miercuri, mai 30, 2012

Australia 2.0

  
De fapt mai bine era să scriu Australia 2.5, că au trecut deja doi ani şi mai mult de jumătate de când ne-am văzut aterizați aproape de colțul din dreapta-jos al hărții, aproape de chenar.
Doi ani şi mai bine de când am dat 'restart'. Sau 'start a new game', mai bine spus.
Doi ani şi mărunţiş plini de peripeții și întâmplări inedite într-o lume nouă și în mod esențial diferită de cea pe care o cunoscusem până atunci (pe care acum, de la depărtare, o privim cu mai multă îngăduinţă).

Nu știm cât de important a fost rolul norocului în toată 'afacerea' asta, dar totuși privind retrospectiv nu se poate să ignori felul în care s-au succedat evenimentele care au afectat/determinat într-un fel sau altul venirea noastră în Perth. Întâmplarea, norocul sau Providenţa? Oricăreia îi datorăm ajungerea noastră aici, cert este că oriunde în lumea asta cu greu am fi găsit un loc în care să ne dorim să trăim mai pe gustul nostru.

Abia acum, scriind rândurile astea, am realizat că restricția vizei noastre, cea care ne 'lega de glie' pentru primii doi ani, a expirat încă din octombrie. Teoretic, dacă am dori, am putea alege să plecăm în orice altă parte a Australiei. Atât că nici prin cap nu ne trece lucrul ăsta. Dimpotrivă, încercăm să ne adâncim rădăcinile pe aici.

După primele două luni de Australia mă întrebam/mă întrebau mulți dacă cred că o să fim la fel de fericiți și după doi ani. Atunci speram că da. Se dovedeşte a fi adevărat.

Îmi propusesem de mult să scriu o postare despre cum stă treaba cu casele din Perth, la modul general.
Cred că în sfârşit sunt în măsură să spun câteva lucruri pertinente, după doi ani de muncă în industria de profil şi, mai ales, TADAAAAA!!! acum că ne-am şi cumpărat una. De altfel motivele pentru care nu am mai scris pe aici de cam de multișor rău-tare au mai ales de-a face cu asta.


Piața imobiliară - context:
Criza globală nu a trecut pe nesimțite nici în Australia. Piața imobiliară a fost și aici cam prăbușită, iar după ani de zile de funcționat la turație maximă, de la jumătatea lui 2011 industria de construcții a mers cam la relantiu. Previziunile spuneau că piața ar putea să-și (mai) revină spre jumătatea lui 2012, şi se pare că încep să se adeverească, dar preţurile sunt în continuare destul de scăzute. Ca să compenseze și să stimuleze creditarea băncile au redus şi ele dobânzile.
Una peste alta, ideea e că sfârşitul anului trecut a fost, se pare, un moment foarte bun în care să cumperi o casă pe aici. Moment de care am hotărât să profităm şi noi.


Primul pas a fost să ne întâlnim cu un broker de credite în Northbridge, ocazie cu care am încasat și prima amendă din Australia. 120$ pentru parcare neregulamentara :(
Nu ne-a picat la nici unul fisa că parcasem chiar sub semnul de parcare interzisă, care pe aici arata cam așa, cum vedeți în poza alăturată.

Oricum însă, întâlnirea a fost încurajatoare și ne-a dat speranțe să pornim la vânătoare. De case.

Țin minte că am scris în postarea din august despre viziunile diferite pe care eu și Roxi le avem în ceea ce privește casa. Eu vroiam casă mică/apartament aproape de centru, ea vroia casă mare și nouă în zone în care terenul să nu fie prea scump (adică prin Never Never). Dar am convenit să ne păstrăm mințile deschise și să încercăm să luăm în considerare mai multe variante, cu condiția DE NEDISCUTAT să rămânem în bugetul pe care ni l-am propus.

Prima etapă a strategiei a fost să reducem aria de căutare. În primul rând am exclus zonele în care știam clar că nu avem ce căuta din cauza notorietăţii lor, precum binecunoscutul pe aici triunghi KGB (Koondoola, Girrawheen, Balga), care ar deveni de fapt un pătrat dacă ar fi să adăugăm și Mirrabooka, sau un alt poligon mai complicat, că mai sunt pe acolo câteva suburbii la fel de tenebroase. Ce-i drept că am trecut pe acolo cu mașina și nu e chiar ca-n pampas sau ca-n Ferentari.
Chiar unele zone au început să se mai 'curețe' încet-încet, așa că s-ar putea ca în 15-20 ani să renteze să deții o proprietate acolo. Spun 'să renteze' pentru că majoritatea celor care investesc în case noi/complexuri rezindenţiale în asemenea zone sunt persoane cu bani care fac asta ca să le închirieze, nu să stea ei să locuiască în ele.

