Ultima pe 2010

  

Din nou am cam rămas în urmă cu postările pe blog. Ce e drept s-au adunat cam multe acum pe sfârşit de an, mai ales pricinuite de venirea musafirilor (pe care abia îi aşteptăm).

O bună parte din atenţia noastră s-a îndreptat în ultimul timp către 'planurile de bătălie', pentru ca atunci când vor veni ai noştri să fie toate cât mai bine puse la punct. După posibilităţi, desigur :)

Aşa se face că de o lună încoace tot facem fel-de-fel de liste şi pomelnicuri (de fapt e mai mult pasiunea Roxanei, care şi-a descoperit în asta un nou hobby). Pe lista de 'achiziţii' şi-au făcut loc câte vrei şi câte nu vrei, de la piese de mobilier la globuri şi decoraţiuni pentru bradul de Crăciun. În fiecare weekend am alergat de colo până colo, ba la Ikea, ba la Myer, ba la Kmart şi tot aşa.

Iar când se încheia capitolul de cumpărături începea cel de curăţenie şi reorganizare prin casă. Abia acum am realizat cât de multe lucruri am cumpărat de când suntem în Australia. Când ne-am mutat în apartamentul asta puneam câte un tricou - două pe fiecare raft din dulapuri, ca să nu pară aşa de goale. Acum abia dacă mai au loc lucrurile noastre, unde mai pui că va trebui să le înghesuim şi pe ale celorlalţi...

În afară de curăţenie generală prin casă am făcut şi puţină grădinăreală. Nu avem grădină, dar în faţa uşii de la intrare avem o jardinieră în care crescuse o bălărie mare (o ferigă jumulită). De mult îmi propusesem să o bărbieresc niţel, acum am găsit şi motivaţia potrivită. Doar că după ce i-am tăiat din crăcile (frunzele) care atîrnau în faţa intrării am descoperit că sub ele erau altele, uscate, care se vedeau ca naiba. Aşa că am făcut ce cred că orice bun grădinar ar face într-o astfel de situaţie: am adus un tomberon de plastic, le-am smuls pe toate din rădăcină şi le-am aruncat cu totul la gunoi. Iar în locul lor am plantat nişte floricele pe care le-a ales consoarta de la Bunnings.

Aşa că acum poate să vină Ceauşescu, pregătirile sunt în grafic :)

În afară de pregătiri am mai avut timp şi de chestii mai mărunte.

Am participat la marşul pe malul râului (Big Walk) la care ni s-a alăturat şi Diana. De data asta n-am mai gonit ca la precedentul City to Surf, ci am trăncănit netulburaţi toţi cei 15 km până la finish.

Roxana a sărbătorit Melbourne Cup (cursă de cai) la restaurant împreună cu colegele de birou (ocazie cu care m-am lăsat convins să îşi cumpere rochie nouă, poşetă şi 'fascinator' - o pălăriuţă haioasă şi cochetă, care se poartă doar la evenimentul asta). Norocoasa a avut ziua liberă, chestie rarisimă în WA. Şi spun norocoasa pentru că a şi câştigat (la pariuri) un coş cu bunătăţi din partea restaurantului unde au organiuzat sindrofia.

Şi noi am sărbătorit la birou, ce-i drept. Am pariat fiecare pe câte un cal şi am participat la o tombolă cu materiale promoţionale de la parteneri. Cum calul meu a ieşit penultimul, consolarea a venit în forma unui tricou de la TEAC, care are imprimat pe spate: 'Ask me about TEAC TVs that record'. Însă calul de dar...

Evenimentul pe care l-am aşteptat însă cu cea mai mare înfrigurare (impropriu spus, ca în ziua aia cred ca erau vreo 33 de grade afară) a fost Festival of Speed, care s-a desfăşurat pe circuitul de curse Barbagallo. În afară de tot felul de curse şi demonstraţii cu maşini şi motociclete am avut prilejul, pentru prima oară, să văd o maşină de Formula 1 pe circuit. Mark Webber a fost invitat să doboare recordul pistei, iar cele câteva tururi au fost într-adevăr spectaculoase. Abia aştept să văd un mare premiu pe viu, iar partea bună e că şi Roxi a fost foarte încântată, aşa că... Nu trebuie să mergem neapărat la Melbourne, m-aş 'mulţumi' şi cu un Singapore, Malaezia sau Dubai :)

La serviciu s-au mai întâmplat tot felul de chestii mărunte. O colegă (cam nesuferită) s-a cărat la altă firmă, iar eu i-am luat locul la biroul de la fereastră (de unde se vede puţin şi rîul :). Se poate spune că am avansat.

Mă bucur că mi-a venit şi mie Mac-ul de 27", o bijuterie în materie de design (deşi nu sunt încă pe deplin convins că merită banii).

Toată lumea e acum în aşteptarea concediului, ritmul e mai domol, iar eu, dacă tot n-aveam altceva mai bun de făcut, am acceptat să mă alătur unei campanii în scop umanitar, la invitaţia unui coleg. Campania se numeşte Movember, iar bărbaţii care i se alătură îşi lasă mustaţă în luna noiembrie, în semn de sprijin.

Ce prilej mai bun să scap pentru o lună de chinul de a mă trezi de 2-3 ori pe săptămână cu 10 minute mai devreme ca să mă bărbieresc? E drept că a fost mai greu să o conving pe Roxi (prima oară am păcălit-o că va trebui să stau nebărbierit doar vreo săptămână).

Mustaţa propriu-zisă nu am ţinut-o decât două zile, ultimele din lună, suficient însă pentru a câştiga simpatia colegilor de birou (care abia se abţineau să nu râdă când mă vedeau ce moacă de Clark Gable aveam). Însă am făcut treabă bună, am reuşit să strângem 300$ (mai mult în fise, după cum se vede şi în poză).

Acum la birou exersez să spun 'excuse me' atunci când strănut, aşa cum am observat că se obişnuieşte pe aceste meleaguri. E drept că până acum succesul a fost limitat, pentru că după ce trag câte un hapciu mai sănătos instinctul îmi e să îl însoţesc fie de câte un 'OAAA!!!', fie de câte una mai neaoşă.

Problema mea nu e însă de ce se scuză aştia după ce strănută, ci de ce nu fac la fel şi atunci când râgâie sau mai scapă gaze pe la eşapament (asta o ştiu din auzite, nu e verificată personal). Sunt multe diferenţe culturale curioase şi interesante de observat. Ultima pe care am avut 'bucuria' să o descopăr zilele astea a fost că un coleg indian care în prezent e cam răcit săracu îşi trage mucii cât e ziulica de lungă fără nici cea mai mică remuşcare. Şi nu e vorba că şi-i trage odată la un sfert de oră, ci face asta la intervale de câteva secunde. M-a disperat luni dimineaţă, noroc că am avut la mine căştile şi l-am bruiat cu nişte metale grele.

Cam atât deocamdată despre noi, că e târziu şi mâine-i zi de muncă.

Cum probabil că aceasta e ultima postare pe acest an profit să vă urez tuturor celor rătăciţi aici pe blog toate cele bune, sănătate, baftă şi 'La Multi Ani!'

Update 27 octombrie

   

Tocmai am primit vestea cea bună că părinţilor mei li s-a acordat în sfârşit viza, după 3 săptămâni şi jumătate de când au (am) aplicat pentru ea. Nu ne dăm seama care a fost motivul pentru care unii dintre ei au primit viza în 5 minute, iar ceilalţi au trebuit să aştepte atât de mult. Cel mai probabil e o chestie aleatorie, dar se poate să fi bătut la ochi că au cerut viza toţi patru deodată.

Pentru viză alor mei li s-au cerut o grămadă de documente. Dintre aceastea: declaraţii în nume propriu (care să cuprindă scopul, durata şi itinerarul propus, descrierea activităţilor pe care urmează să le desfăşoare aici, destinaţia după plecarea din Australia), adeverinţe de la angajatori (în care să fie menţionate poziţia în cadrul companiei, durata perioadei de angajare, cuantumul salariului, numărul de zile de concediu cu plată/fără plată care le vor fi aprobate şi data când vor trebui să reia serviciul), extrase de cont pe ultimele 3 luni, declaraţie de 'suport' din partea noastră (faptul că au declarat că vor sta la noi pe perioada vizitei este considerat suport) şi extrasele noastre de cont pe ultimele 3 luni. Desigur că în afară de extrasele de cont şi de declaraţiile noastre toate documentele au trebuit traduse şi legalizate. Şi scanate (ceea ce, deşi pare, nu a fost lucru tocmai uşor :)

Şi ca să fie totul făcut ca la carte, mama a primit şi un telefon din partea ambasadei de la Belgrad în care i s-au cerut lămuriri suplimentare.

Asta este, bine că în cele din urmă au primit viza, acum cu atât mai mare va fi bucuria când vor ajunge la noi.

Iar noi în perioada ce urmează ne vom căuta entuziasmaţi destinaţii cât mai inedite pe unde să-i plimbăm pe musafiri. Desigur că, aşa cum îi ştim, nu ne facem speranţe prea mari şi plecăm cu gândul împăcat de la premisa că 'eee!.. tot la noi în România e mai frumos (cuscră)... Ce, tufărişurile astea uscate şi pline de şopârle se compară cu pădurile noastre de brazi înalţi, cu munţii noştri ale căror piscuri se pierd în lumina dimineţii, unde turmele de cerbi şi căprioare pasc în tihnă lângă izvor iarba crudă şi deasă, plină de rouă?'. Mă rog, sau ceva de genul asta... Dar o să fie frumos, oricum :)

În rest, de acasă la serviciu şi retur, iar Roxi în plus cu şcoala (mai are câteva săptămâni până termina Certificate 4 la TAFE, iar apoi vacanţă şi boierie până în februarie anul viitor, când va începe masterul).

Să mă mai dau şi eu mare că firma la care lucrez a câştigat premiul pe anul asta pentru cea mai frumoasă casă între 220.000 - 250.000 $ (foto). Plus o nominalizare la categoria 160.000 - 190.000 $. Toată lumea e foarte mândră de aşa o realizare, mai ales că din tot consorţiul gigantic din care facem parte (şi care tocmai a fost declarat cel mai mare 'builder' din Australia pentru al 7-lea an la rând) numai noi am câştigat premiu. Iar azi şefu' a ţinut în sala de consiliu un discurs înflăcărat şi plin de vorbe frumoase mai ales la adresa departamentului de design. Nu că eu personal aş fi avut cine ştie ce contribuţie, da' te simţi bine când te laudă şefu', chiar şi aşa la grămadă. Şi în plus au mai pus pe masă şi tot felul de bunătăţuri...

  

Altă chestie care mă amuză teribil e că la serviciu unii dintre colegii mai puturoşi, cărora le e lene să deschidă gura pentru a pronunţa mai mult de o silabă, au găsit de cuviinţă că Alex (aşa cum mă prezint între aussies, că doar mă cheamă Alexandru şi nu aveam de gând să mă afirm ca Mr. Undo ;) e un cuvânt mult prea lung, încâlcit şi greu de rostit. Aşa că au început să-mi spună Al. Ceea ce mă duce mereu cu gândul la Al Bundy, bineînţeles. Dar dacă aşa e să fie, aşa e să fie... Deci mai nou sunt Al.

Cam atât deocamdată. În weekend mai avem plănuit să participăm la un cros în scop caritabil, organizat în sprijinul copiilor bolnavi de cancer. Va fi ceva asemănător celui la care am fost în septembrie, probabil însă că la cel de acum vor fi mai puţini înscrişi. 15 km de mers pe jos, de data asta pe malurile râului. Cei din Perth care citiţi acest blog sunteţi bineveniţi să vă alăturaţi şi voi dacă doriţi. Detalii aici.

Până data viitoare ascultaţi sfatul lui Al:

'Love and marriage/Love and marriage/Go together like a horse and carriage...'

 :)
  

Un an de Aussie Aussie Aussie! Oi! Oi! Oi!

   

Ediţie aniversară

Iote că s-a împlinit un an de când facem şi noi umbră pământului australian!

Un an de când am prins cangurul negru de coadă şi încă îl ţinem zdravăn, să nu cumva să scape.

Un an de împliniri măreţe? Păi, sincer, pentru noi cam aşa a fost, în sensul că am reuşit cam tot ce ne propusesem legat de acomodarea în ţara adoptivă. Si cum nu ne propusesem (din primul an :) să ne cumpărăm vreun iaht sau vreun Lamborghini, aşteptările putem spune că ne-au fost împlinite şi chiar depăşite în foarte multe privinţe. Iar entuziasmul nostru legat de Australia în general rămâne ridicat, deşi ne-am fi aşteptat (aşa cum fusesem avertizaţi) ca până acum multe dintre cele care ne înconjoară să ni se pară deja banale.

