Noutati. Sfaturi. Lume buna care ne viziteaza (blogul). Jurnal de cazarma. Anunturi imobiliare

 
La cererea expresa a marelui public, cangurul negru revine. Pe cai mari. Sau caii negri revin pe canguri mari? Ca nu mai stiu. In sfarsit, nu mai conteaza...

Am inceput sa primesc din ce in ce mai multe emailuri si mesaje de la cei care citesc acest blog si ma bucura lucrul asta, ca asa ne mai cunoastem si noi viitorii (potentiali) conationali. Desi nu ma bate niciun gand sa ma reprofilez ca agent, nu ma deranjeaza deloc (ba chiar dimpotriva) sa ofer cate o parere (ca nu le pot numi sfaturi), dar adresez o rugaminte celor care imi scriu pe chestiuni legate de emigrare sa incerce sa se documenteze mai intai din sursele oficiale (incepand in primul rand de pe siteul oficial). Sunt multi care, asa cum se intampla si pe forum, ma intreaba generalitati de genul 'cum e in Australia?', 'se gasesc joburi?', 'ce sanse as avea sa ajung acolo?'. Lor as vrea sa le transmit urmatoarele: oameni buni, internetul asta e o mina de aur pentru cei care vor sa afle cat mai multe detalii despre Australia (si nu numai). Doar ca trebuie sa ai putina rabdare si un dram de bunavointa sa cauti si sa gasesti ce ai nevoie. Inteleg ca e un pas important pe care unii dintre voi vreti sa-l faceti, dar cu atat mai mult ar trebui sa nu va bazati pe opinii subiective ale unora sau altora. Si mai ales sa nu va asteptati sa va dea cineva 'mura-n gura'. Repet ce am mai spus de atatea ori: fiecare e diferit si se asteapta sa gaseasca altceva aici. Pentru unii se intampla sa iasa treaba bine (consideram ca si noi ne numaram printre acestia), iar pentru altii nu. Nimeni nu ofera garantii. Risti si castigi sau pierzi. Dar de riscat oricum risti. Noi, unii, ne-am asumat pe de-a-ntregul acest risc cand am hotarat sa plecam din Romania. Motivul era unul cat se poate de simplu: nu vroiam sa ajungem vreodata sa ne para rau ca am fi putut si n-am incercat.

Din ce citim pe net si mai vorbim cu cei de acasa, situatia in Romania pare din ce in ce mai albastra. Sau maro... De altfel va dau o veste 'senzationala': se pare ca Micul Boc are si el, bietul, ganduri de bejanie. Profitand de un instrument care urmareste activitatea pe blog, am aflat ca cineva din Cancelaria Primului Ministru pierde vremea cautand canguri verzi pe pereti ('n-am gasit alta rima' :), asa cum puteti vedea mai jos. Oare chiar asa de nasoala sa fi ajuns treaba? Am insa o veste proasta: meseria de Prim Ministru nu cred sa se afle pe SOL, deci slabe sperante...

Aceeasi veste si pentru Ministrul de Interne, din pacate... (sau poate o fi Ministrul de Interioare?)

Oi fi uitat sa platesc vreo amenda de circulatie si acum cauta sa-mi dea de urma, sa mai 'atraga fonduri' :)

Bugetari care n-au ce face la serviciu... Si te mai intrebi...

Sa revenim insa la oile noastre marsupiale.

Noutatile pe care le avem o privesc in special pe Roxi. Care, asa cum spuneam in ultima postare, avea ganduri serioase sa ia pusca si ranita la spinare si sa plece la 'razbel'. Adica sa se inroleze in armata.

Ce-i drept, jobul era foarte bun. Post pe contabilitate (adica ceea ce isi doreste sa faca), salariu mare si neimpozitat, cetatenie dupa 3 luni, posibilitati de promovare si pregatire imense (inclusiv universitate platita de ei), o gramada de facilitati deloc de neglijat, locuinta asigurata de armata cu o chirie probabil pe sfert din cat platim acum.

Asa ca s-a pregatit saraca de ea temeinic pentru testele preliminare, mai ales ca stia ca in general cei fara cetatenie au sanse destul de mici sa fie selectati. Dupa ce a luat primul test scris a urmat si un interviu pentru care s-a documentat despre tot ce presupune armata australiana (inclusiv despre pusca de asalt Steyr F88).

Iar in urma interviului (care a durat aproape o zi intreaga, cu tot cu vizita medicala si discutia cu un psiholog) a primit acceptul. Si o sapca frumoasa, drept recompensa :)

Ar mai fi urmat doar sa se prezinte la proba fizica preliminara (o formalitate). Iar apoi 80 de zile in programul de pregatire fizica si tactica din Wagga-Wagga. Care nu era deloc floare la ureche, mai ales pentru o faptura gingasa ca ea, dar cu atat mai mult era ambitionata sa reuseasca.

Insa pana la urma, dupa indelungi 'framantari', a renuntat (cu multe regrete) la ideea cu armata din cauza nesigurantei in ceea ce priveste locul in care ar fi urmat sa primeasca post. Nimeni nu ii putea garanta ca va primi job in Perth. Noi nu am fi exclus posibilitatea sa ne mutam in alta parte, desi ne simtim minunat in orasul asta. Deocamdata suntem insa oricum 'legati de glie' de sponsorizarea din partea WA si inca un an si jumatate nu ne putem muta in alta parte nici daca am vrea lucrul asta. Roxi ar fi urmat sa devina cetatean si pana la urma pentru ea nu ar mai fi fost o problema, dar exista riscul ca ea sa trebuiasca sa se mute la post si eu sa fiu nevoit sa raman aici. Si daca nu i-ar fi convenit, regula era ca oricum cel putin 4 ani de zile nu ar fi putut sa demisioneze.

Si chiar daca sa presupunem ca ar fi primit jobul aici, la fiecare doi ani urma sa fie relocata. Se mai intampla sa ramai la acelasi post 4 sau maxim 6 ani, dar pana la urma tot trebuia sa pui coviltirul la caruta si sa te duci unde te trimiteau ei. Pe cheltuiala lor, desigur, dar totusi...

Iar daca ai stii ca te trimit in Sydney, Melbourne, Brisbane, sau chiar in Hobart nu ar fi fost o mare tragedie, ca mai vedeam si noi lumea, dar daca ne trimitea in Alice Springs, Broome sau cine mai stie prin ce satuc uitat de lume pe unde au astia bazele militare? Eu ma apucam probabil sa proiectez tzarcuri pe la ferme, ca altceva... :)

Din pacate armata aici inca se bazeaza pe sistemul invechit cum ca barbatul munceste si femeia casnica are grija de copii si il urmeaza oriunde s-ar duce. Iar pentru noi nu prea se potrivea. Mai ales cu cat ne dorim sa prindem radacini cat mai repede, in sensul ca ne dorim sa ne construim o casuta si un bebe cat mai curand ;)

Deci, cu mare parere de rau, Roxi a renuntat la un job excelent, dar care ne-ar fi influentat viata intr-o prea mare masura. Si nu a fost singurul, de altfel.

Intre timp a gasit un job temporar de sase saptamani la o firma multinationala de inginerie. Firma e ca lumea iar jobul e simplu, ca invarte toata ziua niste hartii de colo pana colo, scaneaza niste dosare si arhiveaza niste chestii. Plus ca fiind job temporar salariul e destul de bun si Roxi se bucura ca mai poate sa scrie ceva 'experienta australiana' in CV.

Dar in timpul asta a mai continuat sa aplice pe ici-colo. Asa ca a fost chemata la un interviu si repede acceptata de unii care aveau o afacere cu terenuri de tenis. Jobul era destul de complex, incluzand si ceva elemente de contabilitate, dar firma era foarte mica si salariul pe masura, iar posibilitatile de promovare erau zero. Poate doar ca instructor de tenis :) Roxi a stat vreo doua zile in dubii, ca se spune ca in general primul job nu se refuza. Insa dupa ce am intors amandoi situatia pe toate fetzele si mai ales dupa ce a vorbit si cu agenta de recrutare, si-a dat seama ca mai rau ar face daca s-ar duce acolo cateva luni decat daca nu s-ar duce deloc. In sensul ca ori stai cel putin un an pe un post, ori pleci dupa cateva luni cu recomandari favorabile din partea angajatorului. Cum scenariul 2 era putin probabil sa se intample si cum nu vroia sa piarda un an acolo, Roxi a ales sa spuna pas si sa isi pastreze optiunile deschise pentru altceva mai bun. Intre timp oricum isi continua studiile (doar ca acum a ales sa se duca la scoala seara, ca sa poata sa mearga si la serviciu, daca s-o gasi).

Pe la jumatatea lui iunie am mai dat o tura cu Marius cu bicicletele pe malul oceanului, din Cottesloe pana in Hillary's si inapoi pe la City Beach. Ocazie sa mai dezmortim picioarele, sa ne mai bucuram de vremea frumoasa si sa-i fac lui Marius suficiente poze cu semnele de avertizare cu serpalai. 

Tot in perioada aia am mai facut si un gratar in aer liber in fata blocului lui Marius. E acolo un parculet (mai degraba un spatiu verde) pe marginea autostrazii, cu gratare, mese si veceuri cantatoare si am petrecut de minune impreuna. Doar ca am fost cam neinspirat, ca mi-am luat nadragii scurti si m-au nenorocit tantarii. Auzi, ba nene, tantari iarna...

La mine la serviciu treaba vad ca merge inainte. Stresul e aproape inexistent, desi se mai intampla uneori sa mai vina cate o avalansa de proiecte. Dar le descurcam fara sa ne dam prea tare peste cap. Bine ca vin, ca mai rau ar fi fost sa nu avem.

In continuare am mers pe bicicleta dimineata, mai ales ca pana acum vreo doua-trei zile a fost mai mereu soare si senin. Desi s-a facut cam frig, adica 4-5 grade noaptea, e departe inca de minima istorica de -0.6 grade :) Ziua insa sunt cam 17-18 grade, asa ca uneori mai vezi pe strada oameni in pantaloni scurti si slapi (printre cei cu paltoane si fulare). Dupa amiaza in pauza de masa prefer sa ies cu pachetelul pe malul raului si sa mananc la aer liber. Iar acum cateva zile era plin de papagali colorati in copaci. O frumusete!

Ca tot povesteam de serviciu, firma noastra a inchis una dintre casele de prezentare si a facut o licitatie interna pentru mobilierul si decoratiunile din interior. Ocazie cu care am mai cheltuit vreo suta si ceva de dolari anapoda pe niste prostii, dar macar am avut un motiv intemeiat sa mergem 75 de km pana in Mandurah, oras despre care auzisem ca e foarte frumos si pe care abia asteptam sa il vizitam.

Asa ca intr-o sambata dis-de-dimineata ne-am urcat in masina si am plecat. Pentru inceput la veterinar, ca pisoiului ii aparuse o chestie ciudata sub barbita si ne era frica sa nu fie cine-stie-ce ciuperca. Am avut noroc, era doar o mica julitura, asa ca l-am parasutat inapoi acasa si am plecat voiosi spre Mandurah.

