Uneori, dragi copii, dupa soare vine ploaie... Cu grindina!!!

Update.

In weekend am facut pe comisarul de traseu la cursa de biciclete organizata in scop caritabil. Am fost la 'reciclare' intr-o seara saptamana trecuta, in care ni s-a povestit pe scurt cum sta treaba, iar duminica cu noaptea-n cap m-am infiintat la locul de intalnire, la Belmont Race Course (circuit de curse de cai, nu de masini; dar avem si d'ala, din cate stiu). Organizatorii ne-au dat la fiecare cate o statie radio si ne-au invatat sa le folosim (pe cei care nu stiau, ca doar eu imi facusem stagiul la 'transmisiuni' cand am organizat Balul Bobocilor in liceu). Pe urma ne-au urcat pe toti intr-un autobuz si au inceput sa ne planteze pe autostrada, ici-colo, pe sensul de mers de la nord la sud, ca doar asta era inchis circulatiei.
Mie mi-a fost trasata sarcina sa pazesc rampa de iesire de pe autostrada spre Joondalup - Hodges Drive (cu kalashnikovul, ca sa n-o fure niscai elemente potrivnice, desigur :). Ma aflam 'la doi pasi' de finish, asa ca primele doua ore au fost tare plictisitoare. Eram singur cuc pe autostrada si cred ca am facut vreo 10 km invartindu-ma de colo-colo, asteptand 'musterii'. Pe la 8.15 a aparut si primul ciclist, meseriasul sef, care plecase din Kwinana (adica de la vreo 58 km) la ora 7. Va dati seama cam cu ce viteza mergea... Dupa vreo 2-3 minute a aparut si al doilea, iar putin mai apoi locurile 3 si 4 care erau roata la roata. Si p-orma a venit primul puhoi. Care puhoi, de la atata dat la pedale, probabil, n-a mai realizat ca la iesirea de pe autostrada cu 4 benzi pe care venisera pana atunci drumul pe rampa se ingusta, asa ca unul dintre ei mi-a dat gramada vreo doua conuri reflectorizante. A avut noroc ca n-a venit in nas. Nu la fel de norocos a fost altul din al doilea pluton (puhoiul 2), care, dupa ce s-au imbulzit toti ca bezmeticii la gramada, s-a ales cu o glezna luxata si o taietura de mai mare invidia pe picior. Si nici macar in primii 50 nu avea sanse sa ajunga, berbecul... A trebuit sa chem ambulanta prin statie, a venit si un politist pe motocicleta cu o trusa de prim ajutor si pana la urma a fost ok. Iar in afara de asta am mai avut un pustan care a cazut si el. Nu prea rau, n-a murit nici ala.

In rest cursa a fost relaxata, dupa ce au trecut maniacii vitezisti. Au inceput sa apara si cei care participau la cursa de 30 km, tot felul de simpatici, pe tot felul de bicilete (ba chiar si pe monocicle, din alea ca la circ). Unii dintre ei erau costumati ba in pirati, ba in puscariasi sau zane, niste fete purtau rochii de seara... Fel de fel de oameni iesiti la plimbare, barbati si femei, unii mai grasi, altii mai in varsta. La sfarsit au aparut si cei din cursa de 10 km, cea speciala pentru familii, in care in care era plin de copii, care pe biciclete mai mari sau mai mici (dupa varsta), care pe bicicleta lui taticu'/mamica sau in remorcuta. Sarcii, pana in locul unde eram eu (si din care aveam o priveliste grozava) aveau de urcat mai mult de un km, iar la sfarsit rampa si mai abrupta le cam punea capac la majoritatea... Mi-a placut ca nu se lasau, megeau pe langa bicicleta, dar tot se straduiau sa termine cursa. Si toti cu care ne vedeam fata in fata imi zambeau, ma salutau, ba unii chiar imi si multumeau. Oameni neseriosi...

Numai bine ce-a trecut si weekendul si atunci sa-l vedeti pe Andu al meu barbierit frumos, cu camasa noua si pantaloni de stofa, prezent la noul seviciu cu 10 minute mai devreme si emotionat ca in prima zi de scoala. Si pe buna dreptate, ca fata de gheretele in care am lucrat pana acum (n-o spun in niciun caz in sens peiorativ), unde ma duceam in pantaloni scurti si cu barba de o saptamana, la astia nu merge nene asa. Biroul e imens (cu totul 3 etaje dintr-o ditamai cladirea de birouri) si arata ca un labirint. Seful meu direct (nascut australian, dar pe jumatate italian) pare de treaba (mai bine nu mai zic, ca m-am mai pacalit eu asa...), iar colegii sunt de toate nationalitatile, de zici ca esti la ONU acolo. In prima zi mi s-a facut cunostinta cu cei mai multi dintre ei, dar cum procesorul meu scotea fum de atata suprasolicitare, bineinteles ca pana azi am uitat cum ii cheama pe majoritatea. Eh! De parca ei ma mai tin minte...

Prima saptamana o sa fie de acomodare, se pare. Am un 'trainer' personal de ArchiCAD, un tip tanar si simpatic, singaporez venit in Oz de mic, care ma dadaceste cu rabdare. Lucrurile nu par prea complicate la prima vedere, sper sa fac progrese multumitoare.

Oricum, noroc ca nu prea sunt superstitios, ca prima mea zi de serviciu a adus cu ea si o furtuna de toata frumusetea, de i-a mers buhul pana in Romania. Pe la 4 s-a facut intuneric bezna afara si i-a tras o grindina profesionista de care n-au mai pomenit agaricii astia pe aici de cam multisor, din cate am auzit. Si din cauza ca in City e 3$/ora de parcare, iar astia de la firma nu dau parcare moka la juniori, masinuta noastra, saraca, era singura acasa si speriata, sub un pom in curtea blocului. Am gasit-o ciuruita pe capota si pavilion, ziceai ca-i comisarul Moldovan. Iar asigurare nu ne facusem, ca ne costa cat nu facea masina... Bine ca nu ne-a spart vreun geam, asa cum au patit multi altii, printre care si un vecin. Oricum nu e prima masina gaurita, ca si cu Loganul ne-a prins odata o grindina nasoala pe Bucuresti-Pitesti. Diferenta e ca pe-atunci aveam CASCO, insa oricum n-a mai iesit ca noua. Asta e, da-o-n fasole!...

De altfel nu de masina imi era mie ieri cand am venit (in sfarsit) acasa, ci de faptul ca portile noastre au incuietoare electrice, care nu mergeau ca nu era curent. Asa ca nu puteam sa intru si stateam ca popandaii in fata blocului, eu de o parte a portii, Roxi de celalta si ne uitam unul la altul. Pana la urma s-a gasit un vecin care stia un comutator de la care se putea deschide manual poarta de la parcare si multumita lui am reusit sa acced finalmente la domiciliu, unde am mancat o cina romantica (orez cu parizer) la lumina lumanarilor :)

Dar, desi inca in curte e plin de crengute si frunze cazute, masina e cum e, iar azi a trebuit sa cheltui o groaza de bani pe tzoale 'office', mottoul nostru ramane deocamdata acelasi cu al tarii: NO WORRIES, MATE!

Maine ma duc la serviciu in costum pe bicicleta. Ma doare la bascheti...

Cum-necum, au trecut 5 luni

...si abia acum putem sa spunem ca am prins si noi cat de cat radacini aici. In sensul ca saptamana asta mi-am gasit, in sfarsit, un job ca lumea, full-time si destul de bine platit, pentru inceput. Nu va spun cat, curiosilor (sic!), dar as putea sa va spun ca, net, e de cca. 3,5 ori mai mult decat castigam in Bucuresti la jigodia aia de Podiuc. Desigur ca si preturile in Australia sunt ceva mai mari decat in Romania, dar, dupa cum ne-am facut socotelile, ne va fi suficient sa ne descurcam binisor fara sa mai 'intram' in rezervele de acasa. Iar asta ne multumeste deocamdata, pentru ca atunci cand Roxi isi va gasi si ea ceva (part-time eventual, ca sa poata sa isi continue si studiile) ne gandim ca salariul ei il vom putea pune deoparte. Cel putin teoretic...

Oricum, am scapat si de ultimul mare stres. Ca a fost intr-adevar un stres, de ce sa nu recunosc? 5 luni e o perioada lunga. E adevarat ca, precauti din fire cum suntem, am mers pe filozofia 'asteapta-te la ce e mai bine, dar fii pregatit pentru ce e mai rau' si de cand am ajuns aici am cautat sa ne chivernisim banii ca sa ne ajunga pentru cel putin 7-8 luni, in conditiile in care nu am fi gasit de munca. Insa nu credeam ca o sa dureze totusi atat. Nu trebuie uitat si faptul ca noi am ajuns aici spre sfarsitul lui octombrie, o perioada cat se poate de proasta pentru angajari. Dinspre sfarsitul anului pana la inceputul lui februarie aici e o acalmie generala, iar putinele anunturi de angajare care au aparut atunci am sentimentul ca au fost puse fictiv de catre agenti de recrutare care urmareau sa isi faca un portofoliu baban pe care sa il arate clientilor la inceputul lui 2010. Ca, va vine sa credeti sau nu, aici se cam practica smecheria asta (lucru pe care l-am aflat si eu ulterior, dupa indelungi frustrari).