A fost un an luuuung, în care s-au întâmplat atât de multe lucruri noi, că ni se pare că am trăit mai mult aici decât am fi făcut-o în România timp de câţiva ani buni. Ce e drept, am încetat de ceva vreme să mai facem comparaţia între cele două ţări, pentru că nu avea sens. Să nu se înţeleagă cumva că Australia e paradisul, iar România iadul pe pământ, dar pur şi simplu sunt două lumi complet diferite, începând de la istoria şi caracteristicile geografice până la obiceiuri şi filozofia oamenilor despre viaţă. Asta ca să spunem lucrurilor pe ocolite, mai filozofic vorbind...

Însă, că tot veni vorba de România, îmi aduc aminte o întâmplare amuzantă (sau poate tristă) povestită de Crina de la nunta ei şi a lui Roberto de la sfârşitul verii. Se făcea că s-au dus tinerii însurăţei să facă poze în faţa Ateneului. Şi când tocmai se pregăteau pentru şedinţa foto, apare o nuntă de ţigani cu alai, iar fotograful respectivilor le-a cerut prietenilor noştri (în mod respectuos, ce-i drept) permisiunea să îi lase pe ei să se 'bage în faţă', pe motiv că 'în cel mai scurt timp pozele trebuie afişate pe panourile publicitare de pe magazinul Cocor, să le vadă nuntaşii când vor trece pe acolo'. Şi alea costau scump, băi nene... Crina şi Roberto (cărora le urăm încă o dată un sincer 'casao do piatrao') au acceptat, ce poţi să mai comentezi la aşa un argument pecuniar? Dar ce li s-a părut şi mai amuzant e că mireasa, posesoare a unei rochii cu o trenă lungă de tot (cât o pomană ţigănească?) nu s-a fotografiat alături de viitorul soţ, ci alături de alte două vuvuzele din aceeaşi specie. În faţă la Ateneu... Poate ar fi fost o idee mai bună să facă poze cu Sala Palatului, ar fi fost mult mai uşor de recunoscut pentru mirenii care se vor fi cultivat la evenimentele culturale de gen Miss Piranda.

Şi că tot am împlinit un an, pentru a sărbători (anticipat) aşa un eveniment special, acum câteva săptămâni am plecat pentru 3 zile în excursie în sud, în Margaret River. Plănuisem excursia de ceva vreme şi eram foarte entuziasmaţi (mai ales Roxi, că ea s-a ocupat de organizare). Cum drumul era destul de lung şi aveam planificate şi câteva opriri pe ici-colo, am plecat de dimineaţă de tot, când încă mai era întuneric.

Aşa cum se întâmplă mereu când pleci în excursie, drumul a fost foarte pitoresc. Prima oprire am facut-o în Bunbury, orăşelul al treilea ca mărime din Western Australia. O adevărată 'metropolă', cu 32.500 de locuitori. Adică ceva mai mic decât Câmpulungul de baştină. Acesta e al treilea oraş ca mărime din WA, după Perth şi Mandurah. De prisos să spun că locurile de parcare nu reprezintă o problemă pentru bunburyeni.

Noi am lăsat maşina şi am pornit la pas să cutreierăm oraşul. Vizitatul centrului (o straduţă veche cu case frumoase, în stil colonial) nu ne-a luat mai mult de un sfert de oră, după care am ajuns într-un parc pe un deluşor. Acolo era construit un turn înalt de vreo 20m în care puteai urca să admiri panorama oraşului. Priveliştea era foarte frumoasă, dar a durat ceva până să o conving pe Roxi să urce împreună cu mine. Am reuşit într-un târziu, cu chiu cu vai, însă mă gândesc cu groază ce-ar s-ar fi făcut dacă ar fi ales să meargă în armată şi ar fi luat-o ăştia la pregătire la Wagga Wagga...

Apoi am dat o tură pe faleză, am admirat farul (primul dintre cele trei pe care le-am văzut în excursia asta), am mâncat nişte sandviciuri în tihnă pe malul oceanului şi am plecat apoi mai departe, spre Busselton.

Pe drum am văzut un indicator cu inscripţia 'Tourist Drive' şi ne-am luat după el, aşa cum am învăţat să facem ori de câte ori întâlnim unul asemănător, că am învăţat că nu are să ne pară rău. Primii kilometri Roxi râdea de mine, deoarece peisajul nu se deosebea cu nimic de cel de pe şoseaua principală. Doar că în câteva minute am ajuns într-o pădure plină de cale (nişte flori frumoase, albe, care cresc în zone mai umbrite, cu umiditate mai mare). Roxi era fermecată şi pentru că eram aproape singuri pe acolo (în afară de vreo 2-3 maşini şi câţiva biciclişti) am mers încet, cu a 3-a, să poată să se bucure de peisaj.

În Busselton (o mică staţiune) am oprit la un punct de informare turistică, unde am găsit tot felul de broşuri şi broşurici cu atracţiile din zonă. Pe urmă am mers pe plajă, să vedem atracţia oraşului, pontonul lung de aproape 2 km, care la capăt are un observator submarin. Din păcate era încă în reconstrucţie, după ce o porţiune din el arsese acum ceva vreme. Nu am mai pierdut prea mult vremea în Busselton şi, trecând şi prin Dunsborough, ne-am îndreptat către Cape Naturaliste, unde se găseşte unul dintre cele mai frumoase faruri din Australia. Eu personal am o mare pasiune pentru construcţiile de genul acesta. Chiar dacă au devenit redundante de o bună bucată de vreme, de când cu evoluţia telecomunicaţiilor şi sistemelor moderne de navigaţie, pentru mine ele rămân în continuare absolut fascinante. Şi nu numai pentru mine, se pare, că era plin de turişti în parcarea de la far, iar vizitele se organizau cu ghid, pe grupuri. Doamna care vindea biletele ne-a rugat să îi spunem de unde suntem, că doreau să facă un sondaj cu privire la provenienţa turiştilor. Şi ne-a spus că, cel puţin de la începutul sondajului respectiv, suntem primii români care le călcau prin bătătură. Adevăraţi pionieri...

A fost uluitor de frumos la Cape Naturaliste. Am urcat până sus pe balconul farului, iar eu eram în culmea fericirii. Lui Roxi, deşi rămăsese terifiată de urcarea pe scara îngustă, i-a apărut brusc zâmbetul pe faţă când a văzut priveliştea. Era o zi perfectă, fără un nor pe cer, iar oceanul era colorat în cel mai frumos albastru posibil. De jur împrejur erau tufişuri şi nisip roşu, iar orice urmă de stres se topea în acele momente. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, tocmai pe când ghidul (o fetişcană) ne povestea că este sezonul de migrare al balenelor, una dintre ele şi-a făcut apariţia la suprafaţa apei la două-trei sute de metri în faţa noastră. Nu am văzut mare lucru, ce-i drept, dar chiar şi faptul însuşi că în jurul nostru mişunau balenele ne-a bucurat peste măsură.

După ce am coborât din far am zis să mai dăm o tură pe potecuţele din jur. Aveam de gând să mergem într-un loc de unde am putut fi admira mai bine eventualele cetacee care şi-ar mai fi făcut apariţia, dar am greşit drumul şi am nimerit în alt loc. A fost frumos şi aventuros, dar a trebuit să mergem prin scaieţi o perioadă, iar drumul a fost cam lung. Însă la întoarcere spre parcare am descoperit că în apropiere se găsea o plajă ca cele pe care le vezi în filme. Şi cum ne-am suit în maşină, drept acolo am pornit. Golfuleţul în care am ajuns se numea Bunker Bay, iar plaja era de poveste. Ne-am lăsat în grabă încălţările şi geanta cu portofelele, telefoanele şi ce mai aveam în mijlocul plajei şi am plecat la o plimbare scurtă pe malul apei. Ne-am simţit de milioane în bunker!

De acolo până să ajungem în Margaret River am mai oprit să vedem peştera N'gilgi. Fusesem noi prin peşteri şi când eram mai mici, şi pe la Dâmbovicioara acum vreo 7 ani, dar nu îmi amintesc să fi fost atât de spectaculoase. Probabil la senzaţia asta a contribuit şi iluminarea artificială foarte bună, dar cert e că a meritat vizita. De apreciat şi că în peştera în care temperatura era tot timpul constantă (21 de grade) tot timpul anului se organizau excursii încă de acum 100 ani. De altfel primul automobil de la sud de Perth a fost importat acolo, cu tot cu şofer (pe bune) ca să care turişti la peşteră.

În final am ajuns în Margaret River, un orăşel turistic foarte popular pentru 'perthani', mai ales datorită pleiadei de vinării de prin zonă. La hotel ne-am întâlnit cu Florin, Luminiţa şi Andrei, care plecaseră din Perth cu jumătate de zi după noi şi au reuşit să ajungă înaintea noastră, că nu au mai umblat hai-hui.

Împreună cu ei am plecat a doua zi spre Augusta, cu gândul să vizităm farul din Cape Leewin şi să încercăm să găsim un vaporaş care să ne ducă să vedem balenele emigrante. Sau migratoare, cum s-o zice... Din păcate nu am reuşit să mai găsim locuri la balene, era totul full, că toţi vroiau să le vadă, aşa că am lăsat-o pe anul viitor.

Vremea se cam stricase şi bătea rău vântul, iar vizita în far (care era de două ori mai înalt decât cel din Cape Naturaliste şi cel mai înalt far cu structură clasică din Australia) a reprezentat o nouă aventură pentru Roxi. Însă şi de această dată priveliştea de sus era incredibilă, cu cerul cenuşiu deasupra, oceanul albastru de jur împrejur şi stâncile roşiatice dedesubt. Cape Leewin este faimos ca punct de întâlnire între Oceanul Indian şi Oceanul de Sud, iar zona este plină de curenţi contrari şi extem de periculoasă pentru navigaţie.

La întoarcere spre Margaret River ne-am mai oprit la un labirint. Nu mă aşteptam la mare lucru, dar a fost destul de amuzant, ca nu e aşa de uşor să găseşti drumul de ieşire şi te simţi ca un şobolan frustrat care nu poate să ajungă la brânză.

În cea de-a treia zi, înainte de plecarea spre casă, am mers să vizităm încă o peşteră, Lake Cave. În comparaţie cu precedenta N'gilgi aceasta era mult mai mică, dar craterul uriaş de la intrare, lăcuşorul şi cele două coloane suspendate deasupra apei o făceau mai interesantă.

Pe drumul spre casă a fost imposibil să nu oprim şi la faimoasa fabrică de ciocolată (după ce cu o zi înainte de asemenea fusese imposibil să nu oprim la fabrica de fudge, un fel de ciocolată de casă, mai moale şi mult mai dulce, pentru cei care nu ştiu ce-i ăla). Că aşa e când ai copii, ce să-i faci...

Ne-am ales din excursia asta cu 'bateriile încărcate' şi cu o sumedenie de poze, ca de fiecare dată.

La o săptămână după excursia la râul Margaretei am mers la bâlci aici, în oraş. Un bâlci mai evoluat, ce e drept, mai degrabă un fel de hibrid între un bâlci şi un târg-expoziţie cu teme agro-alimentare. Auzisem că e amuzant şi cumpărasem biletele de mai multă vreme.

Era plin de lume, puhoi, că era ultima zi şi toţi veneau cu copilaşii să îi dea în tiribombe. Şi eu la fel, cu copilaşul pofticios după mine, pe care îl pierdeam pe la toate tarabele cu bunătăţi. Dar pasiunea ei cea mai mare era să încerce să câştige animale de pluş la tot felul de concursuri, ocazie cu care mai aveam puţin şi dădeam faliment. Mai mult de un ren simpatic şi un delfinaş cam rahitic nu am câştigat mare lucru, spre dezamăgirea Roxanei care era supărată când vedea cum alţii abia puteau căra în braţe câte un răţoi sau o maimuţă gigantică. Din păcate abia mai apoi a aflat de la colegele de serviciu că de fapt aproape nimeni nu câştigă premii din astea la jocuri şi, ca să nu plângă prea tare copiii, părinţii sunt nevoiţi să cumpere jucăriile pe care şi le doreau.