O să fac o paranteză să explic cam cum stă treaba cu proprietăţile pe aici. Complexurile rezindenţiale, care sună atât de fițos şi atrăgător în română, sunt de fapt dintre cele mai ieftine variante de locuinţe în Australia. Desigur că generalizez, există şi aici ierarhii, şi este știut că preţul unei case e dictat mai ales de zonă.
Diferenţele majore între complexurile rezidenţiale (strata lots) şi loturile independente (green titles) constă în faptul că în complexuri există (cel mai adesea, dar nu totdeauna) o zonă comună (a cărei administrare costă), iar în general loturile sunt mai mici (e și normal, nimeni nu face o subdivizare în care să nu încerce să stoarcă cât mai mult profit, în limitele impuse de R-Codes, destul de stricte, de altfel). Casele din complexurile rezidenţiale sunt numite fie units, villas ori town-houses. Primele două denumiri fac de obicei referire la case doar parter, deşi aş nota că units este şi denumirea dată apartamentelor. Town-houses este o denumire în general rezervată pentru casele cu etaj. Asta pentru cei care veţi veni în Australia şi veţi căuta de închiriat, să ştiţi la ce să vă aşteptaţi când veți vedea denumirile astea prin anunțuri.

Revenind la povestea noastră, așa cum am exclus KGB-ul, la fel am exclus și zonele precum Hillarys, Nedlands sau Mosman Park, că nu avea sens să ne batem capul/pierdem timpul căutând case pe acolo, din moment ce preţurile la terenuri încep de la 1 bulion la deal.
Încet-încet, după nişte tentative incipiente de căutări prin Iluka, Burns Beach şi Mindarie (suburbii frumoase, noi, la ocean, nimic de zis, dar cam prea departe de oraş măi nenică), am exclus până la urmă tot nordul râului. Asta mai ales din cauza că Roxana lucrează undeva în sud, iar podurile peste gârlă sunt aglomerate dimineața și după amiaza.

Oricum porneam la drum destul de optimiști, că ne gândeam că bugetul pe care ni-l stabilisem era unul destul de decent pentru 'first home buyer', echivalentul englezit pentru 'prima casă'. Să îl zic, să nu îl zic... Mai bine nu îl zic, că nu vreau să-mi aud vorbe pe urmă :p
După primele câteva vizionări însă ne-am cam pleoștit, că ce găseam să ne convină cît de cât la preț prin zonele pe care le preferam (gen Alfred Cove, Ardross, Bicton) erau fie niște căzături, bune doar de demolat și construit altceva în loc, fie case compartimentate complet anapoda, fie dosite prin niște funduri de loturi.
Nici măcar pe aproape de ceea ce ne așteptam/doream.

Pentru că dorința lui Roxi era să mergem să ne uităm și prin sud, următorul pas a fost Willetton, unde se pare că este una din cele mai bune școli publice din Perth. Și era și aproape de serviciul ei. Partea nasoală e că Willetton e o suburbie cam vechiuță, nu prea aproape de centru și care nouă ni s-a părut că nu are nimic special în plus față de alte zone asemănătoare ca aspect, în care casele costă probabil la jumătate.
De acolo am fost să vedem și noile zone rezidențiale de prin Canning Vale. Sunt și acolo unele noi și cochete, cu lacuri, arteziene, flori, palmieri, iarbă, rațe, tot tacâmul, dar când ieși de pe cele câteva străduțe pe care un developer s-a străduit să le facă mai atrăgătoare, te trezești dintr-o dată într-o puzderie de case cam căcăcioase și cu aspect ieftin. Am lăsat baltă și ideea cu Canning Vale, mai ales după ce am aflat și cam care e nivelul populației sălășluitoare (conform domain.com.au).

După deziluzia avută cu casele astea am fost să vedem și niște apartamente prin centru, mai ales prin East Perth. Damblaua mea. Doar că nici aici nu am avut prea mult succes. Deși am găsit unele care ne erau cât de cât pe plac, drept în buricul târgului, fiecare avea neajunsul lui: ba erau prea mici, sau aveau doar un singur loc de parcare, ori erau prea sus și te zbura vântul de pe balcon.
E drept că stilul de viață în blocurile de apartamente din centru e destul de cosmopolit. Ai la dispoziție piscină, sală de fitness, saună, zonă special amenajată de barbecue/petreceri, intrarea în bloc se face prin foyer-uri elegante, nu dai cu nasul de ușa administratorului de scară.
Reversul: cheltuielile de întreținere sunt cam între 3000-4000$/an. Și nu ar fi doar asta. Am avut ocazia să descoperim că prin blocurile astea nu prea locuiesc familii, cu atât mai puțin dintre cele cu copii. Majoritatea proprietarilor/chiriașilor sunt în general muncitorii FIFO ('fly in - fly out') care lucrează prin nord, la mine. Pentru că programul lor e de genul 3 săptămâni la mină - o săptămână liberă acasă, o mare parte din ei preferă să locuiască într-un astfel de apartament, cu de toate la îndemână. Mai bine decât să stea la casă și când se întorc de la muncă să descopere că iarba prin curte s-a uscat, piscina trebuie curățată etc.