Ne-am dus in primul rand sa ne recuperam achizitiile. Niste vaze, o veioza, un castron de sarma cu niste biloaie in el, o tava cu niste farfurii. Prostii... Dar ne-a placut cartierul.

E destul de interesant sistemul de dezvoltare al zonelor rezidentiale de aici. Dezvoltatorii (in general privati, dar se mai intampla sa fie si consiliile) cumpara o suprafata mare de teren, o parceleaza, aduc utilitatile la fiecare parcela, realizeaza infrastructura, asfel incat in momentul in care terenul e scos la vanzare strazile sunt asfaltate si aleile betonate, parcurile si locurile de joaca pentru copii sunt gata, vegetatia din spatiile publice e la locul ei, iar parcelele sunt aproape intotdeauna terasate si nivelate ca-n palma, pentru a fi mai usor de construit pe ele. Iar de construit nu construieste fiecare ce-l taie capul, ca aproape intotdeauna pentru aceste zone exista planuri de urbanism extrem de precise.

Se practica uneori ca o anumita zona (cam 10-20 parcele) sa fie rezervate pentru 'display houses', ale firmelor de constructii care isi permit. E ca un showroom de case, in care clientii pot intra sa vada ce le ofera fiecare si

unde pot discuta cu reprezentantii de vanzari. Iar cand restul parcelelor se vand, display-urile se inchid si se vand si ele, urmand a se construi altele in zone noi.

Dupa ce am luat ce aveam de luat si am mai dat o raita prin zona, am plecat in Mandurah in centru. E foarte pitoresc oraselul, cu o multime de case pe canale. Nu e ca la Venetia, desi multi dintre agentii imobiliari asa ar vrea sa lase impresia. In schimb e un loc ideal pentru o viata tihnita, cu masinile in garaj si barca in fata balconului. Si cu preturi pe masura pretentiilor...

N-am duce-o rau in Mandurah, cu conditia sa avem joburi prin apropiere, ca e cam departe de Perth. Imi amintesc insa ca primul job care mi s-a propus cand am venit aici era unul de draftsperson in Mandurah. N-a mai iesit nimic pana la urma (zic 'din fericire' acum), dar pe atunci as fi fost dispus sa fac naveta.

A fost frumos in Mandurah. Am facut din nou o multime de poze si am venit acasa foarte relaxati. Atat de relaxati ca Roxi a reusit sa dea gramada si sa sparga una din vazele cele noi... Am lipit-o eu cu super-glue, dar tot se vede. Aia e, ce sa-i faci, a mai crapat un drac :)

De curand Roxi a fost invitata la o cina la o prietena filipineza, o fata cu o poveste impresionanta. Pe scurt, cand era mica, desi erau sarace lipite pamantului la ele in Filipine, Roena si mama ei au alergat dupa un turist australian pe care il vazusera ca isi pierduse portofelul. In care avea toti banii (o adevarata avere pentru ele) si actele.

L-au ajuns din urma si i-au dat omului portofelul inapoi, ba mai mult, nici macar nu au vrut sa accepte o recompensa. Au ramas insa prieteni. Iar cand mama ei s-a imbolnavit, inainte sa moara, l-a rugat pe tipul ala, care intre timp devenise foarte bogat, sa aibe grija de Roena. Si el a ajutat-o sa vina in Australia si sa poata sa studieze aici.

Asa ca inca o posibilitate de emigrare pentru doritori: intotdeauna sa le dati portofelele inapoi australienilor (bogati) care le pierd :)

Cam cu astea ne 'laudam' deocamdata (daca nu pun la socoteala si noul telefon mobil pe care mi l-a facut cadou sotia din primul ei salariu ;) Astea si un lamai si un leustean pe care i-am cumparat de la Bunnings (ca tot ziceam mai devreme ca vrem sa prindem radacini).

Seara mai alergam 'pe malul garlii' (am facut ceva progrese; macar cu atat sa ne fi ales din pregatirea pentru armata) si ne mai uitam din cand in cand la cate un meci. Din pacate cele mai interesante sunt in toiul noptii, asa ca le-am cam sarit. Australia a facut o figura buna, terminand grupa pe locul 3 (cu 4 puncte parca), desi au furat-o de la nemti cu 4-0 in primul meci.

Oricum pe aici 'soccer'-ul e un fel de sport pentru domnisoare. 'Footy' (adica fotbalul australian) ramane detasat in topul preferintelor (e destul de spectaculos, ce-i drept), urmat de cricket si tot felul de alte sporturi ciudate precum netball, un sport mai mult de fete, asemanator oarecum cu baschetul, doar ca la asta pe teren sunt doar cosurile (fara panouri) si e mult mai static si plictisitor.

Iar Bambusica practica in continuare cu destoinicie curling-ul, asa cum de altfel o facea si in Romania. Cred ca vrea sa faca performanta...

Ca si alte noutati ar mai fi de spus ca ne-am trezit intr-o dimineata cu un nou Prim Ministru (o cucoana). Cum nu ma pasioneaza politica de aici (e prea 'light' in comparatie cu ce eram obisnuit) pot doar sa remarc decenta cu care a avut loc evenimentul. Nu am vazut sa iasa unii sau altii la televizor si sa inceapa sa faca panarama. Lumea pare mult mai interesata seara sa se uite la emisiuni de genul 'Master Chef' sau 'Australia's Got Talent' decat la bla-bla-urile politice. Pana n-o aparea si pe aici vreun domnu' Dan sau vreun domnu' Gadea sau vreun alt domn, mai stii?...

In incheiere as vrea sa profit de 'audienta' acestui blog non-profit ;) si sa fac un anunt imobiliar: garsoniera noastra din Bucuresti (str. Panduri) isi cauta ocupant(i) de incredere. Asa ca daca stiti pe cineva interesat si doriti sa-i dati de veste, v-am ramane recunoscatori. Ca e frumoasa, aranjata, mobilata, asa si pe dincolo, asta e de netagaduit. Doritorilor le putem trimite fotografii sau putem sa aranjam sa o vada. Emailul meu e andu.smeu@gmail.com

Si nu uitati: garsoniera-i cu noroc! Statistica ultimilor ani spune ca cei care au locuit acolo o perioada mai indelungata au sanse nemaipomenite de a lua drumul Australiei ;)

UPDATE 18/07/2010
Cu garsoniera s-a rezolvat. Si noua locatara nici macar nu pare sa aiba ganduri de emigrare.
Inca... ;)

Vine iarna cu focuri de arma

 Motto: 

Magnum .357! Wow!!!

  

A venit toamna. Sau iarna, ca nu e prea clar. Oricum, de cand a venit motanul si pana acum cred ca a mai plouat o data sau de doua ori si a mai fost innorat in vreo alte doua-trei zile. E drept ca seara si dimineata e cam frig, nu mai merge sa ma duc doar in camasa la serviciu. Dar, una peste alta, clima de aici e de nota 10, spre deosebire de celelalte orase mari si mai 'cosmopolite' ale Australiei (sic!).

In ultimul timp, pentru noi  lucrurile s-au 'asezat' de tot. Eu cu serviciul, de la 8 la 5, Roxi cu scoala si cu voluntariatul la Kids' Camps. Acum e cam stresata ca e in perioada examenenlor, dar isi face griji degeaba. Profesorii o apreciaza de fiecare data si deja o gramada din colegi ii trimit 'temele' pe mail sa se uite si ea peste ele inainte sa le predea. Nu o laud degeaba, chiar a facut treaba foarte buna pana acum. La vreo doua proiecte am mai ajutat-o si eu, pe partea de grafica (i-am facut un afis cu Homer Simpson si un fluturas pentru un cros in scop umanitar).

Mai nou i-a casunat sa se inroleze in armata. Nu, n-a luat-o razna de tot, nu e visul ei sa viziteze Afganistanul si nici nu e din cauza ca a vazut prea multe filme cu Rambo, ci a gasit acolo vreo doua posturi interesante pe contabilitate. N-ar fi rau, ca salariile in armata sunt destul de bune, nu se impoziteaza deloc si in plus ai si o sumedenie de sporuri si beneficii (ex. asigurare dentara gratuita, ceea ce in Australia e lucru mare, ca uneori trebuie sa faci credit la banca sa poti sa mergi la dentist sa-ti plombezi fasolele).

Deocamdata a dat un test preliminar de aptitudini (matematica, engleza si logica) pe care l-a trecut cu brio. Din nou, nu vreau sa o laud, dar dupa test i s-a propus de catre cei din comisie sa aplice pentru un post de ofiter.  Doar ca din pacate trebuia sa fie deja cetatean si sa fi terminat o universitate recunoscuta in Australia ca sa poate face asta ('Dreptul' din Bucuresti nu se pune).

Ce e interesant e ca am aflat ca daca te inrolezi in armata devii eligibil pentru cetatenie dupa 3 luni! Insa partea proasta e ca, se pare, daca un cetatean si un rezident concureaza pe acelasi post, indiferent cat de incomptent ar fi, cetateanul este cel care va primi jobul, in cele din urma. Asa ca nu e nimic sigur cu armata, deocamdata.

Privind insa partea buna a lucrurilor, ne-am apucat iar de facut sport. Alergam seara pe malul raului, iar Roxi s-a apucat serios de abdomene si flotari, ca sa poata sa treaca si probele fizice preliminare. N-o sa fie usor, mai ales cu flotarile, ca saraca pana acum nici o sticla de suc nu putea sa-si desfaca singura, dar face progrese promitatoare.

Iar daca va trece si de alte cateva filtre o asteapta apoi 80 de zile de pregatire fizica 'profi' in tabara militara din Wagga-Wagga. Nu, pe bune, chiar asa ii zice :) Iar pe mine ma asteapta 80 de zile de pregatire 'profi' in arta calcatului de camasi. Ceea ce nu e bine deloc! Dar cum n-am murit un an in Sicilia, in studentie, cand imi lasam tricourile la 'macerat' in ligheanul cu detergent cate doua-trei zile, dupa care le intindeam pe sarma si apoi erau bune de purtat, ma descurc eu cumva si acum.... :))

Om trai si-om vedea, ca selectia pentru armata dureaza cateva luni bune.

La mine la serviciu treaba merge destul de bine. Se vede ca e crestere economica, ca avem proiecte cu duiumul. In afara de pauza de masa nu am deloc timp de pierdut pe la birou. Ceea ce imi convine, ca trece ziua repede si nu ma plictisesc. Cu Archicad-ul m-am obisnuit repede, la fel si cu regulile de constructii si urbanism. Iar sefu' s-a declarat impresionat de progresul meu si m-a anuntat ca 'are planuri mari pentru mine'. Acum depinde ce-o fi insemnand asta... Ca poate inseamna ca are pentru mine niste planuri parter + etaj plotate pe A0...

