marți, martie 23, 2010

Uneori, dragi copii, dupa soare vine ploaie... Cu grindina!!!


Update.
In weekend am facut pe comisarul de traseu la cursa de biciclete organizata in scop caritabil. Am fost la 'reciclare' intr-o seara saptamana trecuta, in care ni s-a povestit pe scurt cum sta treaba, iar duminica cu noaptea-n cap m-am infiintat la locul de intalnire, la Belmont Race Course (circuit de curse de cai, nu de masini; dar avem si d'ala, din cate stiu). Organizatorii ne-au dat la fiecare cate o statie radio si ne-au invatat sa le folosim (pe cei care nu stiau, ca doar eu imi facusem stagiul la 'transmisiuni' cand am organizat Balul Bobocilor in liceu). Pe urma ne-au urcat pe toti intr-un autobuz si au inceput sa ne planteze pe autostrada, ici-colo, pe sensul de mers de la nord la sud, ca doar asta era inchis circulatiei.
Mie mi-a fost trasata sarcina sa pazesc rampa de iesire de pe autostrada spre Joondalup - Hodges Drive (cu kalashnikovul, ca sa n-o fure niscai elemente potrivnice, desigur :). Ma aflam 'la doi pasi' de finish, asa ca primele doua ore au fost tare plictisitoare. Eram singur cuc pe autostrada si cred ca am facut vreo 10 km invartindu-ma de colo-colo, asteptand 'musterii'. Pe la 8.15 a aparut si primul ciclist, meseriasul sef, care plecase din Kwinana (adica de la vreo 58 km) la ora 7. Va dati seama cam cu ce viteza mergea... Dupa vreo 2-3 minute a aparut si al doilea, iar putin mai apoi locurile 3 si 4 care erau roata la roata. Si p-orma a venit primul puhoi. Care puhoi, de la atata dat la pedale, probabil, n-a mai realizat ca la iesirea de pe autostrada cu 4 benzi pe care venisera pana atunci drumul pe rampa se ingusta, asa ca unul dintre ei mi-a dat gramada vreo doua conuri reflectorizante. A avut noroc ca n-a venit in nas. Nu la fel de norocos a fost altul din al doilea pluton (puhoiul 2), care, dupa ce s-au imbulzit toti ca bezmeticii la gramada, s-a ales cu o glezna luxata si o taietura de mai mare invidia pe picior. Si nici macar in primii 50 nu avea sanse sa ajunga, berbecul... A trebuit sa chem ambulanta prin statie, a venit si un politist pe motocicleta cu o trusa de prim ajutor si pana la urma a fost ok. Iar in afara de asta am mai avut un pustan care a cazut si el. Nu prea rau, n-a murit nici ala.
In rest cursa a fost relaxata, dupa ce au trecut maniacii vitezisti. Au inceput sa apara si cei care participau la cursa de 30 km, tot felul de simpatici, pe tot felul de bicilete (ba chiar si pe monocicle, din alea ca la circ). Unii dintre ei erau costumati ba in pirati, ba in puscariasi sau zane, niste fete purtau rochii de seara... Fel de fel de oameni iesiti la plimbare, barbati si femei, unii mai grasi, altii mai in varsta. La sfarsit au aparut si cei din cursa de 10 km, cea speciala pentru familii, in care in care era plin de copii, care pe biciclete mai mari sau mai mici (dupa varsta), care pe bicicleta lui taticu'/mamica sau in remorcuta. Sarcii, pana in locul unde eram eu (si din care aveam o priveliste grozava) aveau de urcat mai mult de un km, iar la sfarsit rampa si mai abrupta le cam punea capac la majoritatea... Mi-a placut ca nu se lasau, megeau pe langa bicicleta, dar tot se straduiau sa termine cursa. Si toti cu care ne vedeam fata in fata imi zambeau, ma salutau, ba unii chiar imi si multumeau. Oameni neseriosi...

Numai bine ce-a trecut si weekendul si atunci sa-l vedeti pe Andu al meu barbierit frumos, cu camasa noua si pantaloni de stofa, prezent la noul seviciu cu 10 minute mai devreme si emotionat ca in prima zi de scoala. Si pe buna dreptate, ca fata de gheretele in care am lucrat pana acum (n-o spun in niciun caz in sens peiorativ), unde ma duceam in pantaloni scurti si cu barba de o saptamana, la astia nu merge nene asa. Biroul e imens (cu totul 3 etaje dintr-o ditamai cladirea de birouri) si arata ca un labirint. Seful meu direct (nascut australian, dar pe jumatate italian) pare de treaba (mai bine nu mai zic, ca m-am mai pacalit eu asa...), iar colegii sunt de toate nationalitatile, de zici ca esti la ONU acolo. In prima zi mi s-a facut cunostinta cu cei mai multi dintre ei, dar cum procesorul meu scotea fum de atata suprasolicitare, bineinteles ca pana azi am uitat cum ii cheama pe majoritatea. Eh! De parca ei ma mai tin minte...
Prima saptamana o sa fie de acomodare, se pare. Am un 'trainer' personal de ArchiCAD, un tip tanar si simpatic, singaporez venit in Oz de mic, care ma dadaceste cu rabdare. Lucrurile nu par prea complicate la prima vedere, sper sa fac progrese multumitoare.
Oricum, noroc ca nu prea sunt superstitios, ca prima mea zi de serviciu a adus cu ea si o furtuna de toata frumusetea, de i-a mers buhul pana in Romania. Pe la 4 s-a facut intuneric bezna afara si i-a tras o grindina profesionista de care n-au mai pomenit agaricii astia pe aici de cam multisor, din cate am auzit. Si din cauza ca in City e 3$/ora de parcare, iar astia de la firma nu dau parcare moka la juniori, masinuta noastra, saraca, era singura acasa si speriata, sub un pom in curtea blocului. Am gasit-o ciuruita pe capota si pavilion, ziceai ca-i comisarul Moldovan. Iar asigurare nu ne facusem, ca ne costa cat nu facea masina... Bine ca nu ne-a spart vreun geam, asa cum au patit multi altii, printre care si un vecin. Oricum nu e prima masina gaurita, ca si cu Loganul ne-a prins odata o grindina nasoala pe Bucuresti-Pitesti. Diferenta e ca pe-atunci aveam CASCO, insa oricum n-a mai iesit ca noua. Asta e, da-o-n fasole!...
De altfel nu de masina imi era mie ieri cand am venit (in sfarsit) acasa, ci de faptul ca portile noastre au incuietoare electrice, care nu mergeau ca nu era curent. Asa ca nu puteam sa intru si stateam ca popandaii in fata blocului, eu de o parte a portii, Roxi de celalta si ne uitam unul la altul. Pana la urma s-a gasit un vecin care stia un comutator de la care se putea deschide manual poarta de la parcare si multumita lui am reusit sa acced finalmente la domiciliu, unde am mancat o cina romantica (orez cu parizer) la lumina lumanarilor :)

Dar, desi inca in curte e plin de crengute si frunze cazute, masina e cum e, iar azi a trebuit sa cheltui o groaza de bani pe tzoale 'office', mottoul nostru ramane deocamdata acelasi cu al tarii: NO WORRIES, MATE!

Maine ma duc la serviciu in costum pe bicicleta. Ma doare la bascheti...

3 comentarii:

  1. Multa bafta la noul job man. Tine-ne la curent. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos, mai Andule!

    Imi pare rau de ceea ce-ai patit cu masina.

    Succes in noua slujba! Bravo!

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut, te asteapta un premiu la mine pe blog;)

    RăspundețiȘtergere