Planurile A și B nu au funcționat. Așa că a trebuit să încropim planul C. Pentru asta am pus cap la cap următoarele certitudini: a) Andu e arhitect; b) care lucrează la o firmă de construcții; c) firma oferă discounturi semnificative angajaților săi.
Jumătate din problemă părea rezolvată. Mai rămânea să găsim un teren pe care să încercăm să construim ceva. Roxi a cotrobăit pe realestate.com.au zi și noapte. După ce am fost să vedem o zonă cu destul potențial numită Port Cogee, până la urmă ne-a rămas gândul la un teren în Ardross (o suburbie adiacentă Applecross, una dintre cele mai bune din Perth). Amplasamentul era bun, dar terenul era destul de mic, în pantă și cu multe constrângeri impuse în ceea ce privește zona edificabilă.
Din entuziasm însă, în două zile am fost gata cu un proiect de casă, pe care l-am trimis și la primărie ca să îmi spună un punct de vedere, și la estimator ca să ne dea un preț. Știam că aici casele cu etaj sunt de evitat, că de cum ai pus un etaj, cum sare prețul dinr-o dată ca lăcusta. Cu toate astea eram încrezător, îmi făcusem niște calcule și speram să fim în grafic. Calculasem eu că prețul pe metru pătrat, cu finisaje, trebuia să fie undeva între 900-1100$/mp.
După ce am așteptat cu sufletul la gură vreo săptămână să fie gata estimarea, când am auzit cât a ieșit prețul era să pic în fund. Pentru căsuța care avea în total vreo 190 mp (din care doar aprox. 40 mp etaj) estimarea a ieșit aproape 300.000$. Fără finisaje (încă vreo 50$/mp), fără siteworks (terasamente, garduri, rețea de irigație pentru zonele verzi - încă aproape 50.000$), plus taxa de management al traficului (alti cel putin 25.000$). Despre taxa asta ce pot să vă spun e că se plătește doar dacă lotul se află la o stradă principală, în funcție de durata lucrărilor. De evitat asemenea loturi.
Toate acestea adunate, plus finisajele, plus terenul pe care cereau 400.000$, plus chiria pe care ar fi trebuit să o plătim în continuare până ar fi fost gata casa (aproape un an), au făcut ca planul nostru să devină atât de irealizabil încât nici măcar nu ne-a părut foarte rău.

După vreo două săptămâni în care am lasat totul baltă, indispuși și fără chef, ne-am adunat iar puterile și am luat-o de la capăt cu căutările. Planul D. Ne-am fixat ca prioritate principală să ne găsim o casă aproape de centru într-o zonă bună, nu contează cât de mare/mică ar fi fost.
De data asta, mai în cunoștiință de cauză după toate experiențele trăite, am reușit să găsim câteva town-houses rezonabile ca preț și locație. Una prin Attadale, alta in Victoria Park, și încă una în South Perth. Ce-i drept nici una nu era casa visurilor noastre, fiecare aveau părți foarte bune și destule mai puțin bune, dar oricare din ele erau bune ca soluție de rezervă.
Eram aproape să ne resemnăm cu ideea că pe moment nu aveam să găsim ceva mai bun care să corespundă bugetului nostru. Pe care, fie vorba, în disperare de cauză și pe ultima sută de metri am tot încercat să-l mai întindem, doar-doar s-o ivi ceva mai acătări. Și totuși, deși ajunsesem să mergem să vizionăm case mult prea scumpe, în speranța că măcar vom găsi ceva de care să ne fie drag. Nici măcar.

Tocmai ne pregăteam să abandonăm pregătirile. Aproape terminasem de văzut toate casele de pe lista pe care ne-o făcusem, (dintre care nu ne gâdila imaginația nici una), mai rămăsese una singură în Como. Nici nu eram siguri dacă să ne mai pierdem sau nu vremea, că prețul era oricum mult peste bugetul nostru. Dar am mers.


Deja de când am ajuns prin preajmă începuse să ne bată inima la amândoi. Coborâsem un delușor de pe care se vedea strălucind râul pe care pluteau bărcuțele cu pânze acostate în micul port de pe malul vecin. Casa era cu etaj și se afla situată pe o străduță liniștită și se învecina cu un parc, la o aruncătură de băț de malul apei (undeva prin poza de mai sus, ca idee).

Fără să fie prea pretențioasă la exterior, la interior era spațioasă, luminoasă și bine partiționată. Ne-au plăcut în mod special cele două liviguri, unul la parter și un altul la etaj, din care se deschidea priveliștea către parc. Am încercat să privim dincolo de mobila veche, decorațiunile de un gust îndoielnic și brusturii care erau crescuți prin curte, și deja amândoi începusem să visăm. Am știut din clipa aceea că asta era casa pe care o căutam.

După ce ne-am sucit și învârtit vreo câteva zile, indeciși dacă merita sau nu să facem vraiște bugetul îndelung socotit de dragul casei ăsteia, până la urmă ne-am luat inima în dinți și am făcut oferta. Proprietarilor (care am aflat că puseseră casa la vânzare mai mult de nevoie decât de voie, ca să acopere niște datorii pe care le făcuseră) le-a luat o săptămână întreagă (foarte lungă pentru noi) ca să ne dea un răspuns. Din fericire afirmativ.

Am învățat pe pielea noastră că în general în viață lucurile pe care ți le dorești necesită sacrificii, pe lângă multă perseverență și puțin noroc. Nici în povestea cu casa nu a fost diferit. Ca să nu lungim prea mult povestea voi spune doar că deși în mod normal nu erau motive ca procesul de vânzare-cumpărare să nu decurgă bine mersi (din moment ce rezolvasem relativ rapid obstacolul cel mai mare, și anume avansul - e drept și cu puțin ajutor de la ai noștri bravi părinți), lucrurile s-au mișcat cum nu se poate mai încet, cu o droaie de poticneli.
Mai întâi agentul imobiliar nu a prevăzut o chichiță în contract, apoi brokerul nostru de credite a completat greșit niște hârtii pentru bancă, pe urmă agenții de settlement (persoanele/firmele însărcinate să intermedieze tranzacțiile imobiliare) s-au mișcat cu încetinitorul (că doar era perioada sărbătorilor de iarnă vară, și doar e și ei oameni), și colac peste pupăză au mai apărut pe parcurs și niște probleme cu jacuzzi-ul existent care nu era autorizat (au același regim cu piscinele, și unele și celelalte trebuie înconjurate cu gărduleț de cel puțin 1m înălțime). Toate astea au făcut ca toată panarama să se lungească cu mai mult de o lună, din cauza amendamentelor care trebuiau semnate, trimise, retrimise și paratrimise de la unii la alții. Ajunsesem cu adevărat la capătul răbdării și ne întrebam serios dacă nu cumva o fi vreun semn faptul că nu mai ieșeau o dată actele. Ne-ar fi părut tare rău de casă și de cât de mult suflet am pus în treaba asta, dar eram deciși să renunțăm să o mai cumpărăm, pentru că din cauza problemelor pe care le aveau cu banca lor, proprietarii tot evitau să stabilească o dată clară pentru settlement.
Și tocmai cînd dezarmasem aproape total și încercam să ne împăcăm cu gândul că nu ne vom muta vreodată în această casă, lucrurile s-au rezolvat ca prin minune și ne-am trezit (destul de mirați) că ne sună agentul să ne spună să venim să luăm cheile.

Încă o dată am avut mare noroc cu Erica, buna noastră gazdă în al cărei apartament am locuit aici în primii doi ani. Ne-a înțeles situația și nu ne-a cerut decât să îi spunem cu câteva zile înainte când se va rezolva problema cu casa cea nouă și vom dori să plecăm. Că altfel am fi ajuns fie să fim nevoiți să plătim vreo lună și chirie și ipotecă, sau să ne trezim cu mâtza și calabalâcul în stradă înainte de vreme (nu că nu s-ar fi găsit dintre prietenii noștri vreunii care să ne găzduiască, dar totuși...)
Că veni vorba de calabalâc, nu ne-a venit să credem că acum doi ani și ceva tot ceea ce ne aparținea în emisfera sudică încăpea în două valize mari și câteva genți mai mititele. Ne aduceam aminte cu duioșie de perioada în care așezam tricourile în șifonier câte unul pe raft, să pară mai plin :)))
Când ne-am făcut bagajele să ne mutăm de la Erica nu mai aveai loc să arunci un ac pe acolo. În afară de boarfe, ulcele și alte achizițiile mai mărunte făcute în timp, în ultima perioadă petrecută în apartament, în perspectiva cumpărării casei, am căutat să cumpărăm și ceva mobilă, profitând de faptul că grupul de constucții la care lucram a închis chiar în perioada aia (noroc chior) niște display-uri și a scos la licitație (pe circuit intern) mobila și decorațiunile din ele, la o fracțiune din preț.
Însă cum licitațiile au avut loc înainte să ne cumpărăm casa, pentru o perioadă nu am avut de ales și am trăit cu mormanul de mobile în living, de cred că se cruceau vecinii care se uitau pe fereastră.


O practică foarte întâlnită pe aici când îți cumperi casă și nu ai de nici unele e să ai răbdare să vezi ce mai aruncă vecinii, că poate te lipești de vreo canapea, ceva scaune, masă, etc. Televizoarele cu tub catodic deja se găsesc pe toate drumurile, ba încep să apară și monitoarele TFT și plasmele de generație mai veche. Uneori ai însă (ne)șansa să dai peste apariții precum cea din poza alăturată. Se pare că surpriza nu a fost numai de partea mea, și personajul pare peste măsură de surprins :)))


După ziua cea mare, în care am devenit mândri proprietari ai unei case și unui petec de Australia, au urmat desigur etapele firești prin care trece omul când se mută: dă cu șprei de gândaci, închiriază camion de la Budget, cheamă prietenii să-l ajute să care mobila (să îi dea Sfântul sănătate lui Darie în special), aruncă vechiturile, spală, gletuiește, vopsește, dă cu aspiratorul, taie bălăriile etc.
Ar dura enorm dacă ar fi să intru în detalii despre renovările de care ne-am apucat. Deși casa nu e prea veche, totuși sunt destule lucruri care nu prea ne-au fost pe plac, așa că ne-am apucat să încercăm să le reparăm/înlocuim.
Mai ales la început treaba a mers foarte greu. Pe lângă faptul că te trezești nedumirit, pe teren nefamiliar, înconjurat de cutii și cutiuțe, se mai adaugă și oboseala de la serviciu, bașca efortul depus la șmotruială.
Amuzant este că în perioada în care ne-am mutat era în desfășurare Perth Festival, la care aveam deja cumpărate de câteva luni bune bilete la 3 spectacole.
Primul dintre ele, concertul lui Ennio Morricone de la Burswood Theatre, s-a nimerit chiar în primele zile după ce ne mutasem. Eram zombi de oboseală amândoi, muncisem aproape toată noaptea de dinainte, hainele bune erau prin geamantane, dar am zis să mergem totuși, că ar fi fost păcat să ratăm șansa. Pe cât de dragă îmi e muzica lui Morricone și majoritatea filmelor ale căror coloană sonoră a compus-o, pe atât de greu mi-a fost să rămân treaz la spectacol. Și recunosc că au fost și vreo două momente (Roxi zice că mai multe) în care am cam tras la aghioase cu capul sprijinit în piept și susurând din buze ca un motan.
Spectacolul s-a transformat în chin și îmi pare sincer rău să spun că aproape tot farmecul serii aceleia s-a pierdut din cauza că ne picau ochii în gură de somn.
Și din păcate nu s-a întâmplat doar la Morricone. Aproape la fel de extenuați eram și când am fost să vedem How Like an Angel la UWA și spectacolul de dans de la H.M.Theatre.

Revenind, după primele două luni probabil că nu am ajuns nici măcar la jumătate cu renovările, dar cu toate astea considerăm că am făcut suficiente cât să ne simțim confortabil, ocazie pe care am celebrat-o organizând și o mega-petrecere de 'casă nouă' alături de o sumedenie de prieteni și cunoscuți. De acum încolo, încet-încet le mai facem noi pe toate.

În încheierea subiectului despre casă aș mai spune doar că ce ne bucură din cale afară e când auzim în weekend mașina cu înghețată care trece prin cartier. Nu știu de ce anume atâta fericire, că înghețata e scumpă și nu prea grozavă, dar nouă ne crește inima când auzim melodia aceea. Noi și câinii lui Pavlov...


În afară de procesul căutării de casă și de mutatul propriu-zis, celălalt eveniment semnificativ din viața noastră a fost că mi-am schimbat serviciul.
Nu am făcut lucrul acesta din cauză că nu îmi plăcea unde lucram - dimpotrivă, m-am simțit cum nu se poate mai bine la Impressions.
Nu am plecat nici din cauza crizei imobiliare - deși nu toate proiectele se finalizau, de muncă a fost ca la balamuc mai mereu. Chiar înainte de Crăciun mi s-a dat să fac proiectul pentru un concurs in Mandurah. Compania mamă ținuse documentația la dosar vreo două luni, și cu 10 zile înainte de predare ni l-au aruncat nouă să facem ce știm cu el. Deși toți erau convinși că nu avem nicio șansă și că doar o să mâzgălim ceva de ochii lumii, cu mândrie pot spune că după două săptămâni muncite într-una singură (ca și număr de ore suplimentare), proiectul făcut de mine a câștigat concursul.
A fost o chestie foarte interesantă, un proiect rezidențial mixt (case cu etaj, câteva parter și câteva maisonettes - un termen destul de ambiguu inventat de ăștia pe aici, care descrie un fel de vile cu mai multe apartamente). Pentru că am câștigat și developerului i-a plăcut cu deosebire proiectul nostu, ni s-a mai alocat o altă subdiviziune, pe care am terminat-o cu doar două zile înainte să plec din firmă.

Cum spuneam, motivul pentru care am ales să plec nu a fost nemulțumirea față de jobul pe care îl aveam, ci oportunitatea de a face project management. Și o creștere substanțială de salariu :)
St John Ambulance, noul meu angajator, este o organizatie laică, non-profit, care asigură singurul serviciu de ambulanță din WA. Și dacă vă întrebați ce căuta turcul la Viena, noul meu rol este să coordonez construcția noilor centre de ambulanță (depouri/centre de instruire in acordarea primului ajutor - mi se pare ciudat cum se spune în română, o să ajung ca Răducioiu ăăă... come si dice? :)
Neajunsurile noului job (obligația de a purta cravată și de a merge proaspăt barbierit la serviciu în fiecare zi) sunt compensate de atribuțiile sale care de care mai variate, de călătoriile pe care le fac în interes de serviciu și de mândria de a fi parte a unei organizații cu o imagine atât de bună.
Nu că atunci când mă prezentam ca arhitect mi-ar fi trântit cei de pe la primării telefonul în nas când sunam să rezolv câte o problemă, dar acum, de câte ori aud de SJA, mai că se dau oamenii peste cap să ne ajute cum le stă în putință.
Un alt lucru care mă umple de mândrie proletară e faptul că 3000 din cei 4000 de oameni care lucrează pentru SJA in WA sunt voluntari, care își ajută vecinii din principiu și nu iau o para chioară pentru asta. Asta nu înseamnă că muncesc zi și noapte, dar în afara zonei metropolitate și a câtorva sub-centre, din cauza imensității terioriului pe care îl acoperim, nu ar fi fezabil să plătești angajați 24 din 24 pentru două-trei apeluri de urgență pe an în te miri ce cătun. SJA pune la dispoziție ambulanțele, sediile, echipamentul și pregătirea, iar voluntarii își pun la dispoziție timpul lor atunci când e nevoie. Și cel puțin până acum (și sunt convins că și de-acum încolo) treaba merge de minune, iar voluntari în general se oferă mai mulți decât e nevoie.
Tot vroia mama să mă fac doctor când eram mic, probabil că serviciul meu actual va fi cel mai apropiat de dorinta ei :)


Din cauza serviciului și a casei, cu timpul liber nu am stat prea grozav, iar momentele libere preferăm să le
petrecem cu prietenii (al căror număr a sporit în mod substanțial, spre bucuria noastră), la câte o plimbare, sau lenevind în fața televizorului la House, Bones, Breaking Bad, Dexter, The Wire, The Walking Dead, Simpsons, My Name is Earl și UFC/Grey's Anatomy (la cele din urmă ne uităm separat).

Am continuat cu sârguință și antrenamentele de Ju-Jitsu, reușind de la ultima postare până acum să iau cu distincție examenele pentru centurile portocalie și verde. Ca dovadă a efortului depus este grăitoare fotografia alăturată, realizată acum vreo jumătate de an, după o sesiune de practicat blocaje. 'Tatuajele' au fost doar temporare, iar de atunci the princess s-a mai toughened up, ca să parafrazez un celebru slogan.
Ca să ne vină mai ușor să exersăm acasă, sensei Mike a organizat un seminar în scop caritabil (cu donație pentru o organizație pentru copii), în care ne-a învățat să ne construim singuri un manechin pentru grappling (din nou fac ca Răducioiu, dar lucrurile astea chiar că nu sunt sigur cum se spun în română, din moment ce eu nu am auzit de ele până am ajuns aici). Al meu a fost botezat Junior, după Junior Dos Santos, actualul campion de categorie grea în UFC. Nu mi-a fost ușor să mă învâț cu el, că la apartamentul Ericăi nu mai găseam loc și pentru Junior în casă. Așa că l-am depozitat pe bancheta din spate a mașinii mele. În fiecare dimineață în care plecam cu mașina trăgeam câte o spaimă când vedeam arătarea în oglinda retrovizoare.

Aș avea multe de spus despre cât am ajuns să apreciez artele marțiale (nu doar Ju-Jitsu) și ceea ce ele înseamnă, mai mult decât mijloace de auto-apărare, cât de fericit sunt că am întâlnit un om precum Mike Longman și cât de bine mă face să mă simt de fiecare dată când mă antrenez cu colegii mei.
De altfel sentimentele acestea pozitive au făcut să se oblojească mai ușor orgoliul meu rănit după cele trei înfrângeri pe care le-am suferit în competiția de BJJ din primăvara anului trecut. Și nu doar orgoliul a fost rănit, așa cum vedeți în stânga, dar ăsta s-a vindecat ceva mai greu :)

De hoinărit nu prea am mai făcut-o ca până acum. tot din cauza lipsei de timp.
Cea mai importantă excursie a fost cea de Crăciun cu mașina la Monkey Mia, la vreo 900km nord de Perth. Conform așteptărilor fost incredibil de frumos, inclusiv drumul, pe care la dus l-am făcut într-o zi, iar la întoarcere în două, cu popas în Geraldton.
O întâmplare amuzantă petrecută pe drum e când, după intersecția cu Great Northern Highway, GPS-ul ne indica faptul că peste 325m urmează viraj la stânga. Doar că eram în pădure, nici vorbă să se vadă vreun drum nici la stânga nici la dreapta, iar doamna s-a neliniștit că poate ne duce iar tomtomul în mărăcini (n-ar fi fost prima dată). Însă de data asta nu greșise el, ci componenta umană: era vorba de fapt de 325km. Distanță în care am trecut prin vreo 5 sate și vreo 3 road-houses :)
Și cu ocazia asta am făcut poze cu duiumul, singurul regret fiind acela că delfinii domesticiți care ar trebui să se prezinte în fiecare dimineață în fața turiștilor să își primească tainul de pește au absentat nemotivat în amândouă zilele în care noi am fost acolo, lăsând o droaie de copii întristați în ziua de Crăciun (inclusiv Roxi al meu). Și nici maimuțe nu sunt neam, să nu vă așteptați, reclamă falsă. A trebuit să mănânc singur toate bananele pe care le luăsesem ca momeală :))

În afară de asta am mai făcut doar ieșiri scurte de o zi la Araluen, Abingdon Miniature Village, cu bicicletele la Lake Leschenaultia, plus obișnuitele învârteli prin Fremantle, Cottlesloe etc.

Cu serviciul am mai fost o dată în Northam unde am mâncat o plăcintă cu carne și rozmarin de îmi vine și acum apă în gură, și de două ori până în Albany, un orășel tare frumos la vreo 500km de Perth. Din păcate n-am avut cum să o iau și pe Roxi, dar se pare că aceasta împreună cu Denmark și Pemberton vor fi următoarele destinații pentru o excursie de câteva zile. Dincolo de pitorescul orașului și al peisajelor, ce mi-a atras atenția în Albany a fost următoarea pancartă, afișată pe gardul care împrejmuia pușcăria:


În afară de plimbări și de chestiile de rutină ne mai putem lăuda că am fost la concertul Alice Cooper, care pentru mine a fost tare neobișnuit, pentru că a fost organizat de parcă mergeai la teatru, cu niște tanti bătrâncioase și amabile, care îți indicau în sală locul pe care îl aveai rezervat. Erau și o mână de rockeri mai hard-core, care s-au dus în fața scenei când a început concertul, dar în rest toți au stat frumușel unde au fost repartizați, nici măcar nu s-au ridicat în picioare până spre sfârșit. Rămas cu amintirea frumoasă a borâturilor multicolore și a urletelor din toți rărunchii de pe vremuri de la Posada Rock, eu am fost cam dezamăgit, dar pentru că abia o convinsesem pe nevastă să vină cu mine, am zis că poate mai bine că s-a întâmplat așa. Oricum Alice a fost la înălțime și de data asta.

O altă seară de care ne aducem aminte cu plăcere a fost cea în care am fost să vedem Puss in Boots la cinema-ul în aer liber din Burswood. A fost modul perfect să ieși cu prietenii la filme, pe o seară caldă de vară, tolănit pe niște bean-bags confortabile. Raiul pe pământ!

Alt eveniment la care am participat și eu și Roxi au fost crossul de 4 km de pe un mal pe celălaltul al râului, în ultima parte a anului trecut, precum și Freeway Bike Hike, la care deși nu mi-am văzut capul de treabă de când ne-am mutat, mi-am făcut și anul acesta timp să mă ofer voluntar pentru această cursă de biciclete organizată pentru strângerea de fonduri pentru Asthma Foundation. De data asta am avut noroc, m-am amplasat la doi pași de noua casă, și nici de incidente ca acum doi ani n-am mai avut parte.

Două lucruri ciudate au început să ni se întâmple în mod frecvent de când ne-am acomodat cu Australia: întârziem din ce în ce mai mult în diferite locuri unde suntem invitați (noi, care în București ne luam tot timpul cel puțin un sfert de oră de rezervă) și devenim mai neglijenți (uităm mașinile descuiate, telefoanele prin mașină la vedere etc.). O fi vârsta, dar mă gândesc că poate am și început să ne cam aussieficăm.
Paroxismul a fost însă atins când după ce am ieșit la un prânz prelungit cu prietenii în West Perth, mi-am uitat portofelul pe masă în food court. Niciodată, în vecii vecilor, nu mi s-ar fi întâmplat în România să-l uit (deși mi-a fost furat de două ori), eram cu mâna pe el tot timpul.
De data asta însă am plecat de la masă bine mersi, ne-am dus în altă parte, am mai stat pe urmă de taclale vreo 20 minute, până când mă trezesc că portofelul meu ia-l de unde nu-i.
M-am dus val-vârtej înapoi, deși eram sigur că îmi pierd vremea de pomană. Mă gândeam deja să mă apuc să sun la bancă să îmi dezactivez cardurile, îmi puneam probleme cum o fi pe aici ca să-ți schimbi permisul de conducere, oare trebuie să-l declari nul la ziar? :)
Am rămas uimit să găsesc un cuplu de asiatici care săracii erau mai stresați ca mine, că găsiseră portofelul și îmi cotrobăiau prin el să găsească un număr la care să mă sune să mi-l dea înapoi.
Ce să vă spun, momentul regăsirii a fost unul emoționant :)

Că tot suntem la capitolul Întâmplări neobișnuite pentru un român în lumea civilizată, vă anunț că acum vreo două săptămâni ni s-a stricat GPS-ul. Nu e stricat-stricat, doar s-a rupt o sârmă care îl ținea fixat în suportul de pe parbriz. Motiv excelent să fac uz de garanția extinsă pe care am cumpărat-o odată cu el (și făcea Fiferul mișto de mine :). Am dat telefon la ăștia cu garanția, le-am zis ce s-a întâmpat și acum două zile ne-a venit noul GPS prin poștă. Mai bun ca cel vechi și de generație mai nouă, că celălalt nu se mai fabrică. Nu ne-au cerut nimic prin care să dovedim că ce spunem e adevărat, nu a trebuit să trimitem vechiul GPS înapoi. S-a rezolvat pe încredere.
Să nu mai zic de câte ori nu m-am întors la Bunnings cu diverse chestii (unele dezambalate) pe care le cumpărasem fără să verific dacă se potrivesc sau nu, și le-au luat înapoi fără comentarii.
Mărunțișuri de genul acesta mă fac să apreciez iarăși țara asta atunci când mai uit.


Ca să termin cu familionul nostru, să mai aduc puțin vorba de doamna, care grație meritului academic de până acum (a luat din nou toate examenele cu High Distinction, mânca-o-ar... am încercat să mă gândesc la un geniu în ale contabilității, dar nu îmi vine niciunul în minte), s-a trezit că a primit un premiu din partea Universității. S-a organizat o ceremonie fastuoasă de înmânare a premiilor, iar mutulică al meu a fost invitat să țină un discurs aplaudat cu sinceritate de audiență, care nu a luat în seamă 'ă'-urile și 'î'-urile presărate strategic pe alocuri.
Ce-i drept la serviciu nu e foarte solicitată, dar în mining lucrurile se mișcă de minune, firma ei tocmai a depășit de două ori profitul anticipat. Și asta în condițiile în care în acest domeniu activează niște specimene despre care te întrebi cum de nu au sucombat până acum legilor lui Darwin. Mai deunezi Roxana a avut de-a face cu o făptură care a motivat faptul că nu a trimis o factură prin email pentru că 'the email machine is broken'. Cum ar spune Mike, la unii oameni deși lumina e aprinsă, din păcate nu e nimeni acasă.


În încheiere, că tot veni vorba de minerit, îi urăm bun venit Jos-Sub lui Geo (Sailor), ne-a făcut mare plăcere de cunoștință, și îl felicităm pentru noul job. Iar în curând o așteptăm să ni se alăture pe Delia.


Cu bine, la revedere, sănătate, concediu plăcut, Happy 4th of July, toamnă rodnică și Crăciun fericit vă urez, că în ritmul în care am mers cine știe când ne mai auzim. Când ne-o face cetățeni, în 2014 :)