Până să rămânem fără niciun ban am reuşit să ne dăm şi noi în buşitori şi în 'Castelul groazei 3D' (aşa e la modă acum), că în rest nu am căzut de acord asupra coeficientului de periculozitate. Iar Roxi a muls o vacă din placaj, ca să îi demonstreze soţului că 'referinţele' pe care familia acestuia le-a primit din partea mamei soacre cu ocazia peţitului sunt cât se poate de veridice şi valabile.

Am mai căscat noi gura pe la tot felul de tarabe şi standuri, şi tocmai când mai avem puţin până să ieşim de tot Roxi a fost acostată de o doamnă care lucra la o agenţie de turism şi care i-a dat două lozuri promoţionale să le răzuiască. Eu mă dusesem deja în faţă, când o aud că mă strigă în gura mare. Mă întorc şi o văd sărind în sus de bucurie. Unul din cele două lozuri era câştigător, cică. Premiile erau aşa: premiul 3 un iPad, premiul 2 un sejur de o săptămână pe Gold Coast, iar premiul 1 era un voucher de 1600$ pentru bilete de avion. Doar că, desigur, exista o condiţie. Iar aceasta era să nu răzuim atunci partea din loz sub care se afla premiul, ci să acceptăm să venim la o prezentare de 90 minute a firmei respective, urmând să plătim şi 20$ ca asigurare că într-adevăr vom face lucrul asta (caz în care banii ăştia urmau a ne fi restituiţi).

Ca orice român pentru care termenul 'ţeapă' e un scenariu absolut rezonabil de la care să porneşti atunci când ai de-a face cu cineva pe care nu-l cunoşti (şi chiar pe care-l cunoşti :), am avut amândoi mari îndoieli legate de chestia asta. Mai ales ne întrebam de ce oare, atunci când ştii sigur că ai câştigat cel puţin un iPad, mai e nevoie să dai 20$ asigurare? Şi totuşi ne-am gândit că la câţi bani aruncasem anapoda în ziua aia, douăj' de para' chiar nu mai reprezentau mare lucru. Mai grav era că rămăsem aproape chiori, de a trebuit să adunăm tot mărunţişul pus deoparte pentru parcare ca să facem suma.

În fine, prezentarea ne-a fost fixată pe 15 octombrie, la un hotel din centru. Desigur că după ce am ajuns acasă de la târg primul lucru a fost să ne informăm despre firma respectivă. Site-un nu arăta rău, iar ideea era că la prezentare ei urmau să încerce să te convingă (a se citi 'să te preseze') să devii membru în clubul lor, ca să ai acces la o sumedenie de discount-uri la hoteluri din toată lumea.

Lucru care aşa s-a şi întâmplat, de altfel. Vineri la prezentare am fost invitaţi într-o sală de conferinţe şi fiecare cuplu participant avea alocat câte un consultant care se străduia să ne convingă că ce vând ei e o idee bună (consultantul nostru era o fată cu nişte degete şi unghii negre de ziceai că fusese la cules de nuci verzi; de fapt s-a scuzat că îl vopsise pe ta-so pe cap şi uitase să îşi pună mănuşi). Din prezentare ne-am convins că ideea lor chiar părea bună, în principiu. Reducerile pe care le ofereau la hoteluri din toată lumea erau foarte mari, chiar şi de 80% din preţul standard al camerei. Doar că pentru a deveni membru ar fi trebuit să plătim 16.000$ în decurs de 7 ani, cu avans de 1.600$. Am fi fost dispuşi să cântărim oferta asta, dar ceea ce ne-a displăcut a fost faptul că oferta era valabilă doar atunci, pe loc. Iar noi nu eram dispuşi sub nicio formă să ne lăsăm presaţi în felul asta. Tipa cu degetele negre a fost însă civilizată şi nu a insistat foarte mult.

Iar la sfârşit am mers să ne aflăm premiul. Nu a fost nicio surpriză când am văzut că am câştigat al doilea premiu, adică un sejur pe Gold Coast la unul din hotelurile de acolo ale grupului. Spun că nu a fost nicio surpriză şi cred că de fapt toţi au primit acelaşi premiu pentru că nu era nicio urmă de cutii de iPad în încăperea respectivă. Deşi pentru concediul asta va mai trebui să scoatem nişte bani din buzunar (nu ni se asigură decât cazarea, biletele de avion şi restul va trebui să le plătim noi) totuşi suntem fericiţi că l-am câştigat şi abia aşteptăm să ne facem rezervare (avem timp un an). Ar fi fost bune şi biletele de avion, desigur, dar mă întrebam la ce naiba aş fi putut folosi eu un iPad?

Ca să revenim la ordinea cronologică a evenimentelor, după ziua zbuciumată petrecută la iarmaroc Roxi a ţinut morţiş să mergem să mai vizităm un obiectiv renumit, unde să ne şi relaxăm. Cum primăvara (atât cât a fost) era pe sfârşite, ne-am dus la Araluen să admirăm florile înflorite. Am ajuns cam pe ultima sută de metri, că dacă mai aşteptam o săptămână cred că le găseam scuturate pe toate.

Araluen e un parc mai mărişor într-o pădurice, un fel de grădină botanică, la vreo 40 km de Perth, iar zona e deluroasă şi pitorească de mai mare dragul.

Lume multă la plimbare şi la picnic, flori multicolore, nevastă fericită, poze, cam la astea se rezumă o după-amiaza liniştită pe care am petrecut-o în aer liber la pădurice.

Mai recent am fost invitaţi de Marius la un picnic în parc (pe... care... l-am băut...), ocazie să ne mai întâlnim şi să mai sporovăim cu conaţionalii. Şi-am tot sporovăit vreo 9 ore, de ni se împleticea limba de la atâta sporovăială când am plecat pe la casele noastre.

Cum nu se poate să treacă weekendul fără să se petreacă ceva inedit, duminică am fost invitaţi de Roena să mergem împreună cu ea şi cu tipul la care stă la o plimbare cu barca acestuia. Ne gândeam că poate dăm o tură pe râu cu vreo bărcuţă cu vâsle, ca cele din Cişmigiu :) Şi când colo ne trezim că gazda ne duce cu maşina până în Fremantle, unde ne aştepta proaspăt lansată la apă o şalupă foarte cochetă. Iar după ce ni s-a alăturat şi 'timonierul' (că proprietarul bărcii nu avea 'permis de conducere') am plecat în voiaj pe ocean, spre Africa :)

Norocul nostru a fost că vremea era perfectă, în sensul că vântul nu bătea aproape deloc şi nu prea erau valuri. Prima destinaţie a fost Seal Island, o insulă sălbatică, unde, probabil în scop promoţional, am găsit întinse la bronzat pe plajă vreo 5 foci mari şi leneşe. Era plin de lume cu bărcile pe acolo, unii chiar coborâseră pe plajă să dea noroc cu focile, alţii făceau snorkeling în apa cristalină, iar lighioanele mai băgau şi ele din când în când câte o repriză de bălăceală, să le facă pe plac paparazzilor.

De la foci am plecat să căutăm peştii. Nu conduşi (doar) de instinctul pescăresc, ci mai mult de sculele sofisticate aflate pe barcă. Una dintre ele, un sonar, indica nu doar când trec peştii pe sub noi, ci şi cât de mari erau (mă rog, aşa apărea indicat pe ecran). Dar fie că momeala nu era potrivită, fie pescarii erau nepricepuţi sau peştii erau ghiftuiţi, cert e că în afară de nişte peştişori foarte frumoşi şi viu coloraţi, cărora le-am dat drumul înapoi să se întoarcă la familiile lor, nu ne-am ales cu nicio pradă. Însă ne lăudăm şi noi că am prins primii peşti din viaţa noastră, ce mai contează acum cât de mari erau... Ne-am ales amândoi cu prima experienţă de genul acesta, iar Roxi, drept bonus, s-a ales şi cu un rău de mare de toată frumuseţea. Am rămas uimit totuşi că s-a ţinut tare şi nu şi-a donat micul dejun la peştişori ... 

Foci am văzut pe aici, pinguini am văzut, chiar şi balene aşa, mai de la depărtare. Cine ne aude crede că am ajuns în Antarctica, nu în Australia.

Ce ne bucură cel mai mult după câte o ieşire de genul ăsta e că ştim că de aici nu suntem nevoiţi să plecăm nicăieri, asa cum se întâmplă atunci când vizitezi un loc aşa de frumos în concediu. Doar că acum, că ne-am 'spurcat', va trebui să adăugăm şi barca pe lista (lungă) de viitoare eventuale achiziţii. Ce e drept, o să fie undeva pe la coadă, că o bărcuţă de genul celei cu care ne-am plimbat noi, la mâna a doua costă între 80.000 - 120.000$. Şi nu asta ar fi beleaua cea mai mare, dar chiria pentru depozitarea ei pe raft (de unde le iau cu elevatorul şi le bagă/scot din apă) sau acostarea într-un portuleţ de iahturi costă cam 600$/lună. Adică 7000 şi ceva pe an... Aşa că, în nădejdea asta, deocamdată mai avem de aşteptat...

În rest, în ceea ce ne priveşte, lucrurile merg bine. Roxi, încurajată şi sprijinită şi de către şefa ei, a decis ca după ce va termina semestrul ăsta la TAFE să încerce ceva mai serios şi a aplicat la un master în Professional Accounting la Murdoch University. La care de curând a primit şi confirmarea că a fost acceptată. Studiile vor începe în februarie anul viitor, iar până atunci trebuie să burduşim bine puşculiţa, că toată distracţia, care se va întinde pe vreo 3 ani, va costa cam 25.000 $ (desigur că nu trebuie să îi plătim pe toţi odată). Noroc că, ambiţionat să nu mă las mai prejos decât consoarta, mi-am luat şi eu inima în dinţi şi le-am bătut la aştia la care lucrez obrazul, să-mi mărească şi mie salariul, păi se poate? Şi după vreo săptămână şi ceva de review-uri şi semnături peste semnături de la toţi mai marii din corporaţie, uite că s-a produs minunea şi mi-au făcut oamenii damblaua, să nu am motive să mă vait :) Îmi pare rău de cei care se vor perpeli de curiozitate, dar nu divulg suma, că aşa mi-a zis şefu', să o ţin confidenţială, să nu spun la nimenea, că pe urmă or să vrea toţi :) Însă aşa, ca etalon, datorită şi creşterii dolarului australian din ultima perioadă (care aproape l-a ajuns pe cel american) făcusem socoteala că acum voi câştiga aproape cât în 5 luni la conu' Podiuc. Care cred că şi acum mă aşteaptă să vin spăşit, cu capul plecat la el la poartă, aşa cum m-a avertizat (după ce m-a ţepuit în mod profi) că se va întâmpla 'în maxim doua-trei luni'. Profit de prilej să îi urez în continuare aşteptare uşoară şi sper să nu îşi facă programul în funcţie de mine.

Perioada ce urmează va fi una destul de zbuciumată, probabil. Ai noştri genitori, care s-au tot codit de câteva luni bune că ba ar veni, ba că nu pot veni anul asta în vizită la noi, şi-au luat până la urmă inima în dinţi şi s-au hotărât. Cam pe ultima sută, că abia au mai găsit să rezerve bilete în decembrie.

Iar acum, după ce s-au convins reciproc să vină împreună şi puseseră la cale planul de bătălie, au dat de primul obstacol. La doi dintre ei le-a fost acordată viza în 5 minute, pe când celorlalţi doi li s-au cerut o grămadă de declaraţii şi adeverinţe care să ateste că nu au de gând să rămână ilegal pe aici. Pe care le-au şi trimis, de altfel, iar acum aşteptăm toţi cu sufletul la gură deznodământul.

În încheiere încă două piese de colecţie din seria cuvintelor cheie cu care unii dintre voi ajung aici pe blog. Cineva a încercat să afle de aici 'cum se dă km înapoi la renault cangur', iar altcineva a căutat disperat 'poza cu avionu care a plecat acum 4 luni'. Din nou, mi-aş dori să cred că fiecare dintre cei doi şi-a găsit răspunsul pe care îl căuta.

Deşi nu prea cred...

Vine vine primavara!

Cangurii negri sunt acum mai ocupati cu serviciul, dar totusi in existenta lor mai apar mici intamplari, majoritatea nesemnificative, insa inedite in felul lor.