Oricum am depasit faza de inceput in care eram speriat de bombe de atmosfera de acolo si acum imi fac treaba relaxat, de obicei cu castile in urechi, alternand Iron Maiden + metale ceva mai grele cu Timpuri Noi,  Zdob si Zdub, Celelalte Cuvinte si Iris. Asa, sa nu uit de unde-am plecat ;)

Ca fapt divers, managerul de drafting, un tip care se apropie de 60 de ani si care sunt sigur ca are un salariu de invidiat, vine in fiecare zi la birou cu un Renault 12, adica modelul-mama al Daciei 1310. Break, culoarea oului de ratza, arata ca noua. Si e foarte mandru de ea. I-am zis ca daca ii trebuie piese sa se duca in Romania, ca acolo nu mai stiu 'colectionarii' cum sa scape de ele.

Din casa nu prea am mai iesit decat pana la Marius, noul nostru compatriot si vecin de cartier, la care am fost sa-l cunoastem, sa-i uram bun venit si sa-i 'botezam' apartamentul.

In alta seara am mai fost in vizita la proprietareasa noastra, care ne invitase la cina. Am ramas cu gura cascata cand am vazut in ce complex de apartamente stau ea si sotul ei. Dincolo de gradina cu gazon perfect, barbecue, piscina in aer liber si cea acoperita si incalzita, sala de fitness, terenurile de squash si basket, holul blocului placat cu marmura alba pe jos si travertin rosu pe pe pereti, in care tronau niste canapele impecabile, de piele alba, ceea ce ne-a impresionat cel mai mult e ca acel complex fusese construit, asa cum l-am vazut, cu 26 de ani in urma... Ne-am intors din vizita si cu 'cheesecake'-ul pe care il dusesem, ca gazdele noastre urmau sa plece vreo cateva zile de acasa si nu vroiau sa il primeasca si sa se strice. Norocul nostru...

Cam asa arata, in ansamblu, viata noastra la trecerea pragului psihologic (sau psihiatric?) de 30 de primaveri. Sau toamne, depinde de pe ce parte a globului privesti... Si cum nu se putea sa ramana necelebrata o asemenea aniversare, am invitat toti prietenii mai apropiati pe la noi, ca intre romani, sa cinstim, sa ne veselim :)

Iubita mea nevastuica a tinut din nou sa isi demonstreze calitatile culinare (pana nu demult cvasi-inexistente, ce-i drept :) si a intocmit un meniu smecheros, cu tot felul de bunatati preparate de ea. Plus un platou cu nu'sh ce sushi rolls 'de fitze', pe care l-a comandat, dar care n-a avut asa mare succes precum bucatele gatite de ea.

Si-a dat saraca nu numai masura talentului, ci si sangele, la propriu, ca pe cand toca niste legume a reusit sa se taie la un deget. Suficient de rau ca sa fim nevoiti sa mai vizitam un 'obiectiv' important, si anume Urgentele de la Royal Perth Hospital. A fost o intreaga aventura, ca am gresit drumul si am pierdut vreo ora pana am ajuns. Iar acolo am mai avut de asteptat, timp in care, din fericire, Roxanei i s-a oprit sangerarea si dupa ce o asistenta i-a pus un nou bandaj am plecat inapoi acasa, fericiti ca a scapat usor. Si cica mai vrea in armata...

Pregatirile pentru petrecere au continuat a doua zi pana la ora la care au venit musafirii (noroc ca au intarziat putin, ca eram cu toate vraiste), dar a iesit totul super, toti au fost veseli si s-au simtit bine, iar tortul  a fost excelent. Iar la asa ocazie  nu se putea sa nu imbrac tricoul cu dubla valoare sentimentala, facut cadou de prietenii mei din Romania.

Oricum, cel mai frumos cadou l-am primit, desigur, tot de la iubi meu. Stiind cat de gelos si de ofticat eram pe posibilitatea ca ea sa primeasca in viitorul nu prea indepartat pistol de serviciu si dupa ce aflase de la mine (de pe cand eram inca in Romania) ca in Perth sunt poligoane de trageri in care nu e nevoie sa ai permis de port-arma, mi-a facut bucuria si damblaua si a rezervat o 'runda' pentru astazi. Stiti ce se spune despre barbati, cum ca nu sunt decat niste copii cu jucarii mai mari si mai scumpe... In cazul meu recunosc ca e valabil.

Asa se face ca, insotiti si de Darie, care a percutat imediat cand i-am spus unde mergem, de dimineata am plecat impreuna la poligon.

Recunosc ca aveam ceva emotii, mai ales ca nu am tras niciodata cu arma pana acum, dar, orgolios, nici n-am vrut sa pornesc  'de jos'. Asa cam am ales un revolver Magnum cal. 38, al carui glont era mai mic doar decat cel de Colt .45 (data viitoare :). Iar Darie si-a incercat norocul cu un Beretta de 9mm (se pare ca i-a placut tare mult filmul "Arma letala", care era mentionat in 'pedigree').

Si pentru ca Roxi cumparase in prealabil cu 65 de dolari un catalog plin cu cupoane de discount valabile in tot orasul, am gasit unul valabil acolo cu care am primit gratis si o pusca cal. 22. O pocnitoare, dar a fost un bun 'aperitiv' pentru tunul care a urmat. Spun 'aperitiv' pentru ca, ingenios, la poligon era un afis mare cu toate armele disponibile pe care scria 'Meniu'.

E imposibil de descris cat de entuziasmat eram cand am luat pistoloiul in mana prima data. Atat de entuziasmat ca am uitat sa-mi pun castile pe urechi, iar dupa am tras primul cartus, am ramas buimac din cauza zgomotului asurzitor. Si cand spun asurzitor de fapt inseamna asurzitor-asurzitor, nu bascalie! Exact ca in filme, cateva secunde nu am mai auzit nimic, pe urma incet-incet mi-a revenit auzul. Suficient cat sa incep sa descifrez mustruluiala din partea nevestei... Dincolo de acest mic incident a fost o veselie generala, mai ales urmarind-o pe doamna care se chinuia sa nimereasca si ea tinta, dar era terifiata de recul si de zgomot si ii tremurau mainile de fiecare data cand se chinuia sa apese pe tragaci. A trebuit sa recunoasca totusi faptul ca i-a placut si ei. Ce 'performante' am reusit amandoi puteti vedea din pozele noastre.

A fost inca o zi minunata, in care am mai bifat un lucru 'de facut inainte de a muri'. Abia ii astept pe baietii mei din gasca sa vina sa ma viziteze. Ce canguri, ce ocean, ce peisaje... Astea-s mai mult pentru fete. Noi o sa avem treburi mai serioase ;)

Alte chestii notabile nu prea s-au mai petrecut. Daca nu punem la socoteala faptul ca a inceput sezonul reducerilor si intr-o seara am resuit sa golim restul din salariu de pe card. Asta e, nu conteaza, important e ca ne-am luat o multime de chestii ca lumea de imbracat. Mai ales Roxi. Care acum nu mai are motive sa carcoteasca din cauza ca nu se gasesc haine bune si frumoase aici, dupa ce ca si-a luat toate numai 'de firma', deh...

Ne mai intreaba unii-altii daca ne e dor de Romania. Raspunsul sincer e NU. Hotarat. Nu o spunem cu bucurie, dar asta e adevarul. Ne e dor de ai nostri, insa vorbim zilnic cu ei pe Skype, asa ca suntem mereu la curent cu ce fac ceilalti. Ne mai e dor de familie, prieteni, chiar si de anumite locuri pe care le indragim, dar de Romania, in ansamblu, nu ne e dor deloc. Iar de Bucuresti cu atat mai putin. Ne simtim si acum privilegiati si recunoscatori ca am ajuns intr-un asemenea loc minunat si cateodata ne pare rau si chiar cumva nedrept fata de unii din prietenii nostri care au ramas in Romania, dar care stim ca si-ar dori si ei sa isi traiasca viata intr-o tara precum Australia. Cu atat mai mult cu cat am aflat ca situatia de acolo se 'maroneste' pe zi ce trece. Pacat, mare pacat...

Sub influenta prafului de pusca pe care inca il mai simt in nas si a adrenalinei care nu m-a lasat deloc sa dorm sambata dupa-amiaza, desi ma trezisem de la 6.45, voi incheia aici. Sunt curios daca la noapte voi visa cowboy si indieni. Si mai ales sunt curios sa aflu din ce tabara voi face parte.

Ooooofff! Viaaataa meaaa in Australieaaa!

Preambul. Am promis intr-unul din raspunsurile la comentariile de la postarea trecuta ca voi incerca sa fac o descriere sumara a vietii de aici, asa cum o traim si o percepem noi dupa aproape 7 luni de cand am ajuns. Sunt convins ca pe majoritatea celor care vor sa ajunga si ei aici ii intereseaza chestia asta. Problema e ca ma tot gandesc si nu prea stiu de unde sa incep si nici cum sa continui. Asa ca am incercat sa imi imaginez ce mi-as fi dorit eu sa aflu despre Australia inainte sa ajung aici.. Sper sa nu va dezamagesc, dar voi povesti tot la modul general, ca nu cred ca ar avea sens sa ma apuc sa fac liste cu cat costa pe-aici spanacul, gazul si ciorapii flausati. Pentru cei curiosi despre asemenea amanunte, 'goagalul' lui nea Marean se poate dovedi un instrument minunat.

Paranteza. Dar inainte de a incepe permiteti-mi sa impartasim cu voi bucuria pe care am trait-o ieri cand Bambusica, motanul nostru cel drag, si-a incheiat perioada pe care a trebuit sa o petreaca in carantina. L-am recuperat de la centrul 'de detentie' de la prima ora, dar saracul era cam traumatizat si a miorlait si s-a jelit tot drumul pana am ajuns acasa. Aici a dat el tarcoale vreo doua ceasuri prin toate cotloanele casei, cam speriat, dar dupa aceea pesemne ca i s-a terminat tarcoalea :), s-a linisitit si i-a venit in sfarsit inima la loc. Mai nou se plimba tacticos ca un rege prin toata casa si toarce ca o morisca ori de cate ori ajunge pe langa noi. Iar acum, in timp ce scriu astea, sta lipit de mine si trage la aghioase de poti sa tai lemne. Pozele din prima lui zi la noi acasa aici.

Nu va puteti imagina cat de mult am asteptat momentul asta! Dincolo de cheltuielile deloc de neglijat pe care bucurosi le-am facut ca sa il avem alaturi de noi pe Bambusica trebuie sa mentionam ca am avut si mare noroc cu Irina, prietena noastra de la care il avem si care acum locuieste in Germania. Ii multumim inca o data mult-mult de tot, ca daca nu ne ajuta ea, nu vad cum am fi putut sa il aducem pe maimutoiul asta aici. Era varianta Singapore, dar ideea de a-l tine inchis intr-o cusculitza (ca pe gainile de crescatorie) timp de 6 luni nu ni s-ar fi parut deloc acceptabila.