In cautarea unui job pot sa spun ca experientele au fost relativ variate. Am fost la interviuri la trei agentii si la cinci firme (inclusiv cea la care voi lucra de acum incolo). La firme interviurile au mers intotdeauna  aparent bine (adica din ce in ce mai bine, ca la primul am cam avut emotii). Cei cu care m-am intalnit erau si ei arhitecti si am discutat cu ei aplicat, pe portofoliu, despre ceea ce am lucrat. Si nu ca sunt eu prea destept, dar ma bucuram ca toti apreciau ce le aratam ca am facut. Insa talentul meu in ale designului nu a fost suficient cat sa suplineasca lipsa de experienta australiana. Imi venea sa ma impusc cand dupa interviuri primeam cate un email in care mi se spunea ca am fost grozav la interviu, dar ca din cauza ca n-am suficienta experienta nu pot sa ma angajeze.

Insa judecand obiectiv si mai afland cum stau lucrurile pe aici nu pot sa ii condamn prea aspru pe cei care nu au fost dispusi sa imi acorde o sansa. Asa cum am mai scris pe blog acum ceva vreme, in constructii aici (si cred ca in majoritatea domeniilor) se pune mult mai mare accentul pe a fi specializat pe ceva anume decat pe a stii sa faci cate ceva din toate. Faptul ca in Romania treaba sta putin altfel nu prea m-a ajutat, asa cum speram la inceput. O alta chestie care m-a tras cumva inapoi a fost ca nu prea am lucrat in ArchiCAD pana acum. Iar aici ArchiCAD e la putere, poate mai mult decat AutoCAD-ul. Lucrasem eu la un proiect acum vreo 5-6 ani si am increderea ca o sa ma readaptez repede, dar nu am vrut sa mint in CV. Asa ca din start firmele care cereau sa ai experienta in softul asta au picat. Noroc ca cei la care o sa incep sa lucrez ma vor trimite inainte la training o saptamana.
 

Cu agentii interviurile au mers si mai bine, chiar. Diferenta e ca ei nu au pregatire in profesie, asa ca cea mai comoda modalitate pentru ei sa isi faca o impresie despre tine e sa caute cuvinte-cheie in CV. Ai scris exact cuvantul pe care l-a scris si clientul in descrierea jobului - ai o sansa. Ai scris ca ai facut acelasi lucru, dar sub o alta forma sau cu o alta formulare - CV-ul tau ajunge la cos. O tampenie, dar daca atat ii duce mintea...

Din multitudinea de agentii la care mi-am trimis CV-ul doar 3 m-au chemat la interviu. Primul dintre ele a fost undeva prin noiembrie anul trecut, la o agentie specializata pe constructii, Frontline Constructions. Tipul cu care m-am intalnit era cu vreo 2-3 ani mai tanar decat mine, gelat abundent, cu cateva ghiuluri pe degete, camasa de matase cu motive florale descheiata la doi nasturi, lant de aur si costum negru in dungi gen 'gigibecali'. Si de origine siciliana (dupa mama). Desi parea un fanfaron, la interviu mi-a facut o impresie buna. Si-a notat o gramada de observatii pe CV-ul meu pe care il avea in fata, mi-a pus o sumedenie de intrebari si s-a aratat entuziasmat de portofoliul meu (a tinut sa-mi spuna ca i-a placut asa de mult incat s-a dus sa i-l arate si sefului cel mare). Cand a vazut si ca am fost cu bursa un an in Sicilia... Asa de incantat era de mine, de cred ca mai avea putin si ma cerea de nevasta :) Si mi-a multumit de zeci de ori pe parcursul interviului, pentru ca spunea ca din raspunsurile pe care i le dadeam la anumite intrebari mai intelegea si el cum sta treaba in arhitectura. A promis ca pana in Craciun imi aranjeaza un interviu. Sigur 100%. Era la mama naibii, tocmai in Mandurah (la vreo 75 km), iar pozitia nu era de arhitect ci de draftsperson, dar bineinteles ca eram dispus sa ma duc. Stau eu linistit ce stau asteptand telefon de la el - nimic! Cu cateva zile inainte de Craciun ma suna sa isi ceara scuze, dar clientul lui pleaca in concediu de sarbatori, asa ca ma roaga sa accept sa ma duc la interviu in primele zile din ianuarie. Nicio problema. Trece Craciunul, Revelionul, trece si prima saptamana din ianuarie, asta nu mai dadea niciun semn de viata. I-am scris un mail - n-a raspuns. I-am dat telefon - am vorbit cu secretara, ca cica nu era. I-am lasat mesaj sa ma sune - nu m-a sunat. Intre timp mi-era ciuda ca mai apareau anunturi interesante cu joburi date de firma lui si tot el era persoana de contact. Am aplicat si la alea, ce aveam de pierdut? Prin februarie, pe cand lucram casual la Mike, ma suna Anthony al meu, dupa 3 luni si ceva, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. M-a intrebat daca mai caut de lucru si mi-a zis ca in cateva zile imi aranjeaza un interviu in Rockingham (tot spre sud, dar la doar 45 km de Perth). Si m-a asigurat ca ma va suna intr-o zi-doua sa imi spuna cand sa ma duc. Si cu asigurarea am ramas, ca de atunci pana acum tot mai astept telefonul lui... :)

La celelalte doua firme oamenii erau mai profesionisti. Dupa interviuri mi-au verificat referintele, iar tipa de la ultima firma la care m-am dus mi-a gasit jobul in mai putin de o saptamana.

Ar mai trebui sa mentionez ca in ultimele 10 zile am lucrat casual la un birou de arhitectura, altul decat al lui Mike Gilbert. Venisem la un interviu la ei si dupa 2 zile m-au sunat sa imi spuna ca au doua vesti, una buna si una rea. Cea rea era ca nu 'pot' sa ma ia la ei ca nu am suficienta experienta australiana (deci chiar ma saturasem, nene, sa tot aud asta!), iar vestea buna era ca, daca vroiam, puteam sa ma duc sa lucrez casual, pentru vreo 2 saptamani. Probabil ca cel/cea pe care s-au hotarat sa il/o angajeze trebuia sa dea preaviz, nu stiu... Mi-a cam stat in gat oferta asta, dar am acceptat, ca doar mai faceam un ban. Pana la urma a fost ok cat am lucrat la ei. De lucru mi-au dat chestii banale si migaloase, dar m-au platit bine, iar biroul era dragut, seful cumsecade si colegii simpatici (un canadian care a venit in Oz dupa cativa ani petrecuti in Noua Zeelanda si o tipa linistita, insarcinata, care conducea un Holden Commodore V8 rosu cu motor de 6L. Cool!).

Oricum, celui care trebuie sa ii multumesc pentru noul job e Mike, tipul la care am lucrat casual de la inceputul lui februarie. In primul rand ca mi-a aratat si explicat pe scurt sistemele constructive de aici, iar in al doilea rand pentru ca a acceptat sa il dau la referinte, iar asta cred ca a contat decisiv. Iar daca am sa-i multumesc lui Mike atunci am sa le multumesc si lui Bill, care m-a prezentat lui Mike, si lui Cristi (Roni) care m-a prezentat lui Bill. Asa-s romanii pe aici, ajutaciosi.

Deci m-am facut cu job, pana la urma. Roxi isi cauta si ea ceva part-time, de preferinta intr-o firma de contabilitate sau ceva de genul. Chiar azi a fost la un interviu la o firma tare de consultanta financiara undeva in centru, intr-o cladire inalta de birouri, si a fost impresionata de cum se vedea orasul si raul de la etajul 32. Dar a aplicat oricum si la joburi fara prea mari pretentii de gen Woolworths, Target sau David Jones (cu un CV mincinos, bineinteles, ca doar nu era sa aplice cu ala de avocat). De altfel si eu am aplicat, mai mult in gluma, pentru joburi part-time la Bunnings sau la Australia Post, pe vremea cand lucram la Mike, care insa nu ma chema in fiecare zi. Nu am primit niciun raspuns pana in ziua de azi, oricum... N-am calificare... Sau poate n-am suficienta experienta australiana, mai stii?

Cam atat despre joburi. In rest nu prea mai avem multe de povestit, ca daca am vazut ca nu prea se inghesuie lumea sa ne angajeze nici nu ne-a mai venit sa mai cheltuim bani si n-am prea mai iesit. Eu am mai fost intr-o sambata pana in Rockingham cu bicicleta, ca vorbisem cu Cristi, Darie si Dan si imi zisesera ca se duc impreuna acolo la plaja la Kwinana. Roxi n-a putut sa vina cu mine, ca avea de facut multe 'teme', asa ca m-am dus singur. Nu era prima data cand mergeam pana acolo si am ajuns repede si fara sa fiu prea obosit. Am stat vreo jumatate de ora cu baietii la plaja si am facut si o baie in apa aia superba, pana m-am trezit intepat de meduze in vreo trei locuri si am iesit bombanind. Si cand sa ma urc din nou pe bicicleta ca sa ma duc acasa, roata din spate pe janta! Desi venisem pe pista de biciclete mi-am amintit ca trecusem peste niste craci uscate. Si am gasit un ditamai ghimpele inca infipt in roata. Noroc ca m-a luat Cristi cu masina si m-a dus la statia de tren, de unde am venit pana in centru. Si de la tren am mers pe langa bicicleta pana la vaporas, si uite asa am ajuns acasa, patit. Nu mai zic ca a doua zi am gasit si roata din fata dezumflata, dar am cumparat camere de rezerva si petice si am rezolvat repede.