Luna august a fost in general una destul de interesanta, desi, paradoxal, nu s-au petrecut prea multe lucruri cu adevarat notabile. Insa pentru Roxi a fost 'palpitanta' prima luna la job. Avea ceva emotii din cauza lipsei de experienta in contabilitate. A avut insa un noroc de o sefa tare cumsecade (de care la inceput ii era teama sa nu cumva sa fie vreo maniaca obsedata de ordine, la cat de bine puse la punct erau toate acolo in firma, pana la cel mai mic detaliu). Dupa primele cateva zile de acomodare a primit sarcina sa o asiste pe o 'babatzica' angajata ca bookkeeper cu putin timp inaintea Roxanei. Problema e ca biata femeie, dupa ce ca facuse o vraiste deplina in dosare, era si putin sarita de pe directie. Roxi s-a straduit timp de cateva zile sa se inteleaga cu ea si sa faca putina ordine in mormanul de hartii, motiv sa descopere ca in cele cateva saptamani in care lucrase acolo, babuta deja facuse niste plati anapoda in numele unuia dintre cei mai importanti clienti. Iar cand acesta a cerut socoteala, iar sefa i-a cerut explicatii, damblagioaica a inceput sa urle din senin prin birou ca pe ea o doare capul si ca ea trebuie sa se duca imediat acasa, sa se odihneasca. Si dusa a fost.

Roxi ramasese cam timorata dupa povestea asta, dar urmarea (neasteptata) a fost ca sefa a anuntat-o ca prima impresie pe care a facut-o a fost foarte buna si ca va fi promovata in locul cucoanei care plecase cu pluta (pe Swan River, desigur). Iar in saptamanile care au urmat au lucrat amandoua impreuna, ca 'ucenica' sa invete ce are de facut. Si incurajata de increderea care i s-a acordat si de laudele din partea sefei, acum cateva zile Roxi si-a luat inima in dinti si a 'marturisit' ca de fapt in Romania a terminat facultatea de Drept, amanunt pe care 'omisese' sa-l treaca in CV. Desi era stresata in legatura cu asta, totusi motivele ei au fost intelese, iar sefa ei chiar s-a bucurat sincer. Ca dovada ca la 5 minute dupa senzationala dezvaluire a venit in biroul Roxanei si i-a spus ca ii va mari salariul cu inca 5000$/an.

Asa ca retrag ce spusesem intr-o postare anterioara, cum ca diploma de la Drept nu-i buna nici de storcit muste. Uite ca e buna macar sa faci impresie, sa cresti precum cozonacul in ochii oamenilor. Si sa mai iei un ban, acolo...

De la serviciul meu, ca de obicei, vestile sunt mai subtiri. Desi am cam intrat in rutina in ceea ce priveste tehnicile, elementele si materialele de constructie (chestie care ma cam plictiseste), vad partea plina a paharului si sunt fericit ca in Australia am scapat de intocmit desene de executie (chestie care ma plictisea de moarte si de care aici se ocupa drafties).

Si daca nevasta a facut ce-a facut si a venit acasa de la serviciu cu o marire de salariu babana, am zis ca nu se cade sa vin nici eu cu mana goala de la mine de la birou. Asa am facut rost de un virus calitatea I, care mi-a luat piuitul (la propriu) vreo cateva zile. Mai rar asa exemplar multicolor (judecand dupa aspectul mucozitatilor, scuzati), pe care l-am carat cu eroism pe picioare pana ce intr-un final a sucombat sub asediul pastilelor de raceala si gripa ce le-am catapultat sarguincios inspre el timp de vreo doua saptamani.

Am scapat de el chiar la timp incat sa pot sa ma inscriu si eu in alergatura generala denumita City to Surf, editia 2010. Spun alergatura pentru ca a fost de fapt un cros organizat si in Perth, asa cum cred ca se intampla an de an in toate orasele mai marisoare din Australia (cumva ma gandesc ca Alice Springs si Canberra s-ar putea sa faca totusi exceptie). Si spun generala pentru ca la el au luat parte anul asta aproape 40.000 oameni. Desigur ca nu toti au ales sa participe la maraton sau semi-maraton. De exemplu peste 8500 din ei au ales proba de 12 km mers. Printre care si noi.

De fapt initial se inscrisese la cros doar jumatatea mai placuta din punct de vedere estetic a familiei. Fundatia la care lucrase ca voluntar isi facuse echipa, iar Roxi a vrut sa ii sustina si ea. Stiind ca ea se va intalni acolo cu fostele colege si cum taxa de inscriere era vreo 40 $ (care ar fi fost mult mai bine cheltuiti pe un joc video sau vreo chestie de bicicleta), eu imi propusesem sa urmaresc cu real interes evenimentul la TV (relaxat, cu ochii inchisi si intors pe partea cealalta). Insa abia ce ma pusesem pe picioare dupa gripa am primit la serviciu un mail cu o propunerea sa particip in echipa companiei (care, desigur, urma sa ne plateasca inscrierea). Asa ca, daca tot era pomana, m-am inscris si io, ce mama ma-sii...

Nu ca muream noi de dragul de a ne trezi si duminica tot cu noaptea-n cap, dar cum suntem destul de plimbareti de felul nostru si in plus mai era si pentru o cauza nobila (ma refer la Roxi, ca eu am facut reclama corporatistilor), am devenit foarte incantati de idee.

Echipa de la Kids Camps a fost destul de numeroasa, iar pe langa angajati si voluntari au participat si cativa copii cu handicap dintre cei ajutati de fundatie.

Roxi si-a dorit foarte mult sa ajute si ea la strangerea de fonduri pentru acesti copii, dar din pacate nu a reusit mare lucru. Noroc cu cativa dintre colegii de la scoala, cu Kati si cu Mirela, care au donat fiecare cativa dolari si carora Roxi le multumeste mult pentru gestul lor. Si inca mai trage speranta ca pana pe 19 septembrie, cand e termenul limita, va mai gasi si altii care sa il repete.

Plimbarea pana la ocean a fost extraordinara, iar ritmul a fost foarte alert pana la sfarsitul cursei, in ciuda a ceea ce ma asteptam. Se pare ca aussies astia sunt destul de in forma, afurisiti de canguri! Cu toate astea nici mioriticii nu s-au lasat mai prejos si, desi plecasera intre ultimii 500, familia smeilor a terminat cursa pe locurile 1746 (1h50'15") - protectoarea copiilor necajiti, respectiv 1753 (1h50'17") - corporatistul ocupat cu pozele pe linia de finish. Cel putin asa s-au jurat cu mana pe inima de siliciu cipurile pe care fiecare dintre noi le-am purtat legate la siret in ziua aceea.

Dincolo de placerea plimbarii catre ocean intr-o zi minunata, de fiorii competitiei si de costumele si inscriptiile amuzante pe care unii concurenti le purtau, trebuie sa remarc si organizarea impecabila. Nu imi dau seama de ce totul pare ca se face atat de usor aici, mai ales in conditiile in care, ca la orice alt eveniment similar, organizatorii se bazeaza in special pe voluntari. Nu e usor ca organizator sa faci fata la 40.000 oameni (echivalentul tuturor locuitorilor Campulungului, asa cum am invatat la Geografie in scoala generala), adunati gramada in centrul orasului, fiecare cu nevoile sale. Si tocmai pentru atatea nevoi banuiesc ca au fost instalate sute de toalete, astfel ca desi inainte de start coada era uriasa, totusi nu am auzit ce nevoile vreunuia/vreuneia sa devina, pe nepregatite, nevoi publice.

Dupa ce am terminat cursa (am scapat ieftin, doar o basica de dimensiuni medii la un picior si cu fruntea si nasul arse de soare - din nou am uitat crema, cine s-ar fi gandit, ca doar e inca iarna...) am returnat cipurile, am primit fiecare cate o medalie (erau niste baieti cu niste cutii mari de carton care se plimbau printre lume si strigau: 'Meeedaaaliii! Poftiti la meedaaaaliii! Ia meedaaaliaaaa, neamuleeeeee!' - ma rog, aici poate exagerez putin, probabil am auzit usor deformat din cauza oboselii...), am primit cate o sticla de energizante si ne-am dus fiecare la corturile noastre. Corturile firmelor, adica. Unde corporatismul si-a aratat avantajele, pentru ca la cortul firmei mele ne asteptau bucatarul cu gratarul incins (preparase niste ochiuri cu sunca care au intrat la fix la momentul ala) si maseuzele care aveau misiunea sa ne faca inapoi buni de munca pentru ziua ce urma. Doar ca la masaj am renuntat, ca oricum Roxi nu ar fi avut 'acces', coada era cam lunga, maseuzele nici prea frumoase, nici prea tinere, iar de ajutat cat putea sa ajute frectia la basica de la degetul de la picior? :)

Asa ca am mai dat noi o tura sa mai vedem lumea si ce alte firme isi mai intinsesera corturi pe-acolo (prilej cu care i-am vazut si pe hamesitii de la Chevron incolonati cam vreo 100 de insi la coada la haleu), apoi ne-am dus pe plaja, ca tot eram acolo. Am mai pierdut vreo jumatate de ora cu balaceala pana la genunchi (nemaipomenita dupa un drum asa de lung) si pe urma am plecat la autobuze, ingroziti de gandul ca va fi omor si ca vom merge inapoi in oras facuti sardele, ca dimineata in 385. Cand am vazut coada, cu atat mai mult ne-am speriat. Dar cred ca n-am stat acolo mai mult de 20 minute. Autobuzele practic veneau unul dupa altul, iar cei de la Transperth nu le lasau sa se supraaglomereze. Roxi chiar a prins loc pe scaun, norocoasa!

Doar in weekendul asta ce am mai ramas si noi pe acasa, ca in rest am tot fost pe la diverse aniversari pe la prieteni. Si tot legat de aniversari, am mai trait o intamplare din seria 'PLZ PAY HERE'. De data asta am fost in Fremantle, sa cautam un cadou. Vazusem mai demult intr-un magazin niste pahare care erau decorate intr-un anume fel. Doar ca, ghinion, acum tocmai pe alea pe care le vroiam nu le mai aveau. Ce naiba sa faci? Am intrebat-o pe vanzatoare (de fapt cred ca era patroana) daca mai au vreun alt magazin prin imprejurimi, dar ni s-a spus ca ala era singurul. Am multumit si ne pregateam sa plecam cu coada-ntre picioare cand femeia s-a oferit sa sune la (pe banii ei, da?) la un alt magazin CONCURENT (atentie!) si sa ii intrebe daca nu cumva acolo am putea sa gasim ce cautam.

Si, minune, cei de acolo chiar aveau paharele pe care le vroiam si ni le-au pus deoparte pana ce ne-am dus sa le luam.

Poate pare o chestie absolut nesemnificativa, dar noi consideram ca asemenea gesturi altruiste care iti fac ziua mai buna sunt mult mai importante decat par la prima vedere. Ne-am simtit chiar usor stanjeniti de asemenea marinimie. Dupa atatia ani traiti in Romania mai ca nu stiam cum sa reactionam. Ne venea sa-i dam spaga :)))

Saptamana trecuta, cu o zi inainte de cros, am mai mers o data cu masina la service pentru o revizie. N-a fost nimic major, au schimbat iar filtrele si uleiul si inca nu-mai-stiu-ce si tot a trebuit sa mai scoatem 200 $. Dar asa e bine, ca acum, de cand doamna are serviciu, se duce acolo cu masina (din fericire parcarea e gratuita) si de acolo la scoala. Astfel incat eu am devenit mai mult pasager . Si cred ca incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult...

Bambusica e tot un puturos si jumatate, dar cand venim noi acasa il apuca cheful de joaca. Si pana nu te joci cu el un pic nu te lasa in pace, nerusinatul. Mai nou acum are o dambla sa iasa afara din casa pe usa de la intrare (nu pe terasa). Si cum apar eu acasa la 5 si-un pic, cum tzushti! pe langa mine. De obicei ma duc imediat dupa el sa-l recuperez, dar vineri cand am venit era si Roxi acasa si nu l-am vazut cand a tulit-o. Ne-am luat noi cu vorba (ca planuim sa plecam in Margaret River in urmatorul weekend lung, care e peste 3 saptamani) si sa fi tot trecut vreun sfert de ora cand ne-am dat seama ca lipseste ceva in casa. Am iesit pe terasa sa caut creatura si atunci am auzit un miorlait ce parea destul de indepartat. Ne-am dus iute dupa el si l-a gasit Roxi la etajul de deasupra, in dreptul usii apartamentului corespondent cu al nostru. Era facut ghemotoc pe presul de la usa vecinilor, cu fundul lipit de perete si miorlaia din toti rarunchii, de parca il batea cineva. Prostovanul nimerise bine usa, dar nu nimerise etajul. E simpatic foc Bambusica al nostru, dar nu e chiar asa de ager la minte, n-ai ce sa-i faci... :)

Cam astea au fost de povestit din ultima luna. E drept ca viata nu mai e asa palpitanta ca in primele luni, dar macar partea buna e ca nici momentele in care verificam contul din banca nu mai sunt asa 'palpitante' cum erau pe atunci.