Oricum, daca nu am fi avut alta varianta macar am fi fost impacati cu ideea ca ar fi trait fericit si alaturi de mama si de tata, care n-au fost ei deloc incantati la inceput de ideea ca noi sa avem pisica (dar n-au prea avut ce face), insa au prins atat de mare drag de el in perioada cat a stat la ei ca nu mai vroiau sa ni-l trimita :) Dar asa macar vor avea trei motive in loc de doua sa vina sa ne viziteze mai repede. Sau poate chiar mai multe in curand, cine stie? ;)

Inchidem paranteza.

Revenim la subiect. Viata in Australia. Mai precis viata in Western Australia. Si mai precis viata in Perth, ca sa nu dam apa la moara carcotasilor.

Primul lucru pe care consider ca ar trebui sa-l spun curiosilor ar fi acela ca este diferita fundamental de viata din Europa in general si de cea din Romania in particular. Incepand chiar de la spatiul in care se desfasoara. In afara de centrul de afaceri (CBD) in care se afla cladirile inalte de birouri, restul orasului este dezvoltat pe orizontala, iar filozofia aplicata cred ca a fost ceva de genul "sa nu ne inghesuim (tovarasi)!". Ca unitati administrative, zona metropolitana a Perth-ului e impartita in 'shires' (cred ca o traducere aproximativa ar fi 'comitate'), iar intr-un shire sunt incluse mai multe suburbii.

Locuintele si chiriile.

Majoritatea covarsitoare a locuitorilor din Perth traiesc in case parter. Blocurile sunt destul de rare, in general sunt destul de vechi si cu acces pe cursiva, cu spalatorie si uscatorie la comun (2$ spalatul) si sunt populate in mare proportie de noi, proaspetii imigranti :). Chiriile pleaca de la peste 200$ pe saptamana, insa noi personal n-am gasit nimic decent sub 300$. Desigur ca pe masura ce te apropii de centru si pe masura ce creste  gradul de mobilare/utilare, preturile la apartamentele trec de 400$/saptamana. Noi am fost nevoiti sa ridicam stacheta de la 250$ (cat ne propusesem inainte de a veni) la 350$ ca sa putem fi multumiti, pentru ca fotografiile de pe site-urile agentiilor sunt inselatoare. Trebuie insa spus ca la banii acestia se gasesc de inchiriat si case cu 2-3 dormitoare (+ living) prin suburbii mai indepartate (desigur, fara prea mari pretentii). Inchirierile se fac aproape exclusiv prin agenti (noi facem exceptie), iar procedura presupune sa aplici aproape la fel ca pentru o slujba, completand un formular cu datele de identitate si recomandari. Pentru un nou-venit e uluitor sa constate ca i se cer cel putin cate 3 referinte (de preferat din Australia) diferite pentru fiecare membru al familiei (exceptand copiii, desigur). Intotdeauna se plateste in avans un 'bond', echivalent cu chiria pe cateva saptamani (doua in cazul nostru).

Casele in Australia sunt relativ ieftine. Configuratia pentru o casa 'standard' parter de peste 200 mp cuprinde garaj pentru 2 masini, 3 dormitoare, study, theatre (camera de 'cinema', o fixatie a australienilor), bucatarie, dining, living, laundry (trad. spalatorie?), doua bai si o veranda sau un pridvor la intrare si un alfresco (o terasa acoperita) adiacent pe exterior livingului. Pretul unei asemenea case (fara a include aici si terenul) pleaca de undeva intre 170.000 - 220.000$, in functie de finisajele alese, mobilierul si utilarea pentru bucatarie si baie (care intra in pretul casei).

Sistemul constructiv pentru 99% din casele australiene este cel denumit 'double brick' (peretii exteriori ai casei alcatuiti din doua panouri de zidarie paralele de cate 9 cm cu o cavitate de 5 cm intre ele). Cavitatea functioneaza ca strat termoizolator. Inaltimea casei, in proiectare, se specifica in functie de straturile de caramizi (o camera obisnuita are 28 straturi, ceea ce inseamna 2.435 m).

In general doar fatada principala este tencuita, pe celelalte ramanand zidaria aparenta (caramizi sau piatra fasonata). Polistirenul si termopanele sunt inca tehnologii considerate de lux pe aici. Nu se utilizeaza betonul armat decat pentru o fundatie pe perimetru adanca de cca. 30 cm si pentru placa. Nu cred ca exista case cu subsol sau beci. Acoperisul se face din lemn, iar pentru casele parter (si pentru majoritatea celor cu un etaj) podul nu este habitabil. In pod mai intra doar din cand in cand cate un nene care stropeste cu insecticid sa mai moara paianjenii, ca in rest...

In case nu se instaleaza incalzire centrala (se asigura insa un racord de gaz in living pentru o eventuala soba). Apa calda e asigurata de panouri solare si o centrala pe gaz sau electrica. Aerul conditionat este standard pentru orice casa noua. In optiunile constructorilor se gasesc si celule fotovoltaice intre 1.5 si 6 kW.

Regulile de urbanism (R Codes) interzic peretii mai lungi de 9 m si mai inalti de 3 m pe limita de proprietate (calcanele). Retragerile fata de strada, de loturile invecinate, panta minima a acoperisului si multe alte detalii sunt clar specificate in functie de zonificare. De asemenea R Codes reglementeaza si pozitia casei pe lot astfel incat zona de terasa si curte sa beneficieze de orientarea catre soare (in emisfera sudica, adica si in Australia, soarele trece pe la nord, da?).

Desi este destul de invechit si refractar, totusi sistemul constructiv australian are avantajul de a fi simplu si ultra-testat, asa se face ca mai toate casele arata destul de decent (mai apare si cate o 'ciuperca' din cand in cand, dar nu de calibrul palatelor romulane sau viloaielor becaliene).

Transporturile.

Si in Perth sunt ore de varf dimineata intre 8 si 9 si seara de la 5 la 6,  in care autostrada devine aglomerata in apropierea centrului, dar in afara de asta se circula foarte bine. Locuri de parcare se gasesc cu duiumul la orice ora, dar desigur ca nu pe de-a moaca. Cele de pe strada sunt cu timp limitat (intre 1/4 si 2 ore, in general), in ideea ca cei care vin la serviciu cu masina sa nu o lase acolo 8 ore, ci intr-unul din zecile de garaje acoperite, in care nu sunt astfel de limitari. Parcarea e foarte scumpa (cam 3$ ora), probabil tocmai in ideea de a incuraja transportul public. Care nu e stralucit, dar totusi functioneaza onorabil. Cand spun ca nu e stralucit ma refer in principal la suburbii, unde autobuzele nu circula decat pe anumite strazi, asa ca in cazul in care nu stai suficient de aproape de centru masina devine un 'moft' absolut indispensabil. Insa majoritatea celor care vin sa munceasca din suburbii in centru isi conduc masina pana la statia de tren, o parcheaza in parcarea speciala (si gratuita) si apoi vin cu trenul pana in centru. Chestie care nu consuma nici timp prea mult, nu e nici prea stresanta si nici asa de costisitoare ca parcarea in centru (cu toate ca un bilet de tren, doar dus, trece uneori de 4$, in functie de suburbia din/in care mergi).

O alta chestie legata de parcare e dimensiunea locului marcat. Locurile de parcare sunt uriase in comparatie cu Romania. Fara sa exagerez am intalnit situatii in care as fi putut sa mai parchez o masina ca a noastra pe acelasi loc de parcare fara prea multa truda.

Pentru mine bicicleta ramane cel mai placut si ieftin mijloc de transport, cat o mai tine vremea. Tocmai ce ne-a mai construit primaria un tronson de pista speciala pentru biciclete pe esplanada. In rest am alternativa autobuzul (1.28$ pana in centru) sau vaporasul (1.78$ traversarea). In zona centrului, intre cateva statii, toate autobuzele sunt gratuite.

Strazile sunt excelente, indiferent daca sunt in centrul orasului sau la mama naibii, in pustietate. In afara de marcajele cu vopsea pe strazile importante sunt montati 'ochi de pisica', astfel incat noaptea nu trebuie sa iti faci griji decat de canguri.

Australienii au o boala cu masinile puternice. Masinile cu motoarele V8 de 5 sau 6 litri, cu 4 tevi de esapament si cu tot felul de spoilere fac parte din peisajul cotidian. In special Holden si Ford. Si mai ales modelele gen 'papuc', cu doua locuri si bena (acoperita) in spate. La chioscurile de reviste sectiunea de tuning auto ocupa o zona uriasa. N-au astia pe ce da banii, mai ales ca toti mergem cu aceeasi viteza, nu prea se incumeta nimeni sa depaseasca limita (sau, daca o fac, o depasesc cu masura, cu maxim 10-15 km/h, nu trec ca torpila pe langa tine). Pe autostrada nu se 'dau flashuri' celor care merg mai incet, indiferent pe ce banda se afla, nu se claxoneaza ca apucatii. Daca semnalizezi ca vrei sa schimbi banda mai mult ca sigur vei fi lasat sa faci asta (desigur ca si un gest de multumire va fi intotdeauna apreciat).

Benzina nu pare sa mai fie asa ieftina ca atunci cand am venit (cand cumparam cu sub 110 centi/litru). Acum daca gasim sub 130 e bine. Poate e din cauza ca lucrez si nu mai apuc sa ma duc cand trebuie, ca aici pretul benzinei variaza in functie de zile. Joia era cel mai ieftin iar in weekend cel mai scump, dar acum am vazut ca joi seara, cand toata lumea merge la cumparaturi, benzina era 135 centi. Noroc ca ghiuleaua noastra nu consuma prea mult.

Cumparaturile si facturile.

In WA exista doua mari concerne: Woolworths (australian) si Coles (american) care isi impart piata de retail. Nu stiu daca intre cei doi exista cu adevarat concurenta sau colaboreaza pe ascuns, cert e ca au cam aceeasi marfa la cam aceleasi preturi. Nici macar nu stii la care sa te duci mai des, ca poate azi e oferta la cascaval la Coles, saptamana viitoare va fi la 'Woolie'. Un lucru care ne-a derutat pe noi primele dati cand am intrat in supermarketurile australiene este diferenta de marfa fata de Europa. Sunt destul de putine marci comune. Desigur ca exista si aici Coca-Cola, dar de exemplu Fanta nu se gaseste decat de portocale. Se gasesc in schimb o sumedenie de alte marci indigene (pe care se si precizeaza ca sunt 'proudly made in Australia' sau '100% Australian owned'), mai ieftine sau mai scumpe, mai bune sau mai proaste. Dar si-alea proaste parca tot sunt mai bune decat produsele de casa de gen '1' din Carrefour...Ce e foarte interesant e ca veti gasi aici la supermarket alei intregi cu produse de care nici nu ati auzit, cu tot felul de mancare asiatica sau de cine-mai-stie-unde, legume si fructe ciudate, tot felul de minunatii...