Oricum, cu meduze sau nu, plaja din Rockingam e nemaipomenita. Ca sa nu mai vorbesc ca un pic mai la sud de oras e Penguin Island, pe care se poate ajunge mergand vreo 700m prin apa, pe un banc de nisip. Sau, desigur, cu vaporasul, ca oamenii normali... Am fost si noi impreuna cu Cristi si Nelly pe la sfarsitul lui ianuarie si a fost minunat. Roxanei i-a fost cam frica la inceput, cand a vazut ca apa ne ajungea pana la piept aproape de mal, dar a vazut ca pe urma era mai putin adanca, si-a facut curaj si am mers. Pinguini nu am vazut decat vreo doi-trei, dar era plin de tot felul de vietati pe acolo, asa ca pozele pe care le-am facut au meritat sa merg cu aparatul deasupra capului tot drumul ala.

Am mai fost si prin vizite, la rummy la Gabriel si Maria si la Formula 1 la Bogdan si Diana, ca acum deja avem gasca. Iar de curand l-am ajutat cu mutatul pe Darie, noul nostru vecin de peste strada.

La Museum of Western Australia a fost o expozitie temporara cu dinozauri robotizati si am fost si noi sa cascam gura, ca aici la tara nu dai des peste asemenea minunatii. Cu ocazia asta am vizitat si restul muzeului, facand slalom printre picime, care venisera cu clasa si impanzisera toate incaperile.

Iar saptamana trecuta am fost la 'Festivalul ardeiului iute' din Fremantle. Au fost cam scumpe biletele (15 $/caciula) dar a fost interesant. Am gustat nenumarate sosuri cu chilli (chiar si un 10++/10 pe scara 'iutimii'). Aveau de vanzare si un sos 14/10, dar nu m-am incumetat la asa ceva. Am baut ciocolata calda cu chilli, limonada cu chilli si am cumparat un sos de chilli, un salam cu chilli si un chilli (planta in ghiveci). Sunt tare frumosi colorati ardeiutii nostri, de la galben la mov. La cismeaua pe care o montasera organizatorii era amuzant sa vezi cum veneau mereu sa se adape teribilistii care incercasera cele mai iuti sosuri posibile. Auzisem ca ar fi trebuit sa fie si bere cu chilli, dar nu am gasit, din pacate. Pana la urma insa am compensat mergand impreuna cu Gabi si Maria la beraria Little Creatures (despre a caror bere am mai pomenit pe blog).

Acum vreo doua saptamani am facut si revizia la masina. A costat 580$ revizia de 120.000 si 130.000 km (masina are 130.000, dar nu mai avea revizia facuta de la 110.000). Ne-au schimbat uleiul, filtrele, bujiile, niste curele de distributie, au mai completat nivelul lichidelor si cam atat. Scumpicel, dar fiind primul service pe care i-l fac eu masinutei am vrut sa mergem la reprezentanta sa stiu ca e totul in regula. Si chiar e, cu mentiunea ca ar fi bine ca in curand sa ii inlocuiesc si bucsele. Imi pare bine ca masina a fost bine intretinuta si am vazut ca oricum toate reviziile de pana acum i-au fost facute tot la Toyota. Nu vreau s-o deochi, dar la banii pe care i-am dat am luat o masina buna si economica. Cu un plin (vreo 40$) merge peste 600 km.

In weekend vom avea incarcare. Sambata trebuie sa mai facem niste cumparaturi, iar duminica voi fi comisar de traseu voluntar la cursa de biciclete in scop caritabil care se va desfasura un sens de pe autostrada, intre Kwinana si Joondalup. Sunt 3 trasee, cu lungimi de 10, 30 si 60 km. As fi vrut mai degraba sa alerg in cursa, dar inscrierea era 50$ pentru traseul de 60km si vreo 25 pentru 10 km. Si, daca tot se strang bani pentru lupta impotriva astmului, m-am gandit sa ajut si eu cum pot. Asa ca m-am inscris voluntar. Si nu sunt la prima 'actiune' de genul asta, ca acum o saptamana am fost si sa donez sange, dupa ce Roxi mi-a luat-o inainte cu vreo luna (pe cand eram la regim si n-a vrut sa ma lase sa donez si eu tot atunci). Nu ma mai apuc sa povestesc cat de bine arata centrul de donare sau cu cata grija s-au purtat cei de acolo cu noi, va spun doar ca a trebuit sa fac programare cu 2 saptamani inainte ca sa pot sa donez si ca aproape toti cei care donau erau oameni imbracati gen la camasa si costum.

Iar donatia e voluntara, nu se plateste.

PS. Uitasem sa va povestesc cateva randuri despre 'proprietareasa' noastra. Cred ca am mai pomenit mai demult despre ea faptul ca e o tipa cumsecade (fost psiholog la puscarie, acum pensionata), evreica si foarte grijulie si 'mamoasa' in ceea ce ne priveste. Inca de cand ne-am mutat ne-a spus ca daca vrem sa montam o plasa antitantari care sa acopere usile de la living, ea e dispusa sa plateasca pentru asta. Si cum vara sunt destui tantari, ne-am lamurit ca n-ar fi o idee rea sa montam asa ceva. M-am documentat, am luat oferte de la mai multe firme, i le-am aratat si am convenit asupra unui sistem nu prea ieftin (a costat peste 800$), dar destul de elegant si ergonomic. Iar cand a fost instalat, am chemat-o sa il vada, sa stie pe ce-a dat banii, si in plus sa mai vada si ea cum mai arata casa. Ne-am gandit ca asa e frumos din partea noastra, chiar daca nu e specificat in contract, ca in alte cazuri (daca inchiriezi prin agentie esti obligat ca o data la 3-4 luni sa ii primesti in vizita anuntata).
Bun. Deci am invitat-o pe la noi. Si ne-am pomenit cu ea la usa cu doua plase pline de cumparaturi. Venise la noi cu 'cadouri'!Adica: o prajitura cu banane facuta de ea (inca era calda, abia scoasa din cuptor), niste bunatati cu susan si unele cu caise, migdale prajite, o caserola mica de zmeura, una de humus si, culmea, o cutie mare de detergent (gasise la oferta si s-a gandit ca oricui i-ar fi de folos :). Cred ca cheltuit lejer peste 50$ pe toate astea. Frumos din partea ei, nu-i asa?

PS2. Adica PlayStation 2. Am gasit la oferta (99$) si mi-am luat, ca il aveam promis de catre nevasta inca  din Romania, de pe cand abia aparuse, din primul ei salariu (mai sanatos). Si uite ca m-a tot dus cu vorba pana acum :) L-am luat mai mult sa-l folosim ca DVD player (ca ne mai uitam la cate un film) si pentru ca jocurile sunt mult mai ieftine decat cele pentru PS3. Plus ca la ce televizor de capatat avem, sa dau 500$ pe un PS3 ar fi exagerat.

Primele 4 luni de Australia - dare de seama

Preambul. S-au implinit 4 luni (si 4 zile) de cand suntem aici. Si inca nu am inceput sa ne plictisim, ba as putea spune chiar dimpotriva, continuam sa descoperim tot felul de chestii noi si interesante aproape zilnic. Chiar ne gandeam amandoi acum cateva zile ca, in ciuda a ceea ce ne avertizau multi, cum ca ne vom obisnui curand cu 'binele' si apoi toate din jurul nostru ni se vor parea banale, cel putin deocamdata nu s-a intamplat deloc asa. Desigur ca nu mai suntem chiar la fel de entuziasmati ca in prima saptamana, dar continuam sa ne bucuram si sa ne creasca inima de fiecare data cand vedem ca pe deasupra noastra zboara papagali si pelicani, cand vedem oceanul, silueta nocturna a orasului, oameni care zambesc (si chiar te saluta) cand trec pe langa tine. Noua ne e drag si de anumite nimicuri, detalii care ne reamintesc cat de mult ne-am dorit sa ajungem aici (de exemplu indicatorul de avetizare cu cangurul negru).

DAR! Mi s-a atras atentia de catre un coleg de blogosfera (al carui blog il puteti citi aici, nu ma tem de 'concurenta') ca de fapt eu nu urmaresc decat sa ademenesc naivii la pierzanie prin intermediul acestui jurnal al meu. Persoana in cauza considera, din ceea a citit la mine pe blog, ca am un comportament tipic "romanesc" (a se citi "sadic") si a dedus ca tot ce imi doresc eu in viata e sa ii vad (eventual) pe cei care ne vor urma in Australia cum vor lua (si ei) "teapa", asa cum s-a exprimat intr-unul dintre ultimele comentarii la postarea mea antecedenta. Trecand peste tonul necuviincios prin care mi s-a sugerat sa schimb registrul si sa prezint cu prevalenta aspectele negative ale vietii de aici, sa fie totul mai echilibrat si mai 'politically correct' (cu alte cuvinte sa mai termin dreacu' cu prostiile si cu optimismul asta endemic de pe blog), consider ca exercitiul merita totusi incercat. Asa ca in cele ce urmeaza, de dragul artei, ma voi stradui sa colorez in cele mai sumbre nuante ultima luna din viata noastra. Asa, ca sa va treaca cheful sa mai emigrati vreunul, na! Urmeaza o vaicareala cinica generala, cu 'alter-egoul' meu machiavelic si nepoliticos pe post de critic/comentator/carcotas.