Inainte sa inchei as dori sa fac cunoscut un adevarat nestemat pe care l-am descoperit in timp ce ma jucam cu programelul asta (securistic) care monitorizeaza activitatea pe blog. Una din functiile lui care ma amuza cel mai tare  e aceea care indica ce cuvinte cheie cautau pe net (pe Google sau alte motoare de cautare) unii dintre cei care aterizeaza aici pe blog. Cu ajutorul acestei unelte am descoperit ca anumite persoane ajung aici in mod absolut neintentionat, cautand 'rezultate cangurul de matematica', 'vreau muncesc australia la negru', 'poze cangurul cu coada scurta', 'alergand dupa cangurul rosu' (asta chiar m-a distrat pe cinste :)), insa pana in prezent trofeul il detine 'daca bucataria are culoarea rosu cu portocaliu ce culoare sa fac livingul asi dori poze'. Doamne, cata candoare! Si cata umilinta in exprimarea adresata unei simple masinarii cu circuite electronice! Omul nu spune 'vreau poze!', ci se smereste, cautand bunavointa inteligentei artificiale, care spera sa-l blagosloveasca  cu o rezolvare la o problema atat de spinoasa precum corespondenta cromatica a livingului in relatie cu bucataria ros-portocalie.

Tot ce pot sa sper si ce imi doresc sa cred este ca omul respectiv si-a gasit raspunsul (si eventual pozele) care sa-i aduca satisfactia.

Tot cu ajutorul programelului astuia mai descopar si eu pe unde sunteti imprastiati cei care urmariti acest blog. Si cum nu toti postati comentarii, si cum nu pe toti va cunosc, va adresez salutari celor din Bucuresti, Dunedin, Dusseldorf, Timisoara, Perth, Buzau, Iasi, Cluj, Melbourne, Constanta, Miercurea-Ciuc, Arad, Brasov, Fagaras, Bacau, Fetesti, Craiova, Mangalia, Brisbane, Sydney, Balotesti, Piatra-Neamt, Nasaud, Rio-de-Janeiro (buna Crina!), Targu-Mures, Christchurch, Galati, Impe, Plano (Dragos?), Navodari, Ploiesti, Baia Mare, Londra, Bistrita, Moreni, Campulung, Shahar, Brussel, Braila, Valcea, Chatswood, Burnaby (CA), Alexandria, Alba Iulia, Pantin, Medias, Oradea, Oarda de Jos.

Cum logul nu are decat 500 intrari, astea sunt toate orasele pe care le am afisate in acest moment, in ordinea numarului de accesari. 

Asa cum spuneam, salutari tuturor! 

Australia for Foreigners

Am primit un mail haios acum ceva vreme de la prietenul Adi (cel din Canada) si am zis ca merita sa-l pun aici.

(Afurisiti canadienii astia! )

The following were posted on an Australian Tourism Website and the answers are the actual responses by the website officials, who obviously have a great sense of humour (not to mention a low tolerance threshold for cretins!)

__________________________________________________

Q: Does it ever get windy in Australia ? I have never seen it rain on TV, how do the plants grow? ( UK ).

A: We import all plants fully grown and then just sit around watching them die.
__________________________________________________

Q: Will I be able to see kangaroos in the street? ( USA )

A: Depends how much you've been drinking.
__________________________________________________

Q: I want to walk from Perth to Sydney - can I follow the railroad tracks? ( Sweden )

A: Sure, it's only three thousand miles, take lots of water.
__________________________________________________

Q: Are there any ATMs (cash machines) in Australia ? Can you send me a list of them in Brisbane ,
Cairns , Townsville and Hervey Bay ? ( UK )

A: What did your last slave die of?
__________________________________________________

Q: Can you give me some information about hippo racing in Australia ? ( USA )

A: A-Fri-ca is the big triangle shaped continent south of Europe .
Aus-tra-lia is that big island in the middle of the Pacific which does not
... Oh forget it. Sure, the hippo racing is every Tuesday night in Kings Cross. Come naked.
__________________________________________________

Q: Which direction is North in Australia ? ( USA )

A: Face south and then turn 180 degrees. Contact us when you get here and we'll send the rest of the directions.
_________________________________________________

Q: Can I bring cutlery into Australia ? ( UK )
A: Why? Just use your fingers like we do...
__________________________________________________

Q: Can you send me the Vienna Boys' Choir schedule? ( USA )

A: Aus-tri-a is that quaint little country bordering Ger-man-y, which is
Oh forget it. Sure, the Vienna Boys Choir plays every Tuesday night in Kings Cross, straight after the hippo races. Come naked.
__________________________________________________

Q: Can I wear high heels in Australia ? ( UK )
A: You are a British politician, right?
__________________________________________________

Q: Are there supermarkets in Sydney and is milk available all year round? ( Germany )

A: No, we are a peaceful civilization of vegan hunter/gatherers. Milk is illegal.
__________________________________________________

Q: Please send a list of all doctors in Australia who can Dispense rattlesnake serum. ( USA )

A: Rattlesnakes live in A-meri-ca which is where YOU come from.
All Australian snakes are perfectly harmless, can be safely handled and make good pets.
__________________________________________________

Q: I have a question about a famous animal in Australia , but I forget its name. It's a kind of bear and lives in trees. ( USA )

A: It's called a Drop Bear. They are so called because they drop out of Gum trees and eat the brains
of anyone walking underneath them. You can scare them off by spraying yourself with human urine before you go out walking.
__________________________________________________

Q: I have developed a new product that is the fountain of youth. Can you tell me where I can sell it in Australia ? ( USA )

A: Anywhere significant numbers of Americans gather.
__________________________________________________

Q: Do you celebrate Christmas in Australia ? ( France )

A: Only at Christmas.
__________________________________________________

Q: Will I be able to speak English most places I go? ( USA )

A: Yes, but you'll have to learn it first

In ceea ce ne priveste, chestii spectaculoase nu prea s-au mai intamplat.

Se pare insa ca a reinceput sezonul la surferi: tocmai ce l-a mai infulecat un rechin pe unul pe undeva pe-aici, prin apropiere de Perth. Primul pe anul asta (fiscal).

Hmm! Se pare ca nu e chiar lipsita de acuratete harta de la Adi...

Asta ca sa vedeti cu ce se ocupa oamenii pe aici in miez de iarna...

Iar sambata cica sunt alegeri. Nu prea ma omor eu cu politica pe aici, dar daca as fi cetatean si ar trebui sa votez, sincer nu as stii pentru cine. Spun 'ar trebui' pentru ca aici votul e obligatoriu (chestie care, in principiu, nu mi se pare o idee rea).

Si liberalul aspirant, si prim-ministresa socialista in functie mi se par niste antipatici ultra-artificiali, iar 'verzii' sunt doar de umplutura. Faceam misto intr-o zi cu Roxi gandindu-ne ca in primii ani, pana vom ajunge la niste salarii mai mari, ar fi bine sa votam cu socialistii (ca astia 'dau' la saraci) si pe urma sa intoarcem foaia si sa-i votam pe liberali (care 'nu iau' de la bogati). Stiti cum e... Interesu' poarta fesu'.

Oricum, partea buna e ca deocamdata Australia e pe locul 4 in lume ca si calitate a vietii, in topul realizat de Newsweek. Si nu cred sa se duca prea mult nici in sus nici in jos, indiferent daca va fi condusa de Abbott sau Gillard. Si cata vreme Mam' Mare e bine-sanatoasa, are si ea grija sa nu faca astia prostii, ma gandesc... Sa nu ajungem, Doamne fereste!, sa cadem la acelasi nivel cu tari bananiere precum cea de pe tocmai locul 7...

Ca veni vorba de tari bananiere:

Sambata am fost la plimbare cu Roxi prin oras. Era o zi superba, asa ca am trecut raul cu vaporasul si apoi am pornit agale pe la magazine, pe ici-colo, pana am ajuns in West Perth. Unde am facut un popas la un Subway sa halim cate un sandvici. Si numai ce terminasem ca il vad pe unul ca intra, imbracat cu pulover, blugi lungi, o geanta mare de laptop si descult. Lucrul asta nu mi se mai pare demult ceva inedit, dar individul avea si o moaca destul de dubioasa (a se citi asa, mai boschetara). Si il vedem ca se duce glont la frigiderul cu cola, ia de acolo doua sticle si tocmai cand incepusem noi sa radem ca 'uite ba, asta are sa dea 6$ pe doua cola la jumate la Subway, da' s-a zgarcit la o pereche de slapi' se tupileaza aurolacul meu dupa un stalp (chipurile, sa nu-l vada nimeni) si isi indeasa sticlele in geanta. Doar ca pe urma n-a fugit nicaieri, s-a dus in fata tejghelei si a inceput sa se benocleze la sandviciuri, ca il apucase pofta probabil.

Nervos m-am ridicat in picioare si i-am facut semn unuia dintre vanzatori sa vina sa vorbesc cu el. Nu aveam de gand sa-l iau pe prapaditul ala la bataie daca indraznea sa plece, dar nici nu aveam de gand sa stau ca popandaul cum fac romanii in autobuze cand ii buzunaresc tiganii. Chiar imaginea asta mi-a trecut atunci prin minte, desi imi dau acum seama ca exageram...

Insa pana sa apuc sa ii spun vanzatorului cum stau lucrurile, Picioare-Negre se si apucase sa-si comande de-ale gurii. Si am auzit-o pe vanzatoare cand ii repeta comanda: 'deci, un sandvici asa si-asa, cu sos bla-bla-bla, si cele doua sticle de cola pe care le-ati luat din frigider, nu-i asa?'.

M-a pufnit rasul. Ce naiba mai putea sa zica fraierul? A mai balmajit el ceva, dar a scos banii si a platit. Iar noi am plecat amuzati si impresionati de cat de bine a stiut sa se comporte fata aia de la tejghea. Probabil ca il vazusera pe camerele de supraveghere, dar sunt aproape convins ca daca magraonul ar fi plecat cu sticlele in geanta fara sa mai aiba tupeul sa ramana sa-si ia si 'pranzul', nu s-ar fi dus nimeni sa alerge dupa el.

Poate doar eu, roman frustrat, mai stii... ;)

Oamenii muncii. Peisaj cu oi si portocale. New Norcia

  

Revenim cu noutati. Care, la fel ca si data trecuta, o privesc in principal pe Roxi.

Am scris in postarea anterioara de ce a renuntat la jobul in armata si cum si-a gasit o pozitie temporara (6 saptamani) la o firma de inginerie. Si se pare ca a facut impresie buna acolo, pentru ca deja dupa prima saptamana a primit laude de la tipa care avea sarcina sa o supravegheze. Fapt pentru care Roxi a si indraznit sa o roage sa ii permita sa o treaca la referinte in CV.

Iar lucrul asta se pare ca a contat destul de mult, pentru ca imediat ce a aplicat a fost chemata la vreo 5 interviuri in tot atatea zile. Chiar si de catre firme de recrutare care in trecut ii trimisesera respingeri. Asa ca, dincolo de orgoliul satisfacut, si-a permis sa fie discretionara in optiuni. Nu a mai aplicat ca la inceput la orice job, oricat de nesemnificativ, ci de data asta si-a impus niste obiective clare pe care le-a urmarit. Nici macar nu s-a grabit sa dea un raspuns primei oferte pe care a primit-o, motiv pentru care angajatorul (care se pare ca a placut-o destul de mult) nu numai ca a fost dispus sa adapteze postul mai bine profilului ei, dar a venit si cu o oferta de salariu imbunatatita (asta mi se datoreaza si mie partial, ca eu am pus-o sa 'pluseze', de ce sa nu zic? :)

Deci, ca sa nu mai lungim prea mult vorba si suspansul, Roxi si-a gasit in sfarsit un job perfect pentru aspiratiile ei, unde va avea un salariu aproape cat al meu (da, asa e, nu mai pot de ciuda...).