In general e bine sa urmaresti ofertele speciale si sa cumperi produse la promotie, pentru ca reducerile sunt importante. De asemenea e bine de stiut ca, nefiind deschise duminica, sambata dupa 4 se fac reduceri imense la carne (de pana la 60-70%). Si cred ca si la alte produse perisabile, tocmai din cauza sa nu fie nevoiti sa le tina pana luni si sa se strice.

Ca tot vorbim de programul magazinelor, majoritatea nu sunt deschise decat pana la 5, cu exceptie joia, cand au program pana la 9. Duminica e aproape totul inchis. Singurele lanturi de magazine deschise pana mai tarziu, inclusiv duminica, sunt IGA (supermarketuri) si Bunnings (casa si gradina). Noi ne consideram norocosi ca locuim foarte aproape de o IGA. Chiar daca la inceput aveam senzatia ca e mai scump decat la Coles si Woolworths, ne-am lamurit ca de fapt depinde de noroc. Dar ce-i drept e mult mai mica si ai mai putine variante intre care sa alegi.

Din socotelile noastre de pana acum am ajuns la concluzia ca pentru mancare si casa cheltuim cam 200$ pe saptamana. Pare poate destul de mult pentru doar doua persoane (acum + o pisica, deci cred ca mai creste marja), dar sfatul meu este ca odata ajunsi aici sa incercati sa nu mai faceti comparatia cu Romania, ca va vine rau si ajungeti sa o dati pe fasole cu fasolica (de fapt ce fasole, ca legumele sunt la fel de scumpe precum carnea aici...). Piete de legume exista, dar sunt cam rare si pentru un kil de morcovi mai ieftini nu stiu daca merita intotdeauna sa bati 20 km. Sunt si magazine cu produse europene, coloniale si mirodenii chiar mai  ieftine decat la supermarket, dar si ele sunt rare.

O alta diferenta semnificativa fata de Romania o reprezinta lipsa 'non-stopurilor' si a buticurilor de cartier. Prin suburbii sunt zeci de strazi unde nu gasesti altceva decat case, nu e niciun chiosc, nimic. Asa ca 'sa te duci pana la colt' nu prea functioneaza pe aici. In cel mai bun caz te urci in masina si conduci pana la o benzinarie, ca astea mai sunt non-stop si acolo au si paine, si de-ale gurii. Scump, dar platesti daca ghioraie matzul la 11 noaptea...

Despre magazinele de haine nu prea ma pricep ce sa va zic, dar  Roxi nu e pe deplin multumita. Vorbim de magazinele de haine elegante, nu sport, ca din alea se gasesc din abundenta, frumoase,  ieftine si bune. Insa genti, costume, pantofi pentru doamne, din cate am vazut, sunt ori prea scumpe, ori prea ciurucuri. In perioadele de reducere (in iunie si de Craciun) e bine sa fii cu portofelul burdusit si cu ochii sarma, ca merita. Daca mai apuci, ca e o adevarata frenezie si toata lumea cumpara tot ce prinde.

In rest ar mai fi ramas de spus despre facturile la utilitati. Ca si chirias la bloc nu platesti 'intretinere', ci plateste proprietarul anual o suma unei companii care administreaza cladirea (dau cu matura, uda plantele, duc gunoiul). Noua ne vine factura la curent electric cam 35$/luna, gazul 25$/luna, apa inca nu ne-a venit de plata pana acum (de juma' de an:), internetul ADSL2+ 25 Gb e 90$/luna (deocamdata platim doar jumatate in primele 9 luni), telefonul fix 30$/luna, cablu nu avem (ar mai fi fost si ala vreo 90$/luna), telefoanele mobile sunt pre-paid, dar le expira valabilitatea la o luna sau doua (in functie de ce varianta alegi) si ne costa si alea cam 40$/luna.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa.

Sper sa fi satisfacut oarecum curiozitatea celor interesati. Probabil ca ar mai fi ramas multe de spus, dar cred ca deocamdata e suficient. Daca cineva doreste sa afle mai mult, ii voi raspunde cu placere la intrebari punctuale. Eu consider ca oricat de bine informati ati fi, Australia va fi oricum surprinzatoare. Asa ca sfatul meu pentru cei care ne vor urma este sa nu incercati sa va pregatiti de acum 'scenarii' prea complexe pentru aici, ca oricum nu se vor potrivi. Cel mai important e sa fii adaptabil si sa rezolvi problemele pe masura ce le intalnesti, ca nu o vei putea face anticipat. Imi amintesc ca acelasi sfat i l-am dat si lui Marius 'Navigatoru', cauria ii urez si pe aceasta cale bun venit si acomodare usoara.

Pastele, Red Bull Air Race, Anzac Day... La jumate de-an numai sarbatori, da-o-n pisici!

   
Am implinit deja o jumatate de an de cand am ajuns in Oz. Si s-au intamplat asa de multe lucruri in perioada asta ca mai ca nu ne vine sa credem ca a trecut doar atat.

Asa cum speram de dinainte sa venim, am reusit ca pana la implinirea acestor 6 luni sa facem ca viata noastra sa intre cat de cat intr-o rutina. Binevenita, de altfel. Un adevarat 'fagas de normalitate', ca sa folosesc un cliseu care ma scoate din sarite :)

Eu m-am acomodat bine la noul serviciu. M-am obisnuit cu atmosfera de birou mare, ma inteleg bine cu colegii si sefii (pe majoritatea am invatat chiar si cum ii cheama :) si, cel mai important, m-am imprietenit la catarama cu vechiul meu dusman, ArchiCAD-ul. In plus de asta sunt fericit ca ma duc in fiecare zi la munca pe bicicleta, la camasa si pantaloni de stofa, desigur. Fac intre 20 si 30 min la dus, in functie de ruta pe care o aleg (pe malul nordic sau sudic al Swan River) si max. 15 min. la intoarcere. Mai cu privirea dupa cate un papagal, mai ocolind cate o rata salbatica, drumul pe langa rau dintre casa si serviciu e modul perfect de a-ti incepe si incheia ziua. Incerc sa profit inca de vremea buna, care sper sa mai tina macar pana spre sfarsitul lui mai.

Roxi isi continua cursurile si mai nou s-a apucat sa lucreze voluntar, o zi pe saptamana, la o organizatie non-profit pentru ajutorarea copiilor cu handicapuri psihice. Desi lucreaza la birou, nu direct cu ei, e fericita ca ajuta si ea cumva. Ca sa nu mai zicem de faptul ca orice actiune de genul asta da bine in CV...

Cam asta ar fi rutina de care pomeneam la inceput. Desigur ca in afara de rutina se mai intampla una-alta...

Ca de exemplu Pastele. Care anul acesta a coincis la catolici si ortodocsi. Fericirea mare a fost ca am avut doua zile libere (vineri si luni) dupa doar doua saptamani de serviciu.

Nu ne-am propus sa pregatim toate cele traditionale, ca nu ne prapadim de dorul cozonacilor sau al drobului, dar am cumparat totusi vopsea de oua (trei culori, rosu, galben si albastru, ca doar astea se gaseau la un magazin in Victoria Park) si am facut cateva oua colorate si o salata de boeuf. Pe care am decorat-o in ton cu tema blogului, asa cum puteti observa mai jos.

La sugestia lui Gabriel ne-am strans mai multi 'forumisti' si in duminica Pastelui am mers impreuna la picnic in Mundaring National Park. Locul in care am oprit era pe malul lacului de acumulare construit cand s-a descoperit aur in Kalgoorlie si era nevoie de o conducta care sa alimenteze cu apa noile asezari.

Am ciocnit oua, am degustat reciproc 'merindele' unii altora, am sporovait si am jucat carti si table, le-am facut poze unui canguroi si catorva papagali care se aciuasera si ei pe acolo printre 'picnicosi', mai o bere-doua-trei si uite-asa am petrecut Pastele intre romani.

Chiar inainte de Paste ne-am pomenit ca pe toate stradutele din cartier au inceput sa apara maldare de tot felul de lucruri vechi: mobila, cutii si cutiute, valize, electronice etc. Nu cred ca avea neaparat de-a face cu faptul ca urma sa vina Pastele si facea lumea curatenie. Din cate am aflat, de cateva ori pe an fiecare suburbie are perioade desemnate in care gunoierii strang tot ce gasesc in fata casei. Ca in rest totul se face automat: scoti tomberoanele in fata casei, masina trece si le agata cu un carlig, le goleste si le pune la loc. Ce nu e in tomberon nu e treaba lor, ca gunoierii de obicei nici nu coboara din masina.

Oricum, foarte interesant. Era ca la supermarket. Noi am gasit un computer cu monitor de 17" (CRT, desigur) si (ca romanii...) ne-ar fi parut rau sa il lasam afara, sa raceasca, sa faca pneumonie. Asa ca l-am luat la noi acasa, i-am dat o supa calda (a se citi i-am facut rost de un cablu de alimentare, o tastatura si un maus) si l-am adoptat. Doar ca inca nu i-am pus nume. Si sa stiti ca nu e chiar de colo: Pentium 4 1.6 Ghz, 256 ram, GeForce 4 32 mb, HDD 40 Gb.

Ce m-a amuzat cel mai tare e ca cel care il aruncase nu se obosise sa stearga nimic de pe el. Intr-adevar avea un cont cu parola, dar pe care am reusit imediat sa o resetez intrand in 'safe mode'. Pe desktop trona un wallpaper cu poza lu' unu', facuta pe o strada prin Asia pe undeva. Avea saracu' o moaca... Cred ca era contabil, ca am gasit o gramada de softuri specifice, printre care si MYOB, pe care va urma sa-l studieze si Roxi. Deci la fix!

Desi are Windows XP instalat si are si un abtipild cu o licenta pe spate, se pare ca totusi nu e chiar original-original :) Asa ca preventiv si din curiozitate i-am instalat si o versiune de Linux (Xubuntu). Care pare chiar interesant la prima vedere, dar inca nu am apucat sa aprofundez.

In afara de calculator mai vazusem o gramada de televizoare si monitoare. Pe care le-am lasat insa prada pentru alti indieni... Oricum noi acum avem un TV care ne prisoseste, ca de premiul de la grasi am mai pus noi ceva si ne-am luat un LCD TV. Motivul oficial e ca altfel nu puteam sa vedem Formula 1 in direct, ca aici e transmisa numai pe un canal digital (desi gratuit). Varianta in care sa pastram vechiul TV ar fi fost sa ne luam un decodor care ne-ar fi costat cam 100$. De altfel in Australia se va transmite in curand numai digital, asa ca toti cei cu televizoare vechi vor trebui fie sa-si cumpere decodoare, fie TV-uri noi. Sau ar putea sa mai puna mana si pe-o carte...