Australia Day, un esec rasunator. Si mai grav, pe banii contribuabililor! De 26 ianuarie (hmm, ce data de tot rahatul au ales si 'limitatii' astia!) se sarbatoreste Ziua Australiei. Si, ca in fiecare an, se tin ceremonii in care se acorda cetatenia australiana imigrantilor care indeplinesc conditiile cerute (greu, complicat, bataie de cap, nu merita sa va chinuiti!). Anul acesta le-a venit randul si lui Gabriel, Maria, Bogdan, Diana si Darie dintre prietenii nostri (pfff! prieteni!... pai astia se pot numi prieteni, dom'ne?...). Pentru primii patru dintre ei ceremonia s-a tinut undeva in Joondalup si a reunit viitori cetateni din trei suburbii (a trebuit sa ne ducem, ce naiba sa facem?... ). Dincolo de organizarea impecabila (da' ce, nene, asta e organizare? sa vezi la Vanghelion organizare, nu aici!) si de bucuria generalizata de pe fetele participantilor (ehhh, niste ranjiti... chiar credeti ca se bucura vreunul? de unde...), ne-a impresionat foarte mult discursul lui Ernie Dingo, un actor aborigen extraordinar (un cioroi, un negrotei lipsit de talent care nici nu stie ce-i aia camera de fimat!). Tipul a vorbit despre ce inseamna cu adevarat sa fii australian in conceptia sa, unitatea in diversitate, cum o suma de indivizi veniti din toate colturile lumii, de culturi diferite si cu viziuni diferite asupra vietii pot gasi anumite valori pe care sa le impartaseasca si care sa-i uneasca suficient cat sa formeze o singura natie (bla-bla, balarii, aberatii...).

Dupa depunerea juramantului in cor (da ce, baa, sunteti la armata?) si dupa Waltzing Matilda, imnul neoficial al Australiei, noii cetateni si-au primit certificatele si cadouri cate o patura si o sticla de apa (niste foi A4 mototolite si niste chinezarii care or sa se strice cu prima ocazie...).

Mai spre seara i-am invitat pe la noi pe acasa pe proaspetii (da' ce, erau cozonaci?) cetateni australieni, la un suc si o inghetata (de unde, ca n-avem, suntem saraci, le-am dat un cate un pesmet si apa de la chiuveta...). Dupa taclale am plecat impreuna pe Esplanada plina de lume (numai betivi...) sa vedem focurile de artificii care au durat vreo juma' de ora (de unde? niste fasuri! in 5 minute s-au si terminat!). Poze din ziua aia gasiti aici (nasoale, nasoale, n-au iesit cum trebuie...).

Un job mizerabil. Daca pana acum tot nu am avut noroc sa-mi gasesc de lucru din cauza ca nu aveam experienta australiana, prietenul (pff! ma lasi? alt prieten? da' cati prieteni ai tu, vere?) Cristi (zi-i ba Roni mai bine!) a avut ideea sa ma prezinte unui 'builder' de aici, patronul unei firme de constructii, roman cu stare venit in Australia imediat dupa Revolutie (vezi? ti-am zis io ca numai astia veniti pe timpuri traiesc bine?). Tipul nu avea cum sa ma ajute direct, dar dupa ce am stat la discutii si s-a uitat pe portofoliul meu mi-a propus sa ma prezinte proiectantului cu care colabora. Mike Gilbert, ca asa il cheama, nu e arhitect in sensul 'plin' al cuvantului, ci 'draftsperson', termen care s-ar potrivi cel mai bine cu absolventii de Colegiu de arhitectura de 3 ani din Romania. Dar a fost de acord sa ma ia sa lucrez pentru el, cu plata la ora, nu full-time (hehe! fraiere!).

In primele cateva zile am lucrat cate 7 ore/zi, apoi am inceput sa lucrez cate 8. Vreo doua zile n-am fost deloc, ca mi-a zis ca nu are ce sa-mi dea sa fac, dar macar am invatat in aceste prime 3 saptamani o gramada despre sistemele constructive, destul de simple, folosite in WA si despre standardele lor in constructii. Si o sa mai continui, aplicand in acelasi timp si pentru alte joburi care apar. E destul de departe, in Joondalup, la vreo 35 km de noi, dar chiar si in ora de varf nu fac mai mult de 25 min. pana acolo, ca merg pe autostrada cu suta in sens invers puhoiului care vine spre oras. Noroc ca Toyotzica nu manaca mai mult de 5,8% si ca-i benzina ieftina, ca fac cam 450 km/saptamana. Important e ca salariul, desi mic (sic! loser!) ne ajunge cat sa acoperim cheltuielile de chirie si facturile, asa ca nu vom mai intra in banii de acasa 'cu lopata', ci 'cu lingurita' (o s-ajungeti pe strazi, ba, amaratilor!).

Roxi e fericita ca a fost si ea la primul interviu de cand e aici (aoleo, mama! da' mult a mai asteptat!). Tot venind cu mine 'la grasi' a facut cunostinta acolo cu o indianca (oau! tot numai de 'colorati' aveti parte?) foarte de treaba, care s-a oferit sa o ajute (pai da! ca numai pe pile poti sa reusesti in tara asta!). Tipa lucreaza la un organism de protectie a copiilor, iar postul la care a trimis-o pe Roxi sa dea interviu e ceva legat de servicii sociale pentru ajutorarea refugiatilor si victimelor torturii (hmm! mda... cred ca si-au meritat-o nenorocitii! si-acu' mai vor si casa...). Nu a fost decat un fel de pre-interviu, dar Roxi a iesit fericita pentru ca a facut impresie buna (ihi, daaa, cuuum saa nuuuuu...), s-a descurcat bine in engleza (habar n-are!) si a capatat mai multa incredere (e vraiste, vai de fundu' ei!). Acum asteapta sa vada daca merge mai departe sau nu. Pana una-alta oricum a inceput scoala (cursurile de contabilitate la TAFE, mare scofala!) si isi ocupa timpul facand 'teme' (a ajuns la clasa-ntai, ca multi altii care au lasat in urma 20 ani de scoala ca sa ajunga in Australia).

Numai musafiri nu ne mai trebuiau noua acum!... Asa cum ne-a promis, Crina a facut un ocol venind din Brazilia la Sydney pentru o conferinta si a trecut sa ne vada si pe noi. Am asteptat-o la aeroport dupa ce saraca a facut peste 2 zile pe drum, ca in Buenos Aires a stat vreo 14 ore din cauza ca a intarziat avionul (si cica sa te mai duci in Australia! pai nu mai bine stai nene acas' si te uiti la televizor?).

Era obosita-moarta cand a venit (eh... figuri!), dar tot a reusit sa conduca masina pe care am inchiriat-o, ca sa se plimbe amandoua cu ea a doua zi. Eu le-as fi dat-o pe a mea, dar Crina nu a condus decat cu transmisie automata pe stanga strazii si am zis sa nu mai aiba un stres in plus (zi mai bine ca n-ai vrut, al naibii de zgarciog!). Masina frumoasa, Holden Epica, 113$/2 zile (o troaca! si scumpa!). Dupa ce in prima seara am stat un pic la povesti si am mers la culcare, a doua zi fetele s-au pus pe hoinareala. S-au dus la Caversham sa vada animalele si sa faca poze cu cangurii si ursuletii koala (niste jigariti, puricosi si lihniti de foame...), au fost la acvariul din Hillary's unde au mers prin tunelul de sticla pe sub apa si au vazut rechinii, pisicile de mare si testoasele uriase (era intuneric bezna, nu se vedea nimic...), au mancat cate o portie de 'fish and chips' pe ponton, dupa care s-au dus sa se plimbe in Kings Park (daca n-ai unde-n alta parte...). Au mai dat si o raita prin oras (oras? pai fata de Bucurestiu' nostru asta e un satuc amarat cu ai lui doar 1.500.000 locuitori, si aia risipiti prin zeci de suburbii...), iar seara am mers impreuna la un restaurant pe Esplanada, de unde se vedea perfect centrul cu cladirile luminate care se reflectau in apa (neagra si plina de ratze, ca la mam'mare la tzara).

Ne-am simitit minunat cu Crina in vizita, si ea la fel (pai da, ce sa zica si ea, saraca fata?...). Din pacate a stat prea putin si nu am apucat sa-i aratam multe din locurile care meritau vizitate (vax! pierdere de vreme. bine c-a plecat!). Speram ca data viitoare sa il aduca si pe Roberto, dar pana atunci poate ajungem si noi in vizita pe la ei la Rio (ehe! daca mai ajungeti voi in vizita si la Bragadiru sa ziceti mersi!).

Roxanei, de mila, i-au dat astia carnet. Roxi a reusit sa ia si ea, in sfarsit, permisul de conducere (le dau si-astia la toti prostii...). Dupa ce mai picase o data de cand am postat ultima oara pe blog, se pare ca a treia oara a fost cu noroc (zi-i mai bine 'noroc-chior', ca habar n-are sa tina covrigu-n mana!). Desi conducea bine de cand a dat prima data (ba pe stanga, ba pe dreapta...), acum chiar a capatat incredere in ea si sunt convins ca se va descurca sa mearga si singura cand va fi nevoie (fa-ti CASCO in nadejdea asta). Ii pare doar rau ca n-a luat examenul decat dupa ce a plecat Crina, ca i-ar fi placut sa conduca (si) ea (din nou, saraca fata aia nu stie ce-ar fi asteptat-o...).