Intre timp cei din firma de inginerie o indragisera si aproape ca nu mai vroiau sa o lase sa plece. Ii tot faceau alte oferte temporare pana urmau sa ii gaseasca un post permanent, dar o cariera in 'office administration' (adica secretariat, pe intelesul tuturor) nu reprezenta deloc un ideal de-al ei. Iar departamentul de contabilitate al firmei era in Adelaide, asa ca...

Asa ca... de maine, 2 august, la peste 9 luni de cand am ajuns in Australia, Roxi va incepe si ea serviciul 'pe bune'. E drept ca pana acum nu cautase decat chestii part-time, pentru ca in primul semestru mergea la cursuri in timpul zilei. Acum se va duce la colegiu seara si biata de ea spera sa poata sa tina ritmul, pentru ca a ales sa faca intr-un semestru cursurile care se fac in mod normal intr-un an. Dar ea e ca Fat-Frumos, care creste intr-o zi cat altii in doua. Nu ca mine, smeul...

Morala e ca fiecare cu norocul lui. Roxi stia ca in cazul ei norocul n-o sa influenteze insa prea mult situatia, pentru ca, stiindu-se statutul avocatilor aici, experienta ei ca avocat in Romania era privita mai degraba ca un handicap. Tocmai de aceea a ales sa o ia de la capat cu studiile si sa faca voluntariat. E drept ca rezultatele nu au venit imediat, dar acum e bucuroasa si entuziasmata nevoie-mare. Si merita pe deplin laudele pe care i le-am adus.

Eu cu ce sa ma laud? Ma laud si eu ca am primit o marire de salariu. Nu prea mare, dar suficienta cat sa ma binedispuna ca trendul e de 'crestere'. La care se mai adauga si faptul ca din iulie au mai scazut taxele (adica a fost ridicat pragul).

In rest la serviciu treaba merge bine, tampenii nu prea am mai facut, am fost si intr-o vizita de lucru pe 'santierele patriei' acum vreo saptamana... Mai desenez si de mana din cand in cand (lucru destul de rar in zilele noastre), castile pe urechi, manecile suflecate, pranzul cu papagalii cand e vremea buna si uite-asa trec zilele de serviciu una dupa alta fara prea mari batai de cap.

Si mai vine cate un weekend in care mai iesim pe ici pe colo. Ca de exemplu saptamana trecuta, cand ne-am urcat pe nepusa masa in masina si am plecat sa vedem New Norcia, un orasel intemeiat de calugarii benedictini spanioli pe la 1846, parca.

Am avut de mers cam vreo 170 km pana acolo, dar drumul a fost nemaipomenit. Unul din lucrurile care imi lipseau in Romania si pe care l-am redescoperit cu mare bucurie in Australia este placerea condusului. Soselele principale sunt excelente si perfect semnalizate, peisajele cu nisipul rosu de pe marginea drumului si verdele crud al ierbii din timpul iernii noua ni se par superbe,  iar faptul ca drumul e liber incat doar din cand in cand mai intalnesti cate o alta masina mi se pare fabulos. Doar sa nu pleci cu rezervorul gol, ca statiile de benzina nu se intalnesc nici ele prea adesea. Asa cum am facut noi la intoarcere, cand ni se aprinsese beculetul si vreo 20 km am cam stat cu inima stransa (si nu doar cu inima)... Noroc ca trecusem deja pe acolo si ne aminteam ca vazusem o benzinarie intr-un satuc pe nume Bindoon. Acolo am oprit si am bagat niste benzina cu 140 centi/litru (ca era sambata seara, in conditiile in care miercurea gasesti cu 115...).

Sa nu uit sa amintesc ca GPS-ul nostru iar a luat-o pe campii (la propriu) si ne-a bagat vreo cativa km pe un drum neasfaltat, acoperit cu nisip rosu si frumos ca-n filme. E drept ca Roxi nu era asa de incantata ca mine, dar dupa ce am facut cateva poze si si-a dat seama ca urma sa ajungem din nou in soseaua principala s-a mai linistit.

Din Bindoon am cumparat si niste portocale de la o ghereta scoasa pe marginea drumului. Ni se facuse pofta, ca tocmai ce trecusem pe langa niste livezi de portocali si mandarini. Iar cand am oprit ne tot uitam mirati in stanga si in dreapta sa vedem unde e precupetzul, sa 'ne serveasca'. Asta pana am dat cu ochii de 'pusculita' pe care o puteti vedea in poza urmatoare.

Au ras prietenii din Romania de noi ca ne-am conformat si am platit, ca facem natia de ras, ca trebuia sa incarcam toti sacoteii de portocale in portbagaj si s-o stergem fara sa mai stam pe ganduri :)

Lasand gluma la o parte, toate maruntisurile astea ne produc de fiecare data o mare bucurie. Asa cum majoritatea maruntisurilor din Romania (si mai ales din Bucuresti) ne duceau de fiecare data cu un pas mai aproape de disperare... E uluitor sa redescoperi ca poti avea incredere in oameni, ca iti poti lasa portocalele singure pe taraba si sa te astepti sa mai gasesti si bani in schimbul celor care au disparut, sa poti sa mergi in autobuz fara sa tii mana pe portofel, sa alergi seara prin locuri destul de intunecate cu ipodul de 200-300$ la vedere si sa nu ai nicio grija pentru el sau pentru tine, fie ca esti baiat sau fata... 

Dar sa revenim.

Culmea culmilor s-a produs cand am iesit din Bindoon si am trecut pe langa o ferma unde am facut fotografia de mai jos. Nu cred ca mai e nevoie de comentarii...

Asa cum vedeti, drumul pana in New Norcia in sine a fost o 'aventura'. 

Cat despre orasel in sine, nu era foarte impresionant, la prima vedere. Arhitectura veche a celor catorva constructii din centru nu pare suficienta sa merite o vizita pana acolo. Dar norocul nostru a fost ca am ajuns chiar la fix incat sa prindem turul cu ghid al asezarii (20$ de palarie), care se organinzeaza de doua ori pe zi (la 10 si la 1.30). Cu ocazia asta am aflat cateva lucruri destul de interesante din istoria locului, am putut vizita o zona a manastirii, biserica, ultima casuta ramasa de pe vremea colonistilor, centrele de educatie si muzeul. Care desi mic era foarte interesant, mai ales ca trecutul caruia ii pastra memoria nu era unul prea indepartat. Si aveai astfel prilejul sa intelegi cat de multe lucruri s-au schimbat in doar o suta si ceva de ani.

La etaj era si o mica galerie de arta cu tematica religioasa, impresionanta prin simplitate si mesaj.

Iar din muzeu nu putea lipsi un mic magazinas cu tot felul de chestii, de la gemuri si vinuri facute de calugari, la sepci si calugari de lut de pus in gradina (in loc de pitici). Oricum, un kitsch mult mai usor digerabil decat cel de la castelul Bran, de exemplu.

Si daca tot vorbim de digerabil, de la 'shop'-ul muzeului am cumparat o paine cu fructe din brutaria calugarilor, din care am infulecat amandoi cu pofta pana am ajuns acasa.

In rest, nimic nou. E miez de iarna, iar din cand in cand mai si ploua.

Roxi a facut restituirea de taxe si ne-am pomenit ca cica trebuie sa primim inapoi vreo 2600 $ (iuhuuu!). 

Si cam atat, deocamdata. 

P.S. Pentru prietenul meu Liviu: da, Bulache, mieii erau si albi, si negri, dar portocalii... 

Noutati. Sfaturi. Lume buna care ne viziteaza (blogul). Jurnal de cazarma. Anunturi imobiliare

 
La cererea expresa a marelui public, cangurul negru revine. Pe cai mari. Sau caii negri revin pe canguri mari? Ca nu mai stiu. In sfarsit, nu mai conteaza...

Am inceput sa primesc din ce in ce mai multe emailuri si mesaje de la cei care citesc acest blog si ma bucura lucrul asta, ca asa ne mai cunoastem si noi viitorii (potentiali) conationali. Desi nu ma bate niciun gand sa ma reprofilez ca agent, nu ma deranjeaza deloc (ba chiar dimpotriva) sa ofer cate o parere (ca nu le pot numi sfaturi), dar adresez o rugaminte celor care imi scriu pe chestiuni legate de emigrare sa incerce sa se documenteze mai intai din sursele oficiale (incepand in primul rand de pe siteul oficial). Sunt multi care, asa cum se intampla si pe forum, ma intreaba generalitati de genul 'cum e in Australia?', 'se gasesc joburi?', 'ce sanse as avea sa ajung acolo?'. Lor as vrea sa le transmit urmatoarele: oameni buni, internetul asta e o mina de aur pentru cei care vor sa afle cat mai multe detalii despre Australia (si nu numai). Doar ca trebuie sa ai putina rabdare si un dram de bunavointa sa cauti si sa gasesti ce ai nevoie. Inteleg ca e un pas important pe care unii dintre voi vreti sa-l faceti, dar cu atat mai mult ar trebui sa nu va bazati pe opinii subiective ale unora sau altora. Si mai ales sa nu va asteptati sa va dea cineva 'mura-n gura'. Repet ce am mai spus de atatea ori: fiecare e diferit si se asteapta sa gaseasca altceva aici. Pentru unii se intampla sa iasa treaba bine (consideram ca si noi ne numaram printre acestia), iar pentru altii nu. Nimeni nu ofera garantii. Risti si castigi sau pierzi. Dar de riscat oricum risti. Noi, unii, ne-am asumat pe de-a-ntregul acest risc cand am hotarat sa plecam din Romania. Motivul era unul cat se poate de simplu: nu vroiam sa ajungem vreodata sa ne para rau ca am fi putut si n-am incercat.

Din ce citim pe net si mai vorbim cu cei de acasa, situatia in Romania pare din ce in ce mai albastra. Sau maro... De altfel va dau o veste 'senzationala': se pare ca Micul Boc are si el, bietul, ganduri de bejanie. Profitand de un instrument care urmareste activitatea pe blog, am aflat ca cineva din Cancelaria Primului Ministru pierde vremea cautand canguri verzi pe pereti ('n-am gasit alta rima' :), asa cum puteti vedea mai jos. Oare chiar asa de nasoala sa fi ajuns treaba? Am insa o veste proasta: meseria de Prim Ministru nu cred sa se afle pe SOL, deci slabe sperante...

Aceeasi veste si pentru Ministrul de Interne, din pacate... (sau poate o fi Ministrul de Interioare?)

Oi fi uitat sa platesc vreo amenda de circulatie si acum cauta sa-mi dea de urma, sa mai 'atraga fonduri' :)

Bugetari care n-au ce face la serviciu... Si te mai intrebi...

Sa revenim insa la oile noastre marsupiale.

Noutatile pe care le avem o privesc in special pe Roxi. Care, asa cum spuneam in ultima postare, avea ganduri serioase sa ia pusca si ranita la spinare si sa plece la 'razbel'. Adica sa se inroleze in armata.

Ce-i drept, jobul era foarte bun. Post pe contabilitate (adica ceea ce isi doreste sa faca), salariu mare si neimpozitat, cetatenie dupa 3 luni, posibilitati de promovare si pregatire imense (inclusiv universitate platita de ei), o gramada de facilitati deloc de neglijat, locuinta asigurata de armata cu o chirie probabil pe sfert din cat platim acum.

Asa ca s-a pregatit saraca de ea temeinic pentru testele preliminare, mai ales ca stia ca in general cei fara cetatenie au sanse destul de mici sa fie selectati. Dupa ce a luat primul test scris a urmat si un interviu pentru care s-a documentat despre tot ce presupune armata australiana (inclusiv despre pusca de asalt Steyr F88).

Iar in urma interviului (care a durat aproape o zi intreaga, cu tot cu vizita medicala si discutia cu un psiholog) a primit acceptul. Si o sapca frumoasa, drept recompensa :)

Ar mai fi urmat doar sa se prezinte la proba fizica preliminara (o formalitate). Iar apoi 80 de zile in programul de pregatire fizica si tactica din Wagga-Wagga. Care nu era deloc floare la ureche, mai ales pentru o faptura gingasa ca ea, dar cu atat mai mult era ambitionata sa reuseasca.

Insa pana la urma, dupa indelungi 'framantari', a renuntat (cu multe regrete) la ideea cu armata din cauza nesigurantei in ceea ce priveste locul in care ar fi urmat sa primeasca post. Nimeni nu ii putea garanta ca va primi job in Perth. Noi nu am fi exclus posibilitatea sa ne mutam in alta parte, desi ne simtim minunat in orasul asta. Deocamdata suntem insa oricum 'legati de glie' de sponsorizarea din partea WA si inca un an si jumatate nu ne putem muta in alta parte nici daca am vrea lucrul asta. Roxi ar fi urmat sa devina cetatean si pana la urma pentru ea nu ar mai fi fost o problema, dar exista riscul ca ea sa trebuiasca sa se mute la post si eu sa fiu nevoit sa raman aici. Si daca nu i-ar fi convenit, regula era ca oricum cel putin 4 ani de zile nu ar fi putut sa demisioneze.