Urmatorul eveniment pe lista a fost cel pe care l-am asteptat cu cea mai multa nerabdare si cu cele mai mari emotii. Bambusica, motanoiul nostru cel drag, si-a facut in sfarsit bagajele, si-a luat pasaportul in borseta si dupa o scurta perioada petrecuta in Germania la Irina, prietena noastra careia ii vom ramane profund recunoscatori, a zburat si el la capatul lumii ca sa ne revada. Din pacate deocamdata e in caratina, ca asa-s legile p'aici, dar ce sa-i faci, zicem mersi ca a ajuns cu bine...

Macar de dragul pisoiului Roxi si-a facut curaj si s-a dus singura cu masina vreo 40 km, pana in Byford, unde e statia de carantina. Prima data s-a luat dupa GPS si asa a ajuns la naiba-n praznic, printr-o padurice pe unde trecea cate o masina la o juma' de ora. Dar de frica sa nu cumva sa se termine programul de vizita a facut ea ce-a facut si s-a descurcat: a intebat niste indieni la o fabricuta, i-a mai oprit pe altii care treceau si a ajuns pana la urma la timp incat sa apuce sa il vada macar un pic.

Au si astia un program de vizitare facut ca naiba: luni, marti si vineri intre 11.30 - 12.30... Din care cauza eu mor de ciuda ca nu o sa apuc sa merg sa il vad mai repede pe micul terorist...

Nu ne gandeam ca o sa ne mai recunoasca dupa atata timp, dar, desi ii sasaise, scuipase si bagase in sperieti pe toti de pe-acolo, Bambusica (sau 'Bahmutica', cum ii zice Feri) s-a pus instanteneu pe tors si gudurat de cum a venit 'ma-sa'. Nu mai poate de drag cand se duce Roxi la el, se tot invarte pe langa ea, miauna si se rastoarna cu cracii-n sus ca sa fie scarpinat. Semne sigure ca e fericit. Mai rau e cand se pregateste sa plece, ca saracul se agata de ea si nu vrea sa ii mai dea drumul. Greu cu copii, ce sa-i faci...

Oricum conditiile din carantina sunt bune. Desi 'celula' e cam mica, totusi e curata si are amenajate niste rampe pe care poate sa se catere, o casuta si un cosulet frumoase, jucarii, mancare. De fapt e si normal sa fie asa, ca la cat costa 'cazarea'... :)

P.S. Daca tot a venit in Australia l-am inscris si la un concurs la Whiskas. Desi nu are practic nicio sansa sa castige am aprecia daca cei din Australia care cititi acest blog veti avea bunavointa sa il votati. Aici. 

Dupa venirea matzului, urmatorul eveniment pe agenda a fost Red Bull Air Challenge, cursa pe care abia o asteptam, mai ales ca urma sa se desfasoare la o aruncatura de bat de unde locuim. Am trecut si peste faptul ca sambata, cand imi doream si eu sa dorm mai mult, ca omul, mi-au dat desteptarea cu noaptea-n cap bondarii cei cu elice, care bazaiau cumplit si se rostogoleau monstruos (ca sa adaptez un citat celebru). Se rostogoleau pe cer vreau sa spun, desi un brazilenju mai cutezator a vrut sa demonstreze el contrariul si la antrenamente a facut baldabac! drept in Swan River. Noroc ca australienii sunt pescari iscusiti, au facut rost repede de-o undita pe masura si l-au pescuit intreg (desi cam socat) din garla.

Spectacolul a meritat fiecare banut. Mai ales ca a fost moka, hehe! Dar pe bune, chiar a fost super. Nu ma asteptam, dupa ce mai vazusem la TV sau pe net. Pe viu, insa, e cu totul altceva. Desi as fi curios, nu cred ca m-as incumeta sa ma urc vreodata in asa un avion.

Am facut si ceva poze, dar cu greu am gasit cateva mai reusite sa le pun pe Picasa, ca imi tot fugeau 'subiectii' din obiectiv.

Cu ocazia cursei aviatice ne-am propus sa ne dam si in roata Ferris, care urmeaza sa fie demontata si mutata in alta parte, saraca. Se pare ca targusorul nostru nu e suficient ca sa o faca sa devina rentabila, asa ca se va muta iarmarocul cu tiribombele in alta parte, unde se tine balci in fiecare zi, nu numai 'dumineca'.

Noua unora ne va parea rau dupa ea. Se vedea frumos de acolo de sus. Si orasul, si raul, si avioanele... Si mai ales se vedea frumos noaptea.

Poate o cumpara Vanghelie si o pune in parcul Izvor de alegeri, mai stii?

Weekendul trecut pe 25 aprilie a fost Anzac Day. Sarbatoare nationala care a picat duminica. Motiv pentru care am primit liber luni. Ca aici asa-i: daca vreo sarbatoare pica in weekend primesti lunea liber. Nasol! 

Asa ca duminica am mers sa cascam si noi gura la parada militara care se organiza in centru, pe St. George's.

Ne asteptam la o parada ca cele cu care eram obisnuiti de 1 decembrie la Arcul de Triumf: soldatimea in pas de defilare, mai un tanc, mai un TAB, mai un Hummer, mai un Aro, mai un MIG triumfator... Vanatorii de munte, marina, aviatia, SRI-ul... Mititeii si berea...

Doar ca parada la care am fost martori ne-a impresionat cu mult mai mult. Nu prin grandoare, ci dimpotriva: prin simplitate. Nici vorba de masini de lupta. Nici vorba de batalioane de soldati cu armele in mana si defiland aliniati la milimetru.

Parada a inceput cu fanfare (dintre care unele cu cimpoaie) si dupa cateva plutoane de soldati si cadeti (unii copii de 14-15 ani) care defilau plini de stangacie si asincron au inceput sa apara adevaratii sarbatoriti: veteranii din toate armele armatei australiene. De la unitati de comando pana la sorele medicale. Erau batrani cu piepturile pline de decoratii si mergeau care pe jos, care in masinile personale, care in microbuze, Jeep-uri Willis, camioane militare. Multi dintre ei erau in carucioare cu rotile, electrice sau impinse de cei familie. Iar alaturi de ei defilau copiii sau nepotii celor care nu mai traiau sa apuce momentul asta, purtandu-le decoratiile si uneori cate o fotografie in amintirea lor.

Mi-e greu sa descriu cata bucurie vedeam in ochii oamenilor aia care defilau prin fata noastra, in aplauzele tuturor. Cred ca era una dintre cele mai frumoase zile din viata lor. Si imi imaginez ca o buna parte din ei nici nu au facut cine stie ce fapte de vitejie, de parca asta ar fi trebuit sa conteze...

Ma gandesc doar cu regret ca pe bunicul meu, mitralior pe avion veteran in WW2, nu cred sa il fi invitat nimeni niciodata nici macar pana la cercul militar din oras de ziua nationala, sa le spuna lui si celor ca el doua vorbe bune. Imi imaginez doar cat de fericit ar putea fi daca s-ar afla in locul veteranilor australieni.

Pe de alta parte trebuie sa fiu realist: ar iesi oare romanii din casa sa aplaude niste 'bosorogi' care abia se mai tin de azi pe maine? Imi pare rau ca trebuie sa spun, dar ma cam indoiesc... Mi-as dori sa ma insel.

Ce m-a intrigat cel mai mult legat de Anzac Day a fost cand am descoperit ca evenimentul comemorat e de fapt o infrangere naucitoare pe care trupele australiene, neo zeelandeze si britanice au suferit-o in Turcia, la Galipoli, in WW1. Si de fapt tocmai aici sta farmecul: austalienii nu sarbatoresc razboiul, ci sarbatoresc prima oara in istorie cand au luptat ca natiune in ajutorul patriei mama, Marea Britanie.

Recunosc ca am fost coplesiti la terminarea paradei si al serviciului de dupa organizat pe Esplanada. Poate tocmai pentru ca nu ne asteptam. Dar e inca un motiv de bucurie sa descoperim ca tara asta, asa cum o cred unii de inapoiata fata de Europa, are niste radacini si niste traditii sanatoase. Lucru important.

Si cu asta am terminat de dat socoteala la prima jumatate de an de Australie. Cu bune si cu mai putin bune, ca de rele nu poate fi la modul serios vorba. Vremea e inca frumoasa (desi noaptea se face destul de frig), cocoroci n-am mai avut, internetul merge tot cam incet (desi am trecut pe ADSL 2+ 25Gb 89$/luna), Roxi conduce singura, Bambusica o sa misune in curand fericit prin casa, o sa 'capseze' tot ce prinde si o sa ne cante dimineata sa-i dam de mancare.

Abia asteptam!

Uneori, dragi copii, dupa soare vine ploaie... Cu grindina!!!

Update.

In weekend am facut pe comisarul de traseu la cursa de biciclete organizata in scop caritabil. Am fost la 'reciclare' intr-o seara saptamana trecuta, in care ni s-a povestit pe scurt cum sta treaba, iar duminica cu noaptea-n cap m-am infiintat la locul de intalnire, la Belmont Race Course (circuit de curse de cai, nu de masini; dar avem si d'ala, din cate stiu). Organizatorii ne-au dat la fiecare cate o statie radio si ne-au invatat sa le folosim (pe cei care nu stiau, ca doar eu imi facusem stagiul la 'transmisiuni' cand am organizat Balul Bobocilor in liceu). Pe urma ne-au urcat pe toti intr-un autobuz si au inceput sa ne planteze pe autostrada, ici-colo, pe sensul de mers de la nord la sud, ca doar asta era inchis circulatiei.
Mie mi-a fost trasata sarcina sa pazesc rampa de iesire de pe autostrada spre Joondalup - Hodges Drive (cu kalashnikovul, ca sa n-o fure niscai elemente potrivnice, desigur :). Ma aflam 'la doi pasi' de finish, asa ca primele doua ore au fost tare plictisitoare. Eram singur cuc pe autostrada si cred ca am facut vreo 10 km invartindu-ma de colo-colo, asteptand 'musterii'. Pe la 8.15 a aparut si primul ciclist, meseriasul sef, care plecase din Kwinana (adica de la vreo 58 km) la ora 7. Va dati seama cam cu ce viteza mergea... Dupa vreo 2-3 minute a aparut si al doilea, iar putin mai apoi locurile 3 si 4 care erau roata la roata. Si p-orma a venit primul puhoi. Care puhoi, de la atata dat la pedale, probabil, n-a mai realizat ca la iesirea de pe autostrada cu 4 benzi pe care venisera pana atunci drumul pe rampa se ingusta, asa ca unul dintre ei mi-a dat gramada vreo doua conuri reflectorizante. A avut noroc ca n-a venit in nas. Nu la fel de norocos a fost altul din al doilea pluton (puhoiul 2), care, dupa ce s-au imbulzit toti ca bezmeticii la gramada, s-a ales cu o glezna luxata si o taietura de mai mare invidia pe picior. Si nici macar in primii 50 nu avea sanse sa ajunga, berbecul... A trebuit sa chem ambulanta prin statie, a venit si un politist pe motocicleta cu o trusa de prim ajutor si pana la urma a fost ok. Iar in afara de asta am mai avut un pustan care a cazut si el. Nu prea rau, n-a murit nici ala.