Mi-e foame si mi-e frig! (asta cu frigu' am bagat-o asa, de chichi, ca sa sune a slogan). Dupa cum va povesteam de data trecuta, m-am inscris intr-un concurs de slabit (ne lasi cu patetismele astea, jupane?). Venisem in Australia cu cel putin 105 kg, iar in ianuarie cand m-am inscris aveam 101,8 (mama, da' ce mancai, trai-ti-ar?). Dupa ce-am intrat la regim au urmat 7 saptamani luuuuungi, cat o zi de post, cum se spune. Dar am reusit sa ma tin de treaba, mai ales cu ajutorul sotioarei mele iubite, care a stat non-stop cu gura si cu ochii pe mine sa nu scap liber la frigider (ca-l mancai cu magneti si cu abtipilduri cu tot, nu?). Draga de ea, mi-a gatit la cuptor tot felul de bunatati, ca asa mofturos cum sunt, dupa ce ca n-aveam voie mai de niciunele, tot sclifosit eram. Iar ea saraca manca mai mult pe furis, sa nu-mi faca pofta, ocazie cu care a pierdut si ea vreo 2-3 kg (recunoaste ca nu-i cumparai de mancare, ciudosule!).

Insa rezultatele au inceput sa se vada din prima saptamana. Doar ca trebuie sa mai adaug ca, neavand serviciu pe atunci, profitam de timpul liber si mai plecam cu bicicleta pe ici-colo (asta era somer si umbla brambura...). Azi un pic, maine un pic, pana am inceput sa pedalez usor peste 60-70 km/zi (minciuni, laude...). Asa ca mi-am propus suta. Pe care am atins-o si chiar depasit-o intr-o buna zi, cand am plecat de acasa spre sud pana la Paganoni Rd., dupa cum atesta poza de mai jos. Pe indicator: "PERTH CITY - 55 km, MANDURAH - 19 km" (de fapt e invers, da' va prosteste...). Cum de la noi de acasa pana in centru mai sunt cca. 1,5 km (3 km dus-intors) atunci rezulta ca am facut cam 107 km in ziua aia. E drept ca deja atunci cand am facut poza ma intrebam daca mai sunt in stare sa ma intorc si mi-am promis ca nu mai fac asemenea tampenii, dar asta doar pentru ca doua saptamani mai tarziu sa refac acelasi traseu.

A doua poza e cu moaca mea cand am ajuns in sfarsit acasa (da' amarat mai erai, maica!). Prima data a durat 9 ore cu toate pauzele (care in ultima treime erau cam din 5 in 5 minute), a doua oara doar 7 ore jumate. Daca voi mai incerca (nu prea curand, ca traseul e cam anost si trebuie sa car cam 7-8 litri de apa in spate, ca nu sunt tasnitoare) sunt sigur ca il voi face ceva mai repede (du-te ma si canta la alta masa, nu vrei?)

Dupa atata bicicleteala si dieta trebuia sa se intample ceva-ceva de bine. Lucru anuntat si de faptul ca am castigat toate rundele saptamanale, in afara de una (pai cine te crezi, bai?).
Asa ca sseara am castigat concursul de grasi si am fost 'incoronat' Biggest Loser (aici au nimerit-o!). Am slabit 19,6 kg in astea 7 saptamani, ajungand la 82,2 kg. Si daca as putea sa cobor sub 80 ar fi si mai bine (ne mai plictisesti mult? zi mai bine ca n-ai avut ce manca, amaratule...). Am primit premiul cel mare de 450$ (pai parca ziceai 500 data trecuta! te cam incurci in minciuni, nepoate!) si o medalie (aur curat, 1,80$ la coltu' strazii...). Ce facem cu ei inca ne mai gandim (mai bine tineti-i sa va cumparati de mancare cand o sa ramaneti saraci lipiti pamantului!). Sa nu uit sa mentionez ca, pentru festivitatea de premiere, participantii au fost rugati sa aduca fiecare cate un platou cu ceva gustari 'sanatoase'. Iar Roxi s-a dat peste cap si pana la urma le-a luat piuitul tuturor cu un platou cu ciuperci umplute si unul cu gogosari umpluti cu branza si marar. Le-a aranjat frumos, pe frunze de salata, si aratau atat de bine incat s-au evaporat imediat (ete fleosc! n-a mai vazut lumea mancare, te pomenesti... pai grasele alea cred ca ar fi mancat si rumegus, bietele de ele...).
Mai jos sunt eu astazi si in septembrie 2009 (da' ce, e vreo diferenta? pe bune! doi inchiondorati!).

Incheiere. Dupa cum vedeti, depinde foarte mult de unde privesti lucrurile. De cat de aproape de 'struguri' te afli, cum ar spune Gabriel. Depinde de la persoana la persoana ce se asteapta sa gaseasca daca vrea sa vina in Australia si in aceeasi masura depinde tot de ei sa se informeze despre ceea ce exista acolo in realitate. Eu nu va pot spune decat ca ne-am documentat foarte mult si oricum imaginea pe care ne-o facusem in minte de acasa a fost destul de diferita de ce am gasit aici. Din fericire pentru noi situatia reala a intrecut in foarte multe privinte asteptarile.
Ca altora li s-a intamplat invers... (coane, tot n-ai terminat? aberezi de 3 ceasuri! lasa lumea sa plece la treaba lor! hai, ia carati-va bai! valea!)

2010, nimeni nu-l intrece!

Cum inca nu m-a angajat nimeni sa fac case pe bani, revin la urmatoarea pe lista indeletnicire la care ma pricep de minune. Adica sa aberez moka pe blogu-mi.

Ramasesem sa crosestez de la Craciun incoace. Dupa cum urmeaza:

Ajunul Craciunului l-am petrecut singuri, acasa la noi. Roxi a facut o salata de boeuf grozava, asa cum a promis, iar eu am agatat o instalatie in curte, sa se simta spiritul sarbatorilor. Brad n-am facut, facem la anu'. Dar am facut poze artistice.

In ziua de Craciun am fost invitati la masa la Bogdan si Diana. Insa inainte de-a ajunge la ei ne-am zis ca n-ar strica o baie festiva in ocean. Asa ca ne-am trezit de dis-dimineata si-am luat calea plajei, convinsi ca o vom gasi aproape pustie. Ca doar ce alti nebuni se mai trezesc in dimineata de Cracaiun cu chef de balaceala? Cand am ajuns - cat p'aci sa nu gasim un loc de parcare. Parca tot orasul se mutase pe malul 'indianului' si toata lumea se distra. Care mai de care cu caciulile de Mos in cap, cu gratarul incins si cu berea in mana. Asta la 10 dimineata. Atmosfera nemaipomenita, vara, soare si miros de mare.

Intre Craciun si Anul Nou am fost cu Roni si Nelly sa vedem 'Avatar'-ul (efecte 3D impresionante, dar poveste cam propagandista, daca ma intrebati pe mine) si am fost invitati la ziua micutei Emma (pe care cateva zile mai tarziu am si dadacit-o, adica babysitterit-o, singuri amandoi). Cu ocazia sindrofiei puradelicesti ne-am mai intalnit cu o seama de familii de romani de prin preajma, simpatici si fiecare cu ceva interesant de povestit.

Tot in perioada aceea, intr-o seara, ne-am pomenit in casa cu un musafir nepoftit. Nu, nu era sarpe. Nici crocodil, nici rechin, nici urs grizzly. Dar pe-acolo. Era un carcalac urias, dintre cei alintati de romanii de pe-aici 'cocoroci'. Era cam cat un soricel, iar antenele erau inca o data cat el. Si fugea de rupea pamantul. L-am alergat prin casa pana s-a ascuns sub un dulap. L-am dat pe la subsuori cu un kil de spray de gandaci, ca sa miroasa frumos, dar pana la urma tot am fost nevoit sa rastorn dulapul, ca nu puteam risca sa ramanem cu creatura in casa. I-am aplicat un shlap regulamentar de l-am intors cu rotile in sus. Roxi a ramas sa-l mature in faras si sa-l duca la locul de veci. Numai ca femeia, precauta, i-a mai dat un jet de spray in freza, sa fie sigura c-a murit (ca nu se pricepea sa-i ia pulsul). Si cand s-a intamplat asta, deodata ce s-a pus cocorocul iar pe directie si-a tulit-o drept in baie, de nici n-a mai apucat jupaneasa sa-l vada. Am reinceput vanatoarea si dupa cateva ratari la mustata, in final i-am dat o karata cu shlapul de l-am facut chisalita. Ocazie cu care era sa-mi luxez si-un deget.

In sfarsit, am rezolvat, am pus dulapul iar pe pozitie, am mai dat preventiv cu spray prin casa si am iesit putin la o plimbare de seara, sa ne aerisim si sa se calmeze doamna. Care doamna n-a rezistat insa reflexului (inutil la ora aceea, dar ce sa-i faci?) de a mai deschide cutia postala si numai ce-o vad ca tipa si sare trei pasi in spate. Prima data m-am gandit ca probabil e afectata rau si ca a inceput sa vada cocoroci si pe unde nu sunt, dar de fapt in cutie era doar o soparlitza amarata, cat degetul mic, care iesise si ea, ca si noi, la plimbare prin cartier.

A trecut si episodul asta si de atunci n-am mai avut vizitatori decat tantari si cate un paianjen solitar si inofensiv, din ala cu picioare lungi si subtiri.

De Revelion am plecat iar, impreuna cu Bogdan si Kati, sa facem prapad in frigiderul altora. La Florin si Luminita, care si de data asta s-au straduit si au pus o masa pe cinste. Australienii nu se omoara cu trecerea in noul an. Pe la 12 era bezna la casele din jurul nostru, dar asta nu ne-a stricat cu nimic dispozitia.

La inceputul anului mi-am propus sa intru serios la cura de slabire. Ca am cam exagerat cu mancarea, mai ales de sarbatori. E drept ca slabisem vreo 3 kile fata de cand am ajuns in Australia, dar oricum... Roxi gasise in ziar un anunt cu titlul 'Community Weight Loss Challenge'. Si m-am gandit sa dau un telefon, sa vad ce-o fi. S-a intamplat ca era chiar prima zi de intalnire si m-au chemat sa ma duc (insotit, daca doream). Am mers cu masina pana in Leeming, la un fel de camin cultural (de fapt mai degraba un centru sportiv) si m-am pomenit intr-o camera plina de grase, grasute, plinute si cativa grasunei (asa ca mine :). Inotau si vreo doua-trei balene pe cinste, dar in rest nu era chiar asa de speriat. Acolo ne-au pus pe rand pe cantar, ne-au masurat ca la croitor si pe urma s-au pus pe povestit, ca asa si pe dincolo. Sunt doua 'antrenoare', dar sa nu va inchipuiti ca facem sport acolo, ci doar ni se tin discursuri motivationale si ni se dau sfaturi. Cam patetic, recunosc.

Oriucum, ideea e ca fiecare a platit 50$ inscrierea, iar din banii astia castigatorul (cel care slabeste cel mai mult) va primi premiu de vreo 500$. Premiul II e 300$ si premiul III e 200$. Asa ca macar o sa fie palpitant pentru urmatoarele 5 saptamani si ceva, cat dureaza concursul.

La fel de dornica precum mine sa castig, Roxi m-a bagat la o dieta pe care o tineau colegele ei de la serviciu si care se pare ca a dat rezultate neasteptat de bune. Doar ca era jale. In primele zile aveam voie doar ceva verdeturi, niste branza degresata si iaurturi asisderea. Imi venea sa plang. Nu mai pomenesc ca de sarbatori cumparasem tot felul de bunatati pe care nu apucasem sa le devoram, asa ca a ramas doar pe seama nevestei sa se sacrifice si sa se lupte cu ele. A fost crunt, ce sa mai...

N-o sa uit niciodata prima salata de regim pe care mi-a facut-o Roxi (cu toata bunavointa ei, dar degeaba). N-aveam voie nici macar rosii in primele 4 zile, nici mai mult de o lingura de ulei, nici otet. Parca mancam iarba din parc, cu ceva sare pe deasupra. De fapt sunt convins ca iarba ar fi fost mult mai buna. Bleah! Horror!

Insa noroc cu concursul astora, ca asa macar am fost motivat si m-am tinut de treaba cu regimul. Si nu numai. Am inceput sa bicicletesc din ce in ce mai mult. Daca pana nu demult ne laudam ca am fost pana in Fremantle si inapoi, dupa cateva alte reprize mai scurte pe malurile raului am reusit impreuna sa mergem de la noi de-acasa pana la Burns Beach, in Joondalup. Conform Google Earth am facut 77 km dus-intors. Si sa nu va inchipuiti ca a fost drum drept. Ba din contra, a fost numai un deal si-o vale, nu prea lungi dar suficient cat sa te stoarca de puteri. Iar la intoarcere ne batea si vantul din fata pe malul oceanului, de incepusem sa ne punem problema cum naiba mai ajungem noi acasa. Dar pana la urma uite ca am reusit teferi, iar de Roxi am fost foarte mandru ca a putut sa faca asta. E drept ca la intoarcere a trebuit sa oprim in Hillary's pe ponton, sa o alimentez cu ceva fish & chips, ca i se aprinsese beculetul rosu. A mancat chiar in fata mea, om amarat, la regim... Care vreti, poze din ziua respectiva.

Dar macar rezultatele s-au vazut. In prima saptamana am dat jos 4.7 kg, iar in a doua 2.4, castigand de fiecare data etapa, in aplauzele admirative ale corpolentilor interlocutorilor :)

Iar saptamana asta m-am dus cu bici' (de asta data singur) pana aproape de Rockingham, la Kwinana Beach. Dus-intors am facut 85 km. Vorba lui Lucica, ma pregatesc de turul Frantei. Daca n-am ce face...

Sa mai spun si ca in dimineata aia am vazut si o soparloaie mare si grasa care traversa alene pista de bicicleta. Insa pana am ajuns langa ea si am cautat in rucsac telefonul sa-i fac o poza, s-a dus. Cred ca avea lejer vreo 40 cm si avea coada scurta si groasa. Si nu de putine ori am trecut si pe langa semne care te atentionau ca prin zona au fost vazuti serpi. Prima data am fost asa de entuziasmati ca am coborat sa imi faca Roxi poza cu unul din semnele alea. Iar doi care treceau pe langa noi au inceput sa rada: 'Ia uite, turistii!' :)

Nu e prea usor cu bicicleta, dar e tare frumos sa te plimbi ba pe malul oceanului, ba pe langa rau. Am trecut prin zone in care am da orice sa avem o casa si pe care sunt sigur ca altfel nu le-am fi descoperit. In East Perth, de exemplu, am descoperit un golfulet extraordinar de pitoresc, cu case insiruite de tip european, cu un hotel frumos, cu pontoane si sculpturi. Cateva poze de acolo (mai pe la sfarsit). De asemenea Hillary's e o zona superba, ca de fapt mai toata coasta dintre Fremantle si Joondalup (si probabil si mai spre nord si sud). In Hillary's e unul dintre cele mai mari porturi de iahturi din zona, iar pontonul e amenajat ca galerie comerciala, cu cateva magazine si restaurante. Inutil sa va zic ca noi am trecut pe acolo in zi de lucru, de dimineata, si totusi era plin de lume si pe ponton si pe aleile de pe malul oceanului.

In rest, ce-ar mai fi de povestit? Am primit in sfarsit un pachet pe care ni-l trimisesera ai nostri de dinainte de revelion prin curierul Postei Romane, cu promisiunea ca ajunge in 6-7 zile (au mai platit si nu-stiu-ce taxa de urgenta). A venit dupa aproape o luna. Bine macar c-a venit...

Pe 13 aprilie (abia) il asteptam  pe tovarasul (herr, ca vine din Germania) Bambusica. Am reusit sa-i facem rost de permisul de import si sa ii rezervam loc in carantina la Byford. Speram sa nu fie nevoie sa stea acolo mai mult de 30 zile. Acum incercam sa punem la punct detaliile cu Irina si cu firma nemteasca de transport care se va ocupa de aducerea lui.

Vestea cea mai proaspata (si proasta-pa) am lasat-o la urma. Roxi, probabil ca sa nu se simta sotul ei ranit in orgoliu, s-a hotarat sa pice si ea examenul auto. Din pacate a mers bine ce-a mers pana la o intersectie in care avea prioritate, iar acolo ea, precauta in exces, a incetinit si cel care o astepta sa treaca s-a bagat in fata ei. Si pentru asta a picat-o... Dupa parerea mea e putin cam drastic, mai ales ca aici nu exista semne de gen 'drum cu prioritate'. Roxi ar fi trebuit sa fie atenta ce semn are celalalt, ca altfel, daca nu aveau niciunul din ei, se aplica regula prioritatii de dreapta (da, si in Australia prioritatea se da tot pentru dreapta, nu pentru stanga). Bine, in oras chestia asta cu prioritate de dreapta nu prea o sa intalniti, ca sunt semne peste tot... In sfarsit, asta e. Oricum il mai da o data peste o saptamana.

Ce ma bucura e ca o vad ca a inceput sa mearga foarte bine. Nu ii mai e frica, e suficient de sigura pe ea si sunt convins ca s-ar putea duce oriunde singura cu masina (in afara de autostrada, ca pe acolo inca se cam teme). In Romania avea permis de la 18 ani si habar n-avea sa mearga (ca la ce scoala a facut si la ce examen a dat...).
Oare ce-o fi mai important?

Zilele astea ne pregatim de sarbatoare. Vine Australia Day si petrecerea va avea loc chiar la noi, aici pe Esplanada. Circulatia o sa fie inchisa, o sa fie concerte si artificii si tot ceea ce a lipsit de Anul Nou. Am primit gratis si doua stegulete de pus in geam la masina. Sunt tare frumoase sa le vezi cum flutura!

Asa ca in incheiere va uram tuturor 'La multi ani!' de 26 ianuarie, ziua Australiei. Sau a lu' Ceausescu, dupa cum preferati fiecare sa sarbatoriti...

Mericrismasevrioan!

Cum probabil ca n-o sa mai scriem pe blog pana la Craciun va uram de pe-acum la toti 'Sarbatori fericite' si un 2010 mai putin 'crizat' ca anul asta. Desi pentru noi va ramane unul dintre anii de care o sa ne aducem aminte cu mult drag. A fost anul cu iarna-primavara-vara-toamna-vara.

Intre timp noi incercam sa ne adaptam schimbarii de anotimpuri. Si ne este 'deosebit' de greu.

Dupa balaceala la piscina de saptamana trecuta a venit si vremea sa trecem la chestii mai serioase. Invitati fiind de Cristi si Nelly am mers ieri la un gratar pe malul oceanului, la Yanchep. Si n-am facut decat 70 km pana acolo :) Dar desi sunt o sumedenie de plaje superbe mult mai aproape de oras, laguna din Yanchep este incredibila. Nu prea departe de tarm este un recif de corali care sparge valurile, asfel ca langa plaja apa e linistita si limpede-cristal. Ce sa mai... Nu mai scriu mai multe, ca ma gandesc la bietul Coza si la ale lui -60 de grade. Oricum, poze cu noi si laguna aici.