Si chiar daca sa presupunem ca ar fi primit jobul aici, la fiecare doi ani urma sa fie relocata. Se mai intampla sa ramai la acelasi post 4 sau maxim 6 ani, dar pana la urma tot trebuia sa pui coviltirul la caruta si sa te duci unde te trimiteau ei. Pe cheltuiala lor, desigur, dar totusi...

Iar daca ai stii ca te trimit in Sydney, Melbourne, Brisbane, sau chiar in Hobart nu ar fi fost o mare tragedie, ca mai vedeam si noi lumea, dar daca ne trimitea in Alice Springs, Broome sau cine mai stie prin ce satuc uitat de lume pe unde au astia bazele militare? Eu ma apucam probabil sa proiectez tzarcuri pe la ferme, ca altceva... :)

Din pacate armata aici inca se bazeaza pe sistemul invechit cum ca barbatul munceste si femeia casnica are grija de copii si il urmeaza oriunde s-ar duce. Iar pentru noi nu prea se potrivea. Mai ales cu cat ne dorim sa prindem radacini cat mai repede, in sensul ca ne dorim sa ne construim o casuta si un bebe cat mai curand ;)

Deci, cu mare parere de rau, Roxi a renuntat la un job excelent, dar care ne-ar fi influentat viata intr-o prea mare masura. Si nu a fost singurul, de altfel.

Intre timp a gasit un job temporar de sase saptamani la o firma multinationala de inginerie. Firma e ca lumea iar jobul e simplu, ca invarte toata ziua niste hartii de colo pana colo, scaneaza niste dosare si arhiveaza niste chestii. Plus ca fiind job temporar salariul e destul de bun si Roxi se bucura ca mai poate sa scrie ceva 'experienta australiana' in CV.

Dar in timpul asta a mai continuat sa aplice pe ici-colo. Asa ca a fost chemata la un interviu si repede acceptata de unii care aveau o afacere cu terenuri de tenis. Jobul era destul de complex, incluzand si ceva elemente de contabilitate, dar firma era foarte mica si salariul pe masura, iar posibilitatile de promovare erau zero. Poate doar ca instructor de tenis :) Roxi a stat vreo doua zile in dubii, ca se spune ca in general primul job nu se refuza. Insa dupa ce am intors amandoi situatia pe toate fetzele si mai ales dupa ce a vorbit si cu agenta de recrutare, si-a dat seama ca mai rau ar face daca s-ar duce acolo cateva luni decat daca nu s-ar duce deloc. In sensul ca ori stai cel putin un an pe un post, ori pleci dupa cateva luni cu recomandari favorabile din partea angajatorului. Cum scenariul 2 era putin probabil sa se intample si cum nu vroia sa piarda un an acolo, Roxi a ales sa spuna pas si sa isi pastreze optiunile deschise pentru altceva mai bun. Intre timp oricum isi continua studiile (doar ca acum a ales sa se duca la scoala seara, ca sa poata sa mearga si la serviciu, daca s-o gasi).

Pe la jumatatea lui iunie am mai dat o tura cu Marius cu bicicletele pe malul oceanului, din Cottesloe pana in Hillary's si inapoi pe la City Beach. Ocazie sa mai dezmortim picioarele, sa ne mai bucuram de vremea frumoasa si sa-i fac lui Marius suficiente poze cu semnele de avertizare cu serpalai. 

Tot in perioada aia am mai facut si un gratar in aer liber in fata blocului lui Marius. E acolo un parculet (mai degraba un spatiu verde) pe marginea autostrazii, cu gratare, mese si veceuri cantatoare si am petrecut de minune impreuna. Doar ca am fost cam neinspirat, ca mi-am luat nadragii scurti si m-au nenorocit tantarii. Auzi, ba nene, tantari iarna...

La mine la serviciu treaba vad ca merge inainte. Stresul e aproape inexistent, desi se mai intampla uneori sa mai vina cate o avalansa de proiecte. Dar le descurcam fara sa ne dam prea tare peste cap. Bine ca vin, ca mai rau ar fi fost sa nu avem.

In continuare am mers pe bicicleta dimineata, mai ales ca pana acum vreo doua-trei zile a fost mai mereu soare si senin. Desi s-a facut cam frig, adica 4-5 grade noaptea, e departe inca de minima istorica de -0.6 grade :) Ziua insa sunt cam 17-18 grade, asa ca uneori mai vezi pe strada oameni in pantaloni scurti si slapi (printre cei cu paltoane si fulare). Dupa amiaza in pauza de masa prefer sa ies cu pachetelul pe malul raului si sa mananc la aer liber. Iar acum cateva zile era plin de papagali colorati in copaci. O frumusete!

Ca tot povesteam de serviciu, firma noastra a inchis una dintre casele de prezentare si a facut o licitatie interna pentru mobilierul si decoratiunile din interior. Ocazie cu care am mai cheltuit vreo suta si ceva de dolari anapoda pe niste prostii, dar macar am avut un motiv intemeiat sa mergem 75 de km pana in Mandurah, oras despre care auzisem ca e foarte frumos si pe care abia asteptam sa il vizitam.

Asa ca intr-o sambata dis-de-dimineata ne-am urcat in masina si am plecat. Pentru inceput la veterinar, ca pisoiului ii aparuse o chestie ciudata sub barbita si ne era frica sa nu fie cine-stie-ce ciuperca. Am avut noroc, era doar o mica julitura, asa ca l-am parasutat inapoi acasa si am plecat voiosi spre Mandurah.

Ne-am dus in primul rand sa ne recuperam achizitiile. Niste vaze, o veioza, un castron de sarma cu niste biloaie in el, o tava cu niste farfurii. Prostii... Dar ne-a placut cartierul.

E destul de interesant sistemul de dezvoltare al zonelor rezidentiale de aici. Dezvoltatorii (in general privati, dar se mai intampla sa fie si consiliile) cumpara o suprafata mare de teren, o parceleaza, aduc utilitatile la fiecare parcela, realizeaza infrastructura, asfel incat in momentul in care terenul e scos la vanzare strazile sunt asfaltate si aleile betonate, parcurile si locurile de joaca pentru copii sunt gata, vegetatia din spatiile publice e la locul ei, iar parcelele sunt aproape intotdeauna terasate si nivelate ca-n palma, pentru a fi mai usor de construit pe ele. Iar de construit nu construieste fiecare ce-l taie capul, ca aproape intotdeauna pentru aceste zone exista planuri de urbanism extrem de precise.

Se practica uneori ca o anumita zona (cam 10-20 parcele) sa fie rezervate pentru 'display houses', ale firmelor de constructii care isi permit. E ca un showroom de case, in care clientii pot intra sa vada ce le ofera fiecare si

unde pot discuta cu reprezentantii de vanzari. Iar cand restul parcelelor se vand, display-urile se inchid si se vand si ele, urmand a se construi altele in zone noi.

Dupa ce am luat ce aveam de luat si am mai dat o raita prin zona, am plecat in Mandurah in centru. E foarte pitoresc oraselul, cu o multime de case pe canale. Nu e ca la Venetia, desi multi dintre agentii imobiliari asa ar vrea sa lase impresia. In schimb e un loc ideal pentru o viata tihnita, cu masinile in garaj si barca in fata balconului. Si cu preturi pe masura pretentiilor...

N-am duce-o rau in Mandurah, cu conditia sa avem joburi prin apropiere, ca e cam departe de Perth. Imi amintesc insa ca primul job care mi s-a propus cand am venit aici era unul de draftsperson in Mandurah. N-a mai iesit nimic pana la urma (zic 'din fericire' acum), dar pe atunci as fi fost dispus sa fac naveta.

A fost frumos in Mandurah. Am facut din nou o multime de poze si am venit acasa foarte relaxati. Atat de relaxati ca Roxi a reusit sa dea gramada si sa sparga una din vazele cele noi... Am lipit-o eu cu super-glue, dar tot se vede. Aia e, ce sa-i faci, a mai crapat un drac :)

De curand Roxi a fost invitata la o cina la o prietena filipineza, o fata cu o poveste impresionanta. Pe scurt, cand era mica, desi erau sarace lipite pamantului la ele in Filipine, Roena si mama ei au alergat dupa un turist australian pe care il vazusera ca isi pierduse portofelul. In care avea toti banii (o adevarata avere pentru ele) si actele.

L-au ajuns din urma si i-au dat omului portofelul inapoi, ba mai mult, nici macar nu au vrut sa accepte o recompensa. Au ramas insa prieteni. Iar cand mama ei s-a imbolnavit, inainte sa moara, l-a rugat pe tipul ala, care intre timp devenise foarte bogat, sa aibe grija de Roena. Si el a ajutat-o sa vina in Australia si sa poata sa studieze aici.

Asa ca inca o posibilitate de emigrare pentru doritori: intotdeauna sa le dati portofelele inapoi australienilor (bogati) care le pierd :)

Cam cu astea ne 'laudam' deocamdata (daca nu pun la socoteala si noul telefon mobil pe care mi l-a facut cadou sotia din primul ei salariu ;) Astea si un lamai si un leustean pe care i-am cumparat de la Bunnings (ca tot ziceam mai devreme ca vrem sa prindem radacini).

Seara mai alergam 'pe malul garlii' (am facut ceva progrese; macar cu atat sa ne fi ales din pregatirea pentru armata) si ne mai uitam din cand in cand la cate un meci. Din pacate cele mai interesante sunt in toiul noptii, asa ca le-am cam sarit. Australia a facut o figura buna, terminand grupa pe locul 3 (cu 4 puncte parca), desi au furat-o de la nemti cu 4-0 in primul meci.

Oricum pe aici 'soccer'-ul e un fel de sport pentru domnisoare. 'Footy' (adica fotbalul australian) ramane detasat in topul preferintelor (e destul de spectaculos, ce-i drept), urmat de cricket si tot felul de alte sporturi ciudate precum netball, un sport mai mult de fete, asemanator oarecum cu baschetul, doar ca la asta pe teren sunt doar cosurile (fara panouri) si e mult mai static si plictisitor.

Iar Bambusica practica in continuare cu destoinicie curling-ul, asa cum de altfel o facea si in Romania. Cred ca vrea sa faca performanta...

Ca si alte noutati ar mai fi de spus ca ne-am trezit intr-o dimineata cu un nou Prim Ministru (o cucoana). Cum nu ma pasioneaza politica de aici (e prea 'light' in comparatie cu ce eram obisnuit) pot doar sa remarc decenta cu care a avut loc evenimentul. Nu am vazut sa iasa unii sau altii la televizor si sa inceapa sa faca panarama. Lumea pare mult mai interesata seara sa se uite la emisiuni de genul 'Master Chef' sau 'Australia's Got Talent' decat la bla-bla-urile politice. Pana n-o aparea si pe aici vreun domnu' Dan sau vreun domnu' Gadea sau vreun alt domn, mai stii?...

In incheiere as vrea sa profit de 'audienta' acestui blog non-profit ;) si sa fac un anunt imobiliar: garsoniera noastra din Bucuresti (str. Panduri) isi cauta ocupant(i) de incredere. Asa ca daca stiti pe cineva interesat si doriti sa-i dati de veste, v-am ramane recunoscatori. Ca e frumoasa, aranjata, mobilata, asa si pe dincolo, asta e de netagaduit. Doritorilor le putem trimite fotografii sau putem sa aranjam sa o vada. Emailul meu e andu.smeu@gmail.com

Si nu uitati: garsoniera-i cu noroc! Statistica ultimilor ani spune ca cei care au locuit acolo o perioada mai indelungata au sanse nemaipomenite de a lua drumul Australiei ;)

UPDATE 18/07/2010
Cu garsoniera s-a rezolvat. Si noua locatara nici macar nu pare sa aiba ganduri de emigrare.
Inca... ;)

Vine iarna cu focuri de arma

 Motto: 

Magnum .357! Wow!!!