In rest cursa a fost relaxata, dupa ce au trecut maniacii vitezisti. Au inceput sa apara si cei care participau la cursa de 30 km, tot felul de simpatici, pe tot felul de bicilete (ba chiar si pe monocicle, din alea ca la circ). Unii dintre ei erau costumati ba in pirati, ba in puscariasi sau zane, niste fete purtau rochii de seara... Fel de fel de oameni iesiti la plimbare, barbati si femei, unii mai grasi, altii mai in varsta. La sfarsit au aparut si cei din cursa de 10 km, cea speciala pentru familii, in care in care era plin de copii, care pe biciclete mai mari sau mai mici (dupa varsta), care pe bicicleta lui taticu'/mamica sau in remorcuta. Sarcii, pana in locul unde eram eu (si din care aveam o priveliste grozava) aveau de urcat mai mult de un km, iar la sfarsit rampa si mai abrupta le cam punea capac la majoritatea... Mi-a placut ca nu se lasau, megeau pe langa bicicleta, dar tot se straduiau sa termine cursa. Si toti cu care ne vedeam fata in fata imi zambeau, ma salutau, ba unii chiar imi si multumeau. Oameni neseriosi...

Numai bine ce-a trecut si weekendul si atunci sa-l vedeti pe Andu al meu barbierit frumos, cu camasa noua si pantaloni de stofa, prezent la noul seviciu cu 10 minute mai devreme si emotionat ca in prima zi de scoala. Si pe buna dreptate, ca fata de gheretele in care am lucrat pana acum (n-o spun in niciun caz in sens peiorativ), unde ma duceam in pantaloni scurti si cu barba de o saptamana, la astia nu merge nene asa. Biroul e imens (cu totul 3 etaje dintr-o ditamai cladirea de birouri) si arata ca un labirint. Seful meu direct (nascut australian, dar pe jumatate italian) pare de treaba (mai bine nu mai zic, ca m-am mai pacalit eu asa...), iar colegii sunt de toate nationalitatile, de zici ca esti la ONU acolo. In prima zi mi s-a facut cunostinta cu cei mai multi dintre ei, dar cum procesorul meu scotea fum de atata suprasolicitare, bineinteles ca pana azi am uitat cum ii cheama pe majoritatea. Eh! De parca ei ma mai tin minte...

Prima saptamana o sa fie de acomodare, se pare. Am un 'trainer' personal de ArchiCAD, un tip tanar si simpatic, singaporez venit in Oz de mic, care ma dadaceste cu rabdare. Lucrurile nu par prea complicate la prima vedere, sper sa fac progrese multumitoare.

Oricum, noroc ca nu prea sunt superstitios, ca prima mea zi de serviciu a adus cu ea si o furtuna de toata frumusetea, de i-a mers buhul pana in Romania. Pe la 4 s-a facut intuneric bezna afara si i-a tras o grindina profesionista de care n-au mai pomenit agaricii astia pe aici de cam multisor, din cate am auzit. Si din cauza ca in City e 3$/ora de parcare, iar astia de la firma nu dau parcare moka la juniori, masinuta noastra, saraca, era singura acasa si speriata, sub un pom in curtea blocului. Am gasit-o ciuruita pe capota si pavilion, ziceai ca-i comisarul Moldovan. Iar asigurare nu ne facusem, ca ne costa cat nu facea masina... Bine ca nu ne-a spart vreun geam, asa cum au patit multi altii, printre care si un vecin. Oricum nu e prima masina gaurita, ca si cu Loganul ne-a prins odata o grindina nasoala pe Bucuresti-Pitesti. Diferenta e ca pe-atunci aveam CASCO, insa oricum n-a mai iesit ca noua. Asta e, da-o-n fasole!...

De altfel nu de masina imi era mie ieri cand am venit (in sfarsit) acasa, ci de faptul ca portile noastre au incuietoare electrice, care nu mergeau ca nu era curent. Asa ca nu puteam sa intru si stateam ca popandaii in fata blocului, eu de o parte a portii, Roxi de celalta si ne uitam unul la altul. Pana la urma s-a gasit un vecin care stia un comutator de la care se putea deschide manual poarta de la parcare si multumita lui am reusit sa acced finalmente la domiciliu, unde am mancat o cina romantica (orez cu parizer) la lumina lumanarilor :)

Dar, desi inca in curte e plin de crengute si frunze cazute, masina e cum e, iar azi a trebuit sa cheltui o groaza de bani pe tzoale 'office', mottoul nostru ramane deocamdata acelasi cu al tarii: NO WORRIES, MATE!

Maine ma duc la serviciu in costum pe bicicleta. Ma doare la bascheti...

Cum-necum, au trecut 5 luni

...si abia acum putem sa spunem ca am prins si noi cat de cat radacini aici. In sensul ca saptamana asta mi-am gasit, in sfarsit, un job ca lumea, full-time si destul de bine platit, pentru inceput. Nu va spun cat, curiosilor (sic!), dar as putea sa va spun ca, net, e de cca. 3,5 ori mai mult decat castigam in Bucuresti la jigodia aia de Podiuc. Desigur ca si preturile in Australia sunt ceva mai mari decat in Romania, dar, dupa cum ne-am facut socotelile, ne va fi suficient sa ne descurcam binisor fara sa mai 'intram' in rezervele de acasa. Iar asta ne multumeste deocamdata, pentru ca atunci cand Roxi isi va gasi si ea ceva (part-time eventual, ca sa poata sa isi continue si studiile) ne gandim ca salariul ei il vom putea pune deoparte. Cel putin teoretic...

Oricum, am scapat si de ultimul mare stres. Ca a fost intr-adevar un stres, de ce sa nu recunosc? 5 luni e o perioada lunga. E adevarat ca, precauti din fire cum suntem, am mers pe filozofia 'asteapta-te la ce e mai bine, dar fii pregatit pentru ce e mai rau' si de cand am ajuns aici am cautat sa ne chivernisim banii ca sa ne ajunga pentru cel putin 7-8 luni, in conditiile in care nu am fi gasit de munca. Insa nu credeam ca o sa dureze totusi atat. Nu trebuie uitat si faptul ca noi am ajuns aici spre sfarsitul lui octombrie, o perioada cat se poate de proasta pentru angajari. Dinspre sfarsitul anului pana la inceputul lui februarie aici e o acalmie generala, iar putinele anunturi de angajare care au aparut atunci am sentimentul ca au fost puse fictiv de catre agenti de recrutare care urmareau sa isi faca un portofoliu baban pe care sa il arate clientilor la inceputul lui 2010. Ca, va vine sa credeti sau nu, aici se cam practica smecheria asta (lucru pe care l-am aflat si eu ulterior, dupa indelungi frustrari).

In cautarea unui job pot sa spun ca experientele au fost relativ variate. Am fost la interviuri la trei agentii si la cinci firme (inclusiv cea la care voi lucra de acum incolo). La firme interviurile au mers intotdeauna  aparent bine (adica din ce in ce mai bine, ca la primul am cam avut emotii). Cei cu care m-am intalnit erau si ei arhitecti si am discutat cu ei aplicat, pe portofoliu, despre ceea ce am lucrat. Si nu ca sunt eu prea destept, dar ma bucuram ca toti apreciau ce le aratam ca am facut. Insa talentul meu in ale designului nu a fost suficient cat sa suplineasca lipsa de experienta australiana. Imi venea sa ma impusc cand dupa interviuri primeam cate un email in care mi se spunea ca am fost grozav la interviu, dar ca din cauza ca n-am suficienta experienta nu pot sa ma angajeze.

Insa judecand obiectiv si mai afland cum stau lucrurile pe aici nu pot sa ii condamn prea aspru pe cei care nu au fost dispusi sa imi acorde o sansa. Asa cum am mai scris pe blog acum ceva vreme, in constructii aici (si cred ca in majoritatea domeniilor) se pune mult mai mare accentul pe a fi specializat pe ceva anume decat pe a stii sa faci cate ceva din toate. Faptul ca in Romania treaba sta putin altfel nu prea m-a ajutat, asa cum speram la inceput. O alta chestie care m-a tras cumva inapoi a fost ca nu prea am lucrat in ArchiCAD pana acum. Iar aici ArchiCAD e la putere, poate mai mult decat AutoCAD-ul. Lucrasem eu la un proiect acum vreo 5-6 ani si am increderea ca o sa ma readaptez repede, dar nu am vrut sa mint in CV. Asa ca din start firmele care cereau sa ai experienta in softul asta au picat. Noroc ca cei la care o sa incep sa lucrez ma vor trimite inainte la training o saptamana.
 

Cu agentii interviurile au mers si mai bine, chiar. Diferenta e ca ei nu au pregatire in profesie, asa ca cea mai comoda modalitate pentru ei sa isi faca o impresie despre tine e sa caute cuvinte-cheie in CV. Ai scris exact cuvantul pe care l-a scris si clientul in descrierea jobului - ai o sansa. Ai scris ca ai facut acelasi lucru, dar sub o alta forma sau cu o alta formulare - CV-ul tau ajunge la cos. O tampenie, dar daca atat ii duce mintea...

Din multitudinea de agentii la care mi-am trimis CV-ul doar 3 m-au chemat la interviu. Primul dintre ele a fost undeva prin noiembrie anul trecut, la o agentie specializata pe constructii, Frontline Constructions. Tipul cu care m-am intalnit era cu vreo 2-3 ani mai tanar decat mine, gelat abundent, cu cateva ghiuluri pe degete, camasa de matase cu motive florale descheiata la doi nasturi, lant de aur si costum negru in dungi gen 'gigibecali'. Si de origine siciliana (dupa mama). Desi parea un fanfaron, la interviu mi-a facut o impresie buna. Si-a notat o gramada de observatii pe CV-ul meu pe care il avea in fata, mi-a pus o sumedenie de intrebari si s-a aratat entuziasmat de portofoliul meu (a tinut sa-mi spuna ca i-a placut asa de mult incat s-a dus sa i-l arate si sefului cel mare). Cand a vazut si ca am fost cu bursa un an in Sicilia... Asa de incantat era de mine, de cred ca mai avea putin si ma cerea de nevasta :) Si mi-a multumit de zeci de ori pe parcursul interviului, pentru ca spunea ca din raspunsurile pe care i le dadeam la anumite intrebari mai intelegea si el cum sta treaba in arhitectura. A promis ca pana in Craciun imi aranjeaza un interviu. Sigur 100%. Era la mama naibii, tocmai in Mandurah (la vreo 75 km), iar pozitia nu era de arhitect ci de draftsperson, dar bineinteles ca eram dispus sa ma duc. Stau eu linistit ce stau asteptand telefon de la el - nimic! Cu cateva zile inainte de Craciun ma suna sa isi ceara scuze, dar clientul lui pleaca in concediu de sarbatori, asa ca ma roaga sa accept sa ma duc la interviu in primele zile din ianuarie. Nicio problema. Trece Craciunul, Revelionul, trece si prima saptamana din ianuarie, asta nu mai dadea niciun semn de viata. I-am scris un mail - n-a raspuns. I-am dat telefon - am vorbit cu secretara, ca cica nu era. I-am lasat mesaj sa ma sune - nu m-a sunat. Intre timp mi-era ciuda ca mai apareau anunturi interesante cu joburi date de firma lui si tot el era persoana de contact. Am aplicat si la alea, ce aveam de pierdut? Prin februarie, pe cand lucram casual la Mike, ma suna Anthony al meu, dupa 3 luni si ceva, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. M-a intrebat daca mai caut de lucru si mi-a zis ca in cateva zile imi aranjeaza un interviu in Rockingham (tot spre sud, dar la doar 45 km de Perth). Si m-a asigurat ca ma va suna intr-o zi-doua sa imi spuna cand sa ma duc. Si cu asigurarea am ramas, ca de atunci pana acum tot mai astept telefonul lui... :)

La celelalte doua firme oamenii erau mai profesionisti. Dupa interviuri mi-au verificat referintele, iar tipa de la ultima firma la care m-am dus mi-a gasit jobul in mai putin de o saptamana.

Ar mai trebui sa mentionez ca in ultimele 10 zile am lucrat casual la un birou de arhitectura, altul decat al lui Mike Gilbert. Venisem la un interviu la ei si dupa 2 zile m-au sunat sa imi spuna ca au doua vesti, una buna si una rea. Cea rea era ca nu 'pot' sa ma ia la ei ca nu am suficienta experienta australiana (deci chiar ma saturasem, nene, sa tot aud asta!), iar vestea buna era ca, daca vroiam, puteam sa ma duc sa lucrez casual, pentru vreo 2 saptamani. Probabil ca cel/cea pe care s-au hotarat sa il/o angajeze trebuia sa dea preaviz, nu stiu... Mi-a cam stat in gat oferta asta, dar am acceptat, ca doar mai faceam un ban. Pana la urma a fost ok cat am lucrat la ei. De lucru mi-au dat chestii banale si migaloase, dar m-au platit bine, iar biroul era dragut, seful cumsecade si colegii simpatici (un canadian care a venit in Oz dupa cativa ani petrecuti in Noua Zeelanda si o tipa linistita, insarcinata, care conducea un Holden Commodore V8 rosu cu motor de 6L. Cool!).

Oricum, celui care trebuie sa ii multumesc pentru noul job e Mike, tipul la care am lucrat casual de la inceputul lui februarie. In primul rand ca mi-a aratat si explicat pe scurt sistemele constructive de aici, iar in al doilea rand pentru ca a acceptat sa il dau la referinte, iar asta cred ca a contat decisiv. Iar daca am sa-i multumesc lui Mike atunci am sa le multumesc si lui Bill, care m-a prezentat lui Mike, si lui Cristi (Roni) care m-a prezentat lui Bill. Asa-s romanii pe aici, ajutaciosi.

Deci m-am facut cu job, pana la urma. Roxi isi cauta si ea ceva part-time, de preferinta intr-o firma de contabilitate sau ceva de genul. Chiar azi a fost la un interviu la o firma tare de consultanta financiara undeva in centru, intr-o cladire inalta de birouri, si a fost impresionata de cum se vedea orasul si raul de la etajul 32. Dar a aplicat oricum si la joburi fara prea mari pretentii de gen Woolworths, Target sau David Jones (cu un CV mincinos, bineinteles, ca doar nu era sa aplice cu ala de avocat). De altfel si eu am aplicat, mai mult in gluma, pentru joburi part-time la Bunnings sau la Australia Post, pe vremea cand lucram la Mike, care insa nu ma chema in fiecare zi. Nu am primit niciun raspuns pana in ziua de azi, oricum... N-am calificare... Sau poate n-am suficienta experienta australiana, mai stii?

Cam atat despre joburi. In rest nu prea mai avem multe de povestit, ca daca am vazut ca nu prea se inghesuie lumea sa ne angajeze nici nu ne-a mai venit sa mai cheltuim bani si n-am prea mai iesit. Eu am mai fost intr-o sambata pana in Rockingham cu bicicleta, ca vorbisem cu Cristi, Darie si Dan si imi zisesera ca se duc impreuna acolo la plaja la Kwinana. Roxi n-a putut sa vina cu mine, ca avea de facut multe 'teme', asa ca m-am dus singur. Nu era prima data cand mergeam pana acolo si am ajuns repede si fara sa fiu prea obosit. Am stat vreo jumatate de ora cu baietii la plaja si am facut si o baie in apa aia superba, pana m-am trezit intepat de meduze in vreo trei locuri si am iesit bombanind. Si cand sa ma urc din nou pe bicicleta ca sa ma duc acasa, roata din spate pe janta! Desi venisem pe pista de biciclete mi-am amintit ca trecusem peste niste craci uscate. Si am gasit un ditamai ghimpele inca infipt in roata. Noroc ca m-a luat Cristi cu masina si m-a dus la statia de tren, de unde am venit pana in centru. Si de la tren am mers pe langa bicicleta pana la vaporas, si uite asa am ajuns acasa, patit. Nu mai zic ca a doua zi am gasit si roata din fata dezumflata, dar am cumparat camere de rezerva si petice si am rezolvat repede.

Oricum, cu meduze sau nu, plaja din Rockingam e nemaipomenita. Ca sa nu mai vorbesc ca un pic mai la sud de oras e Penguin Island, pe care se poate ajunge mergand vreo 700m prin apa, pe un banc de nisip. Sau, desigur, cu vaporasul, ca oamenii normali... Am fost si noi impreuna cu Cristi si Nelly pe la sfarsitul lui ianuarie si a fost minunat. Roxanei i-a fost cam frica la inceput, cand a vazut ca apa ne ajungea pana la piept aproape de mal, dar a vazut ca pe urma era mai putin adanca, si-a facut curaj si am mers. Pinguini nu am vazut decat vreo doi-trei, dar era plin de tot felul de vietati pe acolo, asa ca pozele pe care le-am facut au meritat sa merg cu aparatul deasupra capului tot drumul ala.

Am mai fost si prin vizite, la rummy la Gabriel si Maria si la Formula 1 la Bogdan si Diana, ca acum deja avem gasca. Iar de curand l-am ajutat cu mutatul pe Darie, noul nostru vecin de peste strada.

La Museum of Western Australia a fost o expozitie temporara cu dinozauri robotizati si am fost si noi sa cascam gura, ca aici la tara nu dai des peste asemenea minunatii. Cu ocazia asta am vizitat si restul muzeului, facand slalom printre picime, care venisera cu clasa si impanzisera toate incaperile.

Iar saptamana trecuta am fost la 'Festivalul ardeiului iute' din Fremantle. Au fost cam scumpe biletele (15 $/caciula) dar a fost interesant. Am gustat nenumarate sosuri cu chilli (chiar si un 10++/10 pe scara 'iutimii'). Aveau de vanzare si un sos 14/10, dar nu m-am incumetat la asa ceva. Am baut ciocolata calda cu chilli, limonada cu chilli si am cumparat un sos de chilli, un salam cu chilli si un chilli (planta in ghiveci). Sunt tare frumosi colorati ardeiutii nostri, de la galben la mov. La cismeaua pe care o montasera organizatorii era amuzant sa vezi cum veneau mereu sa se adape teribilistii care incercasera cele mai iuti sosuri posibile. Auzisem ca ar fi trebuit sa fie si bere cu chilli, dar nu am gasit, din pacate. Pana la urma insa am compensat mergand impreuna cu Gabi si Maria la beraria Little Creatures (despre a caror bere am mai pomenit pe blog).

Acum vreo doua saptamani am facut si revizia la masina. A costat 580$ revizia de 120.000 si 130.000 km (masina are 130.000, dar nu mai avea revizia facuta de la 110.000). Ne-au schimbat uleiul, filtrele, bujiile, niste curele de distributie, au mai completat nivelul lichidelor si cam atat. Scumpicel, dar fiind primul service pe care i-l fac eu masinutei am vrut sa mergem la reprezentanta sa stiu ca e totul in regula. Si chiar e, cu mentiunea ca ar fi bine ca in curand sa ii inlocuiesc si bucsele. Imi pare bine ca masina a fost bine intretinuta si am vazut ca oricum toate reviziile de pana acum i-au fost facute tot la Toyota. Nu vreau s-o deochi, dar la banii pe care i-am dat am luat o masina buna si economica. Cu un plin (vreo 40$) merge peste 600 km.

In weekend vom avea incarcare. Sambata trebuie sa mai facem niste cumparaturi, iar duminica voi fi comisar de traseu voluntar la cursa de biciclete in scop caritabil care se va desfasura un sens de pe autostrada, intre Kwinana si Joondalup. Sunt 3 trasee, cu lungimi de 10, 30 si 60 km. As fi vrut mai degraba sa alerg in cursa, dar inscrierea era 50$ pentru traseul de 60km si vreo 25 pentru 10 km. Si, daca tot se strang bani pentru lupta impotriva astmului, m-am gandit sa ajut si eu cum pot. Asa ca m-am inscris voluntar. Si nu sunt la prima 'actiune' de genul asta, ca acum o saptamana am fost si sa donez sange, dupa ce Roxi mi-a luat-o inainte cu vreo luna (pe cand eram la regim si n-a vrut sa ma lase sa donez si eu tot atunci). Nu ma mai apuc sa povestesc cat de bine arata centrul de donare sau cu cata grija s-au purtat cei de acolo cu noi, va spun doar ca a trebuit sa fac programare cu 2 saptamani inainte ca sa pot sa donez si ca aproape toti cei care donau erau oameni imbracati gen la camasa si costum.

Iar donatia e voluntara, nu se plateste.

PS. Uitasem sa va povestesc cateva randuri despre 'proprietareasa' noastra. Cred ca am mai pomenit mai demult despre ea faptul ca e o tipa cumsecade (fost psiholog la puscarie, acum pensionata), evreica si foarte grijulie si 'mamoasa' in ceea ce ne priveste. Inca de cand ne-am mutat ne-a spus ca daca vrem sa montam o plasa antitantari care sa acopere usile de la living, ea e dispusa sa plateasca pentru asta. Si cum vara sunt destui tantari, ne-am lamurit ca n-ar fi o idee rea sa montam asa ceva. M-am documentat, am luat oferte de la mai multe firme, i le-am aratat si am convenit asupra unui sistem nu prea ieftin (a costat peste 800$), dar destul de elegant si ergonomic. Iar cand a fost instalat, am chemat-o sa il vada, sa stie pe ce-a dat banii, si in plus sa mai vada si ea cum mai arata casa. Ne-am gandit ca asa e frumos din partea noastra, chiar daca nu e specificat in contract, ca in alte cazuri (daca inