunturi de angajare care au aparut atunci am sentimentul ca au fost puse fictiv de catre agenti de recrutare care urmareau sa isi faca un portofoliu baban pe care sa il arate clientilor la inceputul lui 2010. Ca, va vine sa credeti sau nu, aici se cam practica smecheria asta (lucru pe care l-am aflat si eu ulterior, dupa indelungi frustrari).

In cautarea unui job pot sa spun ca experientele au fost relativ variate. Am fost la interviuri la trei agentii si la cinci firme (inclusiv cea la care voi lucra de acum incolo). La firme interviurile au mers intotdeauna  aparent bine (adica din ce in ce mai bine, ca la primul am cam avut emotii). Cei cu care m-am intalnit erau si ei arhitecti si am discutat cu ei aplicat, pe portofoliu, despre ceea ce am lucrat. Si nu ca sunt eu prea destept, dar ma bucuram ca toti apreciau ce le aratam ca am facut. Insa talentul meu in ale designului nu a fost suficient cat sa suplineasca lipsa de experienta australiana. Imi venea sa ma impusc cand dupa interviuri primeam cate un email in care mi se spunea ca am fost grozav la interviu, dar ca din cauza ca n-am suficienta experienta nu pot sa ma angajeze.
Insa judecand obiectiv si mai afland cum stau lucrurile pe aici nu pot sa ii condamn prea aspru pe cei care nu au fost dispusi sa imi acorde o sansa. Asa cum am mai scris pe blog acum ceva vreme, in constructii aici (si cred ca in majoritatea domeniilor) se pune mult mai mare accentul pe a fi specializat pe ceva anume decat pe a stii sa faci cate ceva din toate. Faptul ca in Romania treaba sta putin altfel nu prea m-a ajutat, asa cum speram la inceput. O alta chestie care m-a tras cumva inapoi a fost ca nu prea am lucrat in ArchiCAD pana acum. Iar aici ArchiCAD e la putere, poate mai mult decat AutoCAD-ul. Lucrasem eu la un proiect acum vreo 5-6 ani si am increderea ca o sa ma readaptez repede, dar nu am vrut sa mint in CV. Asa ca din start firmele care cereau sa ai experienta in softul asta au picat. Noroc ca cei la care o sa incep sa lucrez ma vor trimite inainte la training o saptamana.
 
Cu agentii interviurile au mers si mai bine, chiar. Diferenta e ca ei nu au pregatire in profesie, asa ca cea mai comoda modalitate pentru ei sa isi faca o impresie despre tine e sa caute cuvinte-cheie in CV. Ai scris exact cuvantul pe care l-a scris si clientul in descrierea jobului - ai o sansa. Ai scris ca ai facut acelasi lucru, dar sub o alta forma sau cu o alta formulare - CV-ul tau ajunge la cos. O tampenie, dar daca atat ii duce mintea...
Din multitudinea de agentii la care mi-am trimis CV-ul doar 3 m-au chemat la interviu. Primul dintre ele a fost undeva prin noiembrie anul trecut, la o agentie specializata pe constructii, Frontline Constructions. Tipul cu care m-am intalnit era cu vreo 2-3 ani mai tanar decat mine, gelat abundent, cu cateva ghiuluri pe degete, camasa de matase cu motive florale descheiata la doi nasturi, lant de aur si costum negru in dungi gen 'gigibecali'. Si de origine siciliana (dupa mama). Desi parea un fanfaron, la interviu mi-a facut o impresie buna. Si-a notat o gramada de observatii pe CV-ul meu pe care il avea in fata, mi-a pus o sumedenie de intrebari si s-a aratat entuziasmat de portofoliul meu (a tinut sa-mi spuna ca i-a placut asa de mult incat s-a dus sa i-l arate si sefului cel mare). Cand a vazut si ca am fost cu bursa un an in Sicilia... Asa de incantat era de mine, de cred ca mai avea putin si ma cerea de nevasta :) Si mi-a multumit de zeci de ori pe parcursul interviului, pentru ca spunea ca din raspunsurile pe care i le dadeam la anumite intrebari mai intelegea si el cum sta treaba in arhitectura. A promis ca pana in Craciun imi aranjeaza un interviu. Sigur 100%. Era la mama naibii, tocmai in Mandurah (la vreo 75 km), iar pozitia nu era de arhitect ci de draftsperson, dar bineinteles ca eram dispus sa ma duc. Stau eu linistit ce stau asteptand telefon de la el - nimic! Cu cateva zile inainte de Craciun ma suna sa isi ceara scuze, dar clientul lui pleaca in concediu de sarbatori, asa ca ma roaga sa accept sa ma duc la interviu in primele zile din ianuarie. Nicio problema. Trece Craciunul, Revelionul, trece si prima saptamana din ianuarie, asta nu mai dadea niciun semn de viata. I-am scris un mail - n-a raspuns. I-am dat telefon - am vorbit cu secretara, ca cica nu era. I-am lasat mesaj sa ma sune - nu m-a sunat. Intre timp mi-era ciuda ca mai apareau anunturi interesante cu joburi date de firma lui si tot el era persoana de contact. Am aplicat si la alea, ce aveam de pierdut? Prin februarie, pe cand lucram casual la Mike, ma suna Anthony al meu, dupa 3 luni si ceva, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. M-a intrebat daca mai caut de lucru si mi-a zis ca in cateva zile imi aranjeaza un interviu in Rockingham (tot spre sud, dar la doar 45 km de Perth). Si m-a asigurat ca ma va suna intr-o zi-doua sa imi spuna cand sa ma duc. Si cu asigurarea am ramas, ca de atunci pana acum tot mai astept telefonul lui... :)
La celelalte doua firme oamenii erau mai profesionisti. Dupa interviuri mi-au verificat referintele, iar tipa de la ultima firma la care m-am dus mi-a gasit jobul in mai putin de o saptamana.

Ar mai trebui sa mentionez ca in ultimele 10 zile am lucrat casual la un birou de arhitectura, altul decat al lui Mike Gilbert. Venisem la un interviu la ei si dupa 2 zile m-au sunat sa imi spuna ca au doua vesti, una buna si una rea. Cea rea era ca nu 'pot' sa ma ia la ei ca nu am suficienta experienta australiana (deci chiar ma saturasem, nene, sa tot aud asta!), iar vestea buna era ca, daca vroiam, puteam sa ma duc sa lucrez casual, pentru vreo 2 saptamani. Probabil ca cel/cea pe care s-au hotarat sa il/o angajeze trebuia sa dea preaviz, nu stiu... Mi-a cam stat in gat oferta asta, dar am acceptat, ca doar mai faceam un ban. Pana la urma a fost ok cat am lucrat la ei. De lucru mi-au dat chestii banale si migaloase, dar m-au platit bine, iar biroul era dragut, seful cumsecade si colegii simpatici (un canadian care a venit in Oz dupa cativa ani petrecuti in Noua Zeelanda si o tipa linistita, insarcinata, care conducea un Holden Commodore V8 rosu cu motor de 6L. Cool!).

Oricum, celui care trebuie sa ii multumesc pentru noul job e Mike, tipul la care am lucrat casual de la inceputul lui februarie. In primul rand ca mi-a aratat si explicat pe scurt sistemele constructive de aici, iar in al doilea rand pentru ca a acceptat sa il dau la referinte, iar asta cred ca a contat decisiv. Iar daca am sa-i multumesc lui Mike atunci am sa le multumesc si lui Bill, care m-a prezentat lui Mike, si lui Cristi (Roni) care m-a prezentat lui Bill. Asa-s romanii pe aici, ajutaciosi.

Deci m-am facut cu job, pana la urma. Roxi isi cauta si ea ceva part-time, de preferinta intr-o firma de contabilitate sau ceva de genul. Chiar azi a fost la un interviu la o firma tare de consultanta financiara undeva in centru, intr-o cladire inalta de birouri, si a fost impresionata de cum se vedea orasul si raul de la etajul 32. Dar a aplicat oricum si la joburi fara prea mari pretentii de gen Woolworths, Target sau David Jones (cu un CV mincinos, bineinteles, ca doar nu era sa aplice cu ala de avocat). De altfel si eu am aplicat, mai mult in gluma, pentru joburi part-time la Bunnings sau la Australia Post, pe vremea cand lucram la Mike, care insa nu ma chema in fiecare zi. Nu am primit niciun raspuns pana in ziua de azi, oricum... N-am calificare... Sau poate n-am suficienta experienta australiana, mai stii?

Cam atat despre joburi. In rest nu prea mai avem multe de povestit, ca daca am vazut ca nu prea se inghesuie lumea sa ne angajeze nici nu ne-a mai venit sa mai cheltuim bani si n-am prea mai iesit. Eu am mai fost intr-o sambata pana in Rockingham cu bicicleta, ca vorbisem cu Cristi, Darie si Dan si imi zisesera ca se duc impreuna acolo la plaja la Kwinana. Roxi n-a putut sa vina cu mine, ca avea de facut multe 'teme', asa ca m-am dus singur. Nu era prima data cand mergeam pana acolo si am ajuns repede si fara sa fiu prea obosit. Am stat vreo jumatate de ora cu baietii la plaja si am facut si o baie in apa aia superba, pana m-am trezit intepat de meduze in vreo trei locuri si am iesit bombanind. Si cand sa ma urc din nou pe bicicleta ca sa ma duc acasa, roata din spate pe janta! Desi venisem pe pista de biciclete mi-am amintit ca trecusem peste niste craci uscate. Si am gasit un ditamai ghimpele inca infipt in roata. Noroc ca m-a luat Cristi cu masina si m-a dus la statia de tren, de unde am venit pana in centru. Si de la tren am mers pe langa bicicleta pana la vaporas, si uite asa am ajuns acasa, patit. Nu mai zic ca a doua zi am gasit si roata din fata dezumflata, dar am cumparat camere de rezerva si petice si am rezolvat repede.

Oricum, cu meduze sau nu, plaja din Rockingam e nemaipomenita. Ca sa nu mai vorbesc ca un pic mai la sud de oras e Penguin Island, pe care se poate ajunge mergand vreo 700m prin apa, pe un banc de nisip. Sau, desigur, cu vaporasul, ca oamenii normali... Am fost si noi impreuna cu Cristi si Nelly pe la sfarsitul lui ianuarie si a fost minunat. Roxanei i-a fost cam frica la inceput, cand a vazut ca apa ne ajungea pana la piept aproape de mal, dar a vazut ca pe urma era mai putin adanca, si-a facut curaj si am mers. Pinguini nu am vazut decat vreo doi-trei, dar era plin de tot felul de vietati pe acolo, asa ca pozele pe care le-am facut au meritat sa merg cu aparatul deasupra capului tot drumul ala.

Am mai fost si prin vizite, la rummy la Gabriel si Maria si la Formula 1 la Bogdan si Diana, ca acum deja avem gasca. Iar de curand l-am ajutat cu mutatul pe Darie, noul nostru vecin de peste strada.

La Museum of Western Australia a fost o expozitie temporara cu dinozauri robotizati si am fost si noi sa cascam gura, ca aici la tara nu dai des peste asemenea minunatii. Cu ocazia asta am vizitat si restul muzeului, facand slalom printre picime, care venisera cu clasa si impanzisera toate incaperile.

Iar saptamana trecuta am fost la 'Festivalul ardeiului iute' din Fremantle. Au fost cam scumpe biletele (15 $/caciula) dar a fost interesant. Am gustat nenumarate sosuri cu chilli (chiar si un 10++/10 pe scara 'iutimii'). Aveau de vanzare si un sos 14/10, dar nu m-am incumetat la asa ceva. Am baut ciocolata calda cu chilli, limonada cu chilli si am cumparat un sos de chilli, un salam cu chilli si un chilli (planta in ghiveci). Sunt tare frumosi colorati ardeiutii nostri, de la galben la mov. La cismeaua pe care o montasera organizatorii era amuzant sa vezi cum veneau mereu sa se adape teribilistii care incercasera cele mai iuti sosuri posibile. Auzisem ca ar fi trebuit sa fie si bere cu chilli, dar nu am gasit, din pacate. Pana la urma insa am compensat mergand impreuna cu Gabi si Maria la beraria Little Creatures (despre a caror bere am mai pomenit pe blog).

Acum vreo doua saptamani am facut si revizia la masina. A costat 580$ revizia de 120.000 si 130.000 km (masina are 130.000, dar nu mai avea revizia facuta de la 110.000). Ne-au schimbat uleiul, filtrele, bujiile, niste curele de distributie, au mai completat nivelul lichidelor si cam atat. Scumpicel, dar fiind primul service pe care i-l fac eu masinutei am vrut sa mergem la reprezentanta sa stiu ca e totul in regula. Si chiar e, cu mentiunea ca ar fi bine ca in curand sa ii inlocuiesc si bucsele. Imi pare bine ca masina a fost bine intretinuta si am vazut ca oricum toate reviziile de pana acum i-au fost facute tot la Toyota. Nu vreau s-o deochi, dar la banii pe care i-am dat am luat o masina buna si economica. Cu un plin (vreo 40$) merge peste 600 km.

In weekend vom avea incarcare. Sambata trebuie sa mai facem niste cumparaturi, iar duminica voi fi comisar de traseu voluntar la cursa de biciclete in scop caritabil care se va desfasura un sens de pe autostrada, intre Kwinana si Joondalup. Sunt 3 trasee, cu lungimi de 10, 30 si 60 km. As fi vrut mai degraba sa alerg in cursa, dar inscrierea era 50$ pentru traseul de 60km si vreo 25 pentru 10 km. Si, daca tot se strang bani pentru lupta impotriva astmului, m-am gandit sa ajut si eu cum pot. Asa ca m-am inscris voluntar. Si nu sunt la prima 'actiune' de genul asta, ca acum o saptamana am fost si sa donez sange, dupa ce Roxi mi-a luat-o inainte cu vreo luna (pe cand eram la regim si n-a vrut sa ma lase sa donez si eu tot atunci). Nu ma mai apuc sa povestesc cat de bine arata centrul de donare sau cu cata grija s-au purtat cei de acolo cu noi, va spun doar ca a trebuit sa fac programare cu 2 saptamani inainte ca sa pot sa donez si ca aproape toti cei care donau erau oameni imbracati gen la camasa si costum.
Iar donatia e voluntara, nu se plateste.

PS. Uitasem sa va povestesc cateva randuri despre 'proprietareasa' noastra. Cred ca am mai pomenit mai demult despre ea faptul ca e o tipa cumsecade (fost psiholog la puscarie, acum pensionata), evreica si foarte grijulie si 'mamoasa' in ceea ce ne priveste. Inca de cand ne-am mutat ne-a spus ca daca vrem sa montam o plasa antitantari care sa acopere usile de la living, ea e dispusa sa plateasca pentru asta. Si cum vara sunt destui tantari, ne-am lamurit ca n-ar fi o idee rea sa montam asa ceva. M-am documentat, am luat oferte de la mai multe firme, i le-am aratat si am convenit asupra unui sistem nu prea ieftin (a costat peste 800$), dar destul de elegant si ergonomic. Iar cand a fost instalat, am chemat-o sa il vada, sa stie pe ce-a dat banii, si in plus sa mai vada si ea cum mai arata casa. Ne-am gandit ca asa e frumos din partea noastra, chiar daca nu e specificat in contract, ca in alte cazuri (daca inchiriezi prin agentie esti obligat ca o data la 3-4 luni sa ii primesti in vizita anuntata).
Bun. Deci am invitat-o pe la noi. Si ne-am pomenit cu ea la usa cu doua plase pline de cumparaturi. Venise la noi cu 'cadouri'!Adica: o prajitura cu banane facuta de ea (inca era calda, abia scoasa din cuptor), niste bunatati cu susan si unele cu caise, migdale prajite, o caserola mica de zmeura, una de humus si, culmea, o cutie mare de detergent (gasise la oferta si s-a gandit ca oricui i-ar fi de folos :). Cred ca cheltuit lejer peste 50$ pe toate astea. Frumos din partea ei, nu-i asa?

PS2. Adica PlayStation 2. Am gasit la oferta (99$) si mi-am luat, ca il aveam promis de catre nevasta inca  din Romania, de pe cand abia aparuse, din primul ei salariu (mai sanatos). Si uite ca m-a tot dus cu vorba pana acum :) L-am luat mai mult sa-l folosim ca DVD player (ca ne mai uitam la cate un film) si pentru ca jocurile sunt mult mai ieftine decat cele pentru PS3. Plus ca la ce televizor de capatat avem, sa dau 500$ pe un PS3 ar fi exagerat.