Ca sa nu treaca weekendul degeaba azi am hotarat sa mergem la o plimbare cu bicicletele. Mai lunga putin... Cand le-am cumparat, patronul magazinului (un korean cumsecade pe nume Bunny si cu o fata care i se potrivea) ne-a dat si o gramada de pliante si harti cu trasee de bicicleta din zona.

Ne-am facut un traseu care pleca din centru spre City Beach, apoi continua spre sud pe malul oceanului pana in Fremantle si urma sa ne intoarcem acasa urmand malul sudic al Swan River. Din calculele noastre rezultau vreo 45 de km. Pana la urma am reusit sa facem 58, dupa cum am verificat pe Google Earth cand (taras-grapis) ne-am intors. Ca ne-am mai ratacit, am mai ocolit si am mai improvizat.  Dar, desi abia ne mai tineam pe picioare, a fost un lucru extraordinar. Din centru pana la ocean a fost mai putin interesant si destul de greu, mai ales ca Perth nu e situat pe un platou, ci sunt destule delusoare si coline care te storc de puteri cand trebuie sa le urci pe bicicleta. Dar in momentul in care am vazut oceanul albastru-verzui in fata noastra ne-am mai revenit.

Drumul pe langa ocean din Cottesloe pana in Fremantle a fost extraordinar de spectaculos. Lui Roxi i-a trecut oboseala cand a vazut un camion cu inghetata, la care desigur ca a trebuit sa oprim sa ia fata 'pranzul'. Ca doar asta a fost haleul noastru in drumetie. Asta si multa, multa apa.

Aproape de Fremantle am gresit drumul si am ajuns prin port, intr-un depozit de containere. Dar n-a fost chiar in zadar, ca asa am descoperit o mica plaja cu nisip alb-alb care merita tinuta minte.

Cand am ajuns in sfarsit in Fremantle deja ne puneam intrebarea cum naiba ne mai intoarcem. Noroc ca drumul pe malul raului a fost mai putin deluros, iar locurile prin care treceam ne lasau de multe ori cu gura cascata. Poze cu plimbarea de azi aici.

Sa nu uit sa mentionez si oamenii. La scurt timp dupa ce am plecat de acasa, pe cand ne uitam pe harta, a oprit langa noi un nene destul de in varsta, si el pe bicicleta, care ne-a intrebat daca ne poate ajuta in vreun fel. Acelasi lucru s-a repetat si la intoarcere, doar ca de data asta ne oprisem in fata unei case si nu era nimeni prin jur. Dar un mosulica ne-a vazut probabil pe fereastra si a iesit si el sa ne ajute. In afara de asta, nu de putine ori ni s-a intamplat sa fim salutati de alti biciclisti sau joggeri (asa s-o zice?) cu care ne intalnim. Ne-or fi cunoscut de prin Panduri, mai stii?

Acum ne pregatim de Craciun. Vorba vine. Anul asta nu facem pom, dar ne-am luat o instalatie pe care am agatat-o prin curte si pe care o aprindem seara. Roxi a facut 'repetitita' pentru o salata de boef care a iesit surprinzator de buna, mai ales ca e prima din viata ei. Si are de gand sa faca si sarmale, ca a gasit foi de vitza la Kakulas.

Vine 2010. Asteptam cu interes.

Vin sarbatorile, vin sarbatorile, vin!

E frumos in Australia.

Nu ne-am gasit noi inca joburi si suntem putin stresati din cauza asta, dar pe mine m-au mai chemat la interviuri niste agenti si e posibil sa imi gaseasca ceva. Dupa sarbatori.

Intre timp, daca tot e 'concediu', macar sa fie concediu.

Am mai iesit cu prietenii nostrii romani. Acum vreo doua saptamani, sambata, ne-am intalnit cu Darie, Roni si Nelly la un gratar si multa bere in Kings Park, a doua zi ne-am intalnit cu Bogdan care o adusese pe Emma sa il vada pe Mosu' la parada organizata in centrul orasului (la vreo 35 de grade, nu vreau sa ma gadesc la bietul Mos cum a rezistat in costum). A fost frumos, ca la balci. Iar dupa parada i-am vazut si pe celalalt Bogdan si Cristina care venisera si ei cu baieteii.

Saptamana trecuta in weekend am fost invitati impreuna cu Bogdan si Kati la Florin si Luminita. Au facut un gratar la ei acasa, cu mici si tuica. Micii i-au preparat chiar ei si au iesit excelenti. Sau, dupa spusele lui Bogdan, 'am mancat si mai rai' :)

Pe urma ne-am intalnit din nou cu Bogdan si Kati la o piscina din Victoria Park pe care o descoperisera ei. Am mers pana acolo pe biciclete, dar a meritat pe deplin, mai ales ca anul asta nu facusem inca nicio balaceala. 'Piscina' era de fapt un bazin olimpic de antrenamente, nu prea adanc. Adica erau doua, unul afara si unul acoperit, plus bazine pentru copii, jacuzzi si sauna. La 5$ intrarea a meritat pe deplin, mai ales ca am gasit si sezlonguri libere.

Se spune ca de Craciun o sa fie 45 de grade. Nu-i bai, ca macar mai bate vantul. Iar crema de soare 30+ isi face datoria destul de bine, dupa cum am verificat.

In restul timpului ne facem de lucru cum putem. Ne mai uitam la cate un film pe DVD, mai pe internet, mai cate o tura pe bicicleta prin imprejurimi. Din cand in cand mai tragem la aghioase si dupa-amiaza, ca Roxi inca nu a recuperat de tot. Deci se poate spune ca am cam lenevit in ultima perioada.

Ieri am primit un telefon de la Bogdan care gasise in fata blocului un televizor abandonat. Saracul de el l-a carat pana in casa sa vada daca mai functioneaza si pe urma ne-a sunat sa ne intrebe daca il vrem noi. Desi nu am simtit deloc nevoia sa ne uitam la TV ce era sa mai zicem? Daca-i gratis, cu placere :) Si nu vorbim de o vechitura, ci de un CRT stereo cu ecran plat, TEAC. Doar ca n-are telecomanda, dar ii gasim.

Oricum asta nu e o intamplare. Astia de pe aici scot in fata casei tot felul de chestii de care nu mai au nevoie, dar nu neaparat stricate. De regula acelea au cablul de priza taiat. Sa nu se bucure aborigenii (ca noi) degeaba :)

Vestea cea mare am pastrat-o pentru la final. De fapt trebuia sa va prindeti ca n-am venit de la Bogdan cu televizorul cel 'nou' in brate, pe bicicleta sau cu autobuzul. Da, e adevarat! Cine s-ar fi asteptat? Am luat examenul auto! Si nu oricum, va rog frumos! Ci cu ceea ce se cheama 'clean sheet'. Adica am facut perfect, pentru cei mai anglofobi. A ramas si instructorul cu gura cascata cand a vazut, ca in 3 ani de cand face asta doar Roni si cu mine am reusit asemenea 'performanta'. Nu facem natia de ras, nu-i asa?

De altfel pe foaia de examinare singura observatie pe care a facut-o DOAMNA examinator a fost ca sunt un sofer plin de curtoazie, care am preferat sa caut un alt loc de parcare decat sa il incurc pe cel din masina care venise in spatele meu.

Pentru cei interesati care veti trece prin examenul asta e bine sa stiti ca in timpul examenului examinatorul bifeaza pe foaie anumite criterii. Acestea sunt Looking, Signal, Flow, Movement, Path, Responsiveness si Vehicle Management. Sunt 5 sectiuni pe care trebuie sa le parcurgi la examen si la fiecare din ele examinatorul bifeaza cel putin cate una din fiecare criteriile. Poti sa mai gresesti cateva, dar daca aduni 3 greseli la unul dintre criterii, ai picat. Asa cum am patit eu cu uitatul peste umar la primul examen.

Acum astept permisul sa vina acasa prin posta. Si intre timp conduc cu o dovada. Dar conduc, asta e important, da?

Decembrie - vai, ce caldura!

Am pus titlul asta ca sa va fac in ciuda celor din emisfera nordica, pe care acum imi inchipui ca va ia cu frig numai la gandul de a iesi afara din casa. Totusi sa nu aveti impresia ca pe aici e vreo canicula. Desi 6 zile pe saptamana nu e nici urma de norisor pe cer, iar daca atunci cand iesi din casa uiti sa te dai cu lotiune antiprajeala ai sanse mari sa te intorci rosu ca racul, totusi vantul adie mereu si e foarte placut. Iar acasa e umbra si bine, asa ca inca nu am dat drumul la aerul conditionat, desi azi au fost 32 de grade.

Fiind amandoi inca pietoni am 'profitat de situatie' si am mers foarte mult pe jos in ultima perioada. Acum vreo doua saptamani am incercat sa mergem pe jos de la noi pana in Fremantle urmand malul nordic al Swan River. Vreo 24 km, in total. Din pacate am plecat de acasa cam tarziu si cam pe nepusa masa, asa ca am uitat sa luam si harta cu noi. Iar exact la jumatatea drumului, cand ajunsesem in Claremont, Roxi a folosit asta ca pretext sa sustina ca ne-am ratacit si ar trebui sa luam trenul mai departe. Era cam obosita, asa ca i-am facut pe plac.

A doua zi dupa aceea am fost in vizita la Bogdan si Diana. Ei ne scrisesera de cum am ajuns in Perth, dar nu reusisem inca sa ne intalnim. Am petrecut o dupa-amiaza foarte placuta alaturi de cei doi si de micuta Emma. Am aflat si ca Diana copilarise o perioada in Campulung si cunostea cateva persoane pe care le stiam si noi. Ca sa vedeti ce mica e lumea.

In saptamana ce a urmat am continuat sa aplicam pentru joburi. Din pacate fara prea mult succes pana acum. E drept ca se apropie sarbatorile si australienii se pregatesc de concediu (ca doar e vara), asa ca nu prea se mai gandeste nimeni acum sa faca angajari. Totusi, desi inca nu ne facem griji prea mari de bani, ne streseaza ideea ca nu prea ne baga nimeni in seama. In relativ putinele mailuri pe care le-am primit ca raspuns la aplicatiile noastre ni se spune politicos ca suntem grozavi, dar nu ne potrivim cu jobul. La fel a fost si la singurul interviu la care am fost pana acum. Oamenii s-au declarat de-a dreptul incantati de portofoliul pe care l-am prezentat, dar mi-au raspuns ca o angajata care se ocupa mai mult de administrarea proiectelor (hartzogaraie) urmeaza sa plece in concediu de maternitate si ca au nevoie de cineva cu experienta in domeniu care sa ii preia responsabilitatile. Iar ei nu sunt dispusi sa investeasca 'resurse si timp' ca sa ma instruiasca pe mine, venetic.

La frustrarea asta mai contribuie si ai nostri, care de fiecare data cand vorbim cu ei (adica in fiecare seara :) ne intreaba 'V-a mai sunat cineva? Ati mai gasit ceva?'. Desi le intelegem ingrijorarea si incercam, calm, sa le explicam cum functioneaza sistemul pe aici, totusi au cam inceput sa ne cam streseze.

Roxi a luat decizia sa urmeze niste cursuri de contabilitate la TAFE (Certficate 4 in Financial Services - Accounting) care vor incepe in februarie si vor dura un an. Mai putea sa aleaga si altele doua, unul pe Business Administration si altul pe Legal, dar asta parea sa aiba cele mai bune perspective. Se gasesc multe job-uri pe domeniu pentru cei care termina cursurile astea, iar daca va mai continua inca 6 + 6 luni dupa aceea (Diploma si Advanced Diploma of Accounting) va primi diploma de contabil.

Eu continui sa aplic la posturi de arhitect sau interior designer, ca am sanse mai mari decat sa devin desenator, asa cum imi faceam planul 'de rezerva' in Romania. Nu pentru ca eu, arhitect roman, as fi mai prost decat un desenator australian, ci pentru ca, din cate inteleg, aici se pune foarte mult accent pe specializare. Ca sa te angajeze cineva trebuie sa ai confirmarea ca stii sa indeplinesti atributiile postului si, de preferat, sa ai cat mai multa experienta pe acel post. Nu trebuie sa fii bun la toate, om universal, Leonardo da Vinci. De exemplu un desenator trebuie sa fi terminat un colegiu de profil, sa stie bine softul de proiectare (Autocad si Arhicad cele mai raspandite, din cate am vazut) si sa cunoasca regulamentele de proiectare, legislatia in constructii si sistemul conventional de reprezentari. Asa ca am sanse mai mari aplicand la joburi de arhitect (mai rare) decat la cele de draftsperson (mult mai numeroase).

Ne pastram optimismul, mai ales ca toti pe aici anticipeaza 'explozia' economica ce se pare ca va avea loc in WA la anul, legata de exploatarile miniere noi care se vor face si care vor atrage foarte multa forta de munca din mai multe domenii, inclusiv constructii.

Asa ca ne-am impacat cu gandul ca va trebui sa ne prelungim 'concediul'. Ca sa nu ne plictisim ne-am apucat sa alergam in fiecare dimineata, ne-am facut abonamente la biblioteca si ne-am luat de acolo carti sa citim, DVD-uri cu filme si CD-uri cu muzica. Gratis.

Iesind la alergatura am descoperit ca uneori, dimineata, la debarcaderul de langa noi vin delfini. I-am vazut deja de doua ori pana acum si am citit apoi ca nu a fost din intamplare si ca apar des acolo sa se dea in spectacol in fata multimii care se aduna de fiecare data cand ii vede.

Pe Esplanada exista si stoluri intregi de papagali albi si am vazut zilele trecute si cativa pelicani imensi. Lebedele negre au devenit deja o banalitate, ca sa nu mai zic de ratustele salbatice. Daca vreti sa vedeti ceva poze gasiti aici, ca am mai facut update la cele existente deja.

Acum o saptamana ne-am mai intalnit cu doi conationali, Bogdan si Kati, cu care ne-am inteles de minune si alaturi de care am mers in Fremantle, sa manance fetele nu's ce ciocolata la nu's ce cofetarie dichisita. Nici ei nu sunt prea 'vechi' pe aici, asa ca am sporovait cu ei vrute si nevrute si cu siguranta o sa ne vedem destul de des, mai ales ca ne sunt si vecini, oarecum.

De 1 Decembrie nu am facut nimic 'patriotic', tin sa va dezamagesc. Nu am cantat 'Desteapta-te romane', nu am arborat tricolorul nicaieri (ca nici n-avem vreunul) si, in general, nu ne-a patruns niciun sentiment national. O fi de la apa de-aici...

De doua ori am fost pe jos la cumparaturi in Victoria Park, la Woolworths. E la 4.5 km de noi si am venit terminati inapoi acasa, cu traista in spinare. Ultima data cand ne-am intors de acolo si eram in fata usii Roxi s-a pomenit ca nu stie unde sunt cheile. Le-am cautat peste tot si nu le-am gasit. Eu am ramas cu bagajele in fund pe trepte, ea s-a dus, obosita cum era, inapoi la magazin, unde credea ca le-a pierdut. Era atat de stresata ca nici nu mai tine bine minte cum a ajuns acolo, dar norocul a fost ca cei de acolo le gasisera si i le-au dat inapoi. Erau doua chei, una de la casa si una de la masina. Culmea, ca pana acum niciodata nu a pierdut nimic. Se vede ca e fericita, ca de-asta e si asa distrata... Doar ca imi venea sa nu stiu ce sa-i fac!

Explorand prin cartier am mai descoperit locuri interesante, ca de exemplu o 'alimentara' care aduce chestii italienesti si la care am gasit cannoli. Iar ceva mai departe de noi, in Northbridge, am mai gasit un magazin care vinde tot felul de mirodenii, seminte si boabe. Au acolo tot ce vrei si ce nu vrei, chestii pe care nu le mai vazusem in viata mea. Am vazut 6-7 feluri diferite de orez, malai vrac, telemea bulgareasca, conserve rusesti de sprot, foi de vita pentru sarmale si multe altele, o sumedenie. Asa ca atunci cand ni se va face pofta stim de unde sa ne aprovizionam.

Pana una-alta incercam sa o lasam mai moale cu mancatul si sa mai 'dam jos'. Mai ales eu. Si cum alergatul e cam plictisitor si prea obositor, iar mersul pe jos dureaza mult si e mai putin eficient, am vorbit cu mosii Nicolae si Craciun sa vina mai devreme anul asta si sa ne aduca la amandoi biciclete.
N-au fost chiar chilipiruri, dar pentru ca le-am luat pe amandoua odata am cerut discount si am primit unul destul de mare. Sefului de la magazin se pare ca i-a placut de noi vazandu-ne imigranti, ca si el era un korean care venise in Australia in urma cu 40 de ani, dupa cum ne-a povestit.
A trebuit sa ne cumparam si casti, care desi caraghioase sunt obligatorii aici. Dar macar te coafeaza frumos, dupa cum am aflat cand am ajuns acasa. Pozele sunt pe Picasa.
Bicicletele le-am luat de undeva din nordul orasului, din Osborne Park, iar pana acasa am venit pe ele. Si am facut un traseu frumos, pe langa Lake Monger, pe unde era plin de rate, lebede si pelicani, apoi am venit prin Kings Park, am traversat podul si am ajuns la noi pe Esplanada. A fost o plimbare excelenta, care mi-a adus aminte de 'vremurile bune', cand eram pustan si plecam de acasa cu bicicleta fara sa-mi pese incotro ma indept.
In Perth e o placere sa mergi cu bicicleta. Sunt foarte multe carari speciale pentru pietoni si biciclisti, asa ca foarte rar esti nevoit sa mergi pe strada. Iar mosulica de la magazin ne-a dat si cateva harti editate de Ministerul Transporturilor de aici cu traseele principale de bicicleta din Perth, dintre care cele mai spectaculoase par sa fie drumul care duce din centru la plaja, traseul de vreo 50 km pe tarmul oceanului (din suburbiile din nord pana in Fremantle) si traseele de pe malurile raului.
Abia asteptam sa le facem cat mai curand, mai ales ca de timp deocamdata nu ducem lipsa. Insa, din pacate, pentru cel putin vreo doua zile va trebui sa ne abtinem. Pentru ca si eu si Roxi, dupa prima zi de mers in sa, am capatat o sensibilitate in 'partile moi'. Acum asteptam sa ne treaca durerea si sa se mai tabaceasca pielea. Obrazul subtire... :)