  

A venit toamna. Sau iarna, ca nu e prea clar. Oricum, de cand a venit motanul si pana acum cred ca a mai plouat o data sau de doua ori si a mai fost innorat in vreo alte doua-trei zile. E drept ca seara si dimineata e cam frig, nu mai merge sa ma duc doar in camasa la serviciu. Dar, una peste alta, clima de aici e de nota 10, spre deosebire de celelalte orase mari si mai 'cosmopolite' ale Australiei (sic!).

In ultimul timp, pentru noi  lucrurile s-au 'asezat' de tot. Eu cu serviciul, de la 8 la 5, Roxi cu scoala si cu voluntariatul la Kids' Camps. Acum e cam stresata ca e in perioada examenenlor, dar isi face griji degeaba. Profesorii o apreciaza de fiecare data si deja o gramada din colegi ii trimit 'temele' pe mail sa se uite si ea peste ele inainte sa le predea. Nu o laud degeaba, chiar a facut treaba foarte buna pana acum. La vreo doua proiecte am mai ajutat-o si eu, pe partea de grafica (i-am facut un afis cu Homer Simpson si un fluturas pentru un cros in scop umanitar).

Mai nou i-a casunat sa se inroleze in armata. Nu, n-a luat-o razna de tot, nu e visul ei sa viziteze Afganistanul si nici nu e din cauza ca a vazut prea multe filme cu Rambo, ci a gasit acolo vreo doua posturi interesante pe contabilitate. N-ar fi rau, ca salariile in armata sunt destul de bune, nu se impoziteaza deloc si in plus ai si o sumedenie de sporuri si beneficii (ex. asigurare dentara gratuita, ceea ce in Australia e lucru mare, ca uneori trebuie sa faci credit la banca sa poti sa mergi la dentist sa-ti plombezi fasolele).

Deocamdata a dat un test preliminar de aptitudini (matematica, engleza si logica) pe care l-a trecut cu brio. Din nou, nu vreau sa o laud, dar dupa test i s-a propus de catre cei din comisie sa aplice pentru un post de ofiter.  Doar ca din pacate trebuia sa fie deja cetatean si sa fi terminat o universitate recunoscuta in Australia ca sa poate face asta ('Dreptul' din Bucuresti nu se pune).

Ce e interesant e ca am aflat ca daca te inrolezi in armata devii eligibil pentru cetatenie dupa 3 luni! Insa partea proasta e ca, se pare, daca un cetatean si un rezident concureaza pe acelasi post, indiferent cat de incomptent ar fi, cetateanul este cel care va primi jobul, in cele din urma. Asa ca nu e nimic sigur cu armata, deocamdata.

Privind insa partea buna a lucrurilor, ne-am apucat iar de facut sport. Alergam seara pe malul raului, iar Roxi s-a apucat serios de abdomene si flotari, ca sa poata sa treaca si probele fizice preliminare. N-o sa fie usor, mai ales cu flotarile, ca saraca pana acum nici o sticla de suc nu putea sa-si desfaca singura, dar face progrese promitatoare.

Iar daca va trece si de alte cateva filtre o asteapta apoi 80 de zile de pregatire fizica 'profi' in tabara militara din Wagga-Wagga. Nu, pe bune, chiar asa ii zice :) Iar pe mine ma asteapta 80 de zile de pregatire 'profi' in arta calcatului de camasi. Ceea ce nu e bine deloc! Dar cum n-am murit un an in Sicilia, in studentie, cand imi lasam tricourile la 'macerat' in ligheanul cu detergent cate doua-trei zile, dupa care le intindeam pe sarma si apoi erau bune de purtat, ma descurc eu cumva si acum.... :))

Om trai si-om vedea, ca selectia pentru armata dureaza cateva luni bune.

La mine la serviciu treaba merge destul de bine. Se vede ca e crestere economica, ca avem proiecte cu duiumul. In afara de pauza de masa nu am deloc timp de pierdut pe la birou. Ceea ce imi convine, ca trece ziua repede si nu ma plictisesc. Cu Archicad-ul m-am obisnuit repede, la fel si cu regulile de constructii si urbanism. Iar sefu' s-a declarat impresionat de progresul meu si m-a anuntat ca 'are planuri mari pentru mine'. Acum depinde ce-o fi insemnand asta... Ca poate inseamna ca are pentru mine niste planuri parter + etaj plotate pe A0...

Oricum am depasit faza de inceput in care eram speriat de bombe de atmosfera de acolo si acum imi fac treaba relaxat, de obicei cu castile in urechi, alternand Iron Maiden + metale ceva mai grele cu Timpuri Noi,  Zdob si Zdub, Celelalte Cuvinte si Iris. Asa, sa nu uit de unde-am plecat ;)

Ca fapt divers, managerul de drafting, un tip care se apropie de 60 de ani si care sunt sigur ca are un salariu de invidiat, vine in fiecare zi la birou cu un Renault 12, adica modelul-mama al Daciei 1310. Break, culoarea oului de ratza, arata ca noua. Si e foarte mandru de ea. I-am zis ca daca ii trebuie piese sa se duca in Romania, ca acolo nu mai stiu 'colectionarii' cum sa scape de ele.

Din casa nu prea am mai iesit decat pana la Marius, noul nostru compatriot si vecin de cartier, la care am fost sa-l cunoastem, sa-i uram bun venit si sa-i 'botezam' apartamentul.

In alta seara am mai fost in vizita la proprietareasa noastra, care ne invitase la cina. Am ramas cu gura cascata cand am vazut in ce complex de apartamente stau ea si sotul ei. Dincolo de gradina cu gazon perfect, barbecue, piscina in aer liber si cea acoperita si incalzita, sala de fitness, terenurile de squash si basket, holul blocului placat cu marmura alba pe jos si travertin rosu pe pe pereti, in care tronau niste canapele impecabile, de piele alba, ceea ce ne-a impresionat cel mai mult e ca acel complex fusese construit, asa cum l-am vazut, cu 26 de ani in urma... Ne-am intors din vizita si cu 'cheesecake'-ul pe care il dusesem, ca gazdele noastre urmau sa plece vreo cateva zile de acasa si nu vroiau sa il primeasca si sa se strice. Norocul nostru...

Cam asa arata, in ansamblu, viata noastra la trecerea pragului psihologic (sau psihiatric?) de 30 de primaveri. Sau toamne, depinde de pe ce parte a globului privesti... Si cum nu se putea sa ramana necelebrata o asemenea aniversare, am invitat toti prietenii mai apropiati pe la noi, ca intre romani, sa cinstim, sa ne veselim :)

Iubita mea nevastuica a tinut din nou sa isi demonstreze calitatile culinare (pana nu demult cvasi-inexistente, ce-i drept :) si a intocmit un meniu smecheros, cu tot felul de bunatati preparate de ea. Plus un platou cu nu'sh ce sushi rolls 'de fitze', pe care l-a comandat, dar care n-a avut asa mare succes precum bucatele gatite de ea.

Si-a dat saraca nu numai masura talentului, ci si sangele, la propriu, ca pe cand toca niste legume a reusit sa se taie la un deget. Suficient de rau ca sa fim nevoiti sa mai vizitam un 'obiectiv' important, si anume Urgentele de la Royal Perth Hospital. A fost o intreaga aventura, ca am gresit drumul si am pierdut vreo ora pana am ajuns. Iar acolo am mai avut de asteptat, timp in care, din fericire, Roxanei i s-a oprit sangerarea si dupa ce o asistenta i-a pus un nou bandaj am plecat inapoi acasa, fericiti ca a scapat usor. Si cica mai vrea in armata...

Pregatirile pentru petrecere au continuat a doua zi pana la ora la care au venit musafirii (noroc ca au intarziat putin, ca eram cu toate vraiste), dar a iesit totul super, toti au fost veseli si s-au simtit bine, iar tortul  a fost excelent. Iar la asa ocazie  nu se putea sa nu imbrac tricoul cu dubla valoare sentimentala, facut cadou de prietenii mei din Romania.

Oricum, cel mai frumos cadou l-am primit, desigur, tot de la iubi meu. Stiind cat de gelos si de ofticat eram pe posibilitatea ca ea sa primeasca in viitorul nu prea indepartat pistol de serviciu si dupa ce aflase de la mine (de pe cand eram inca in Romania) ca in Perth sunt poligoane de trageri in care nu e nevoie sa ai permis de port-arma, mi-a facut bucuria si damblaua si a rezervat o 'runda' pentru astazi. Stiti ce se spune despre barbati, cum ca nu sunt decat niste copii cu jucarii mai mari si mai scumpe... In cazul meu recunosc ca e valabil.

Asa se face ca, insotiti si de Darie, care a percutat imediat cand i-am spus unde mergem, de dimineata am plecat impreuna la poligon.

Recunosc ca aveam ceva emotii, mai ales ca nu am tras niciodata cu arma pana acum, dar, orgolios, nici n-am vrut sa pornesc  'de jos'. Asa cam am ales un revolver Magnum cal. 38, al carui glont era mai mic doar decat cel de Colt .45 (data viitoare :). Iar Darie si-a incercat norocul cu un Beretta de 9mm (se pare ca i-a placut tare mult filmul "Arma letala", care era mentionat in 'pedigree').

Si pentru ca Roxi cumparase in prealabil cu 65 de dolari un catalog plin cu cupoane de discount valabile in tot orasul, am gasit unul valabil acolo cu care am primit gratis si o pusca cal. 22. O pocnitoare, dar a fost un bun 'aperitiv' pentru tunul care a urmat. Spun 'aperitiv' pentru ca, ingenios, la poligon era un afis mare cu toate armele disponibile pe care scria 'Meniu'.

E imposibil de descris cat de entuziasmat eram cand am luat pistoloiul in mana prima data. Atat de entuziasmat ca am uitat sa-mi pun castile pe urechi, iar dupa am tras primul cartus, am ramas buimac din cauza zgomotului asurzitor. Si cand spun asurzitor de fapt inseamna asurzitor-asurzitor, nu bascalie! Exact ca in filme, cateva secunde nu am mai auzit nimic, pe urma incet-incet mi-a revenit auzul. Suficient cat sa incep sa descifrez mustruluiala din partea nevestei... Dincolo de acest mic incident a fost o veselie generala, mai ales urmarind-o pe doamna care se chinuia sa nimereasca si ea tinta, dar era terifiata de recul si de zgomot si ii tremurau mainile de fiecare data cand se chinuia sa apese pe tragaci. A trebuit sa recunoasca totusi faptul ca i-a placut si ei. Ce 'performante' am reusit amandoi puteti vedea din pozele noastre.

A fost inca o zi minunata, in care am mai bifat un lucru 'de facut inainte de a muri'. Abia ii astept pe baietii mei din gasca sa vina sa ma viziteze. Ce canguri, ce ocean, ce peisaje... Astea-s mai mult pentru fete. Noi o sa avem treburi mai serioase ;)

Alte chestii notabile nu prea s-au mai petrecut. Daca nu punem la socoteala faptul ca a inceput sezonul reducerilor si intr-o seara am resuit sa golim restul din salariu de pe card. Asta e, nu conteaza, important e ca ne-am luat o multime de chestii ca lumea de imbracat. Mai ales Roxi. Care acum nu mai are motive sa carcoteasca din cauza ca nu se gasesc haine bune si frumoase aici, dupa ce ca si-a luat toate numai 'de firma', deh...

Ne mai intreaba unii-altii daca ne e dor de Romania. Raspunsul sincer e NU. Hotarat. Nu o spunem cu bucurie, dar asta e adevarul. Ne e dor de ai nostri, insa vorbim zilnic cu ei pe Skype, asa ca suntem mereu la curent cu ce fac ceilalti. Ne mai e dor de familie, prieteni, chiar si de anumite locuri pe care le indragim, dar de Romania, in ansamblu, nu ne e dor deloc. Iar de Bucuresti cu atat mai putin. Ne simtim si acum privilegiati si recunoscatori ca am ajuns intr-un asemenea loc minunat si cateodata ne pare rau si chiar cumva nedrept fata de unii din prietenii nostri care au ramas in Romania, dar care stim ca si-ar dori si ei sa isi traiasca viata intr-o tara precum Australia. Cu atat mai mult cu cat am aflat ca situatia de acolo se 'maroneste' pe zi ce trece. Pacat, mare pacat...

Sub influenta prafului de pusca pe care inca il mai simt in nas si a adrenalinei care nu m-a lasat deloc sa dorm sambata dupa-amiaza, desi ma trezisem de la 6.45, voi incheia aici. Sunt curios daca la noapte voi visa cowboy si indieni. Si mai ales sunt curios sa aflu din ce tabara voi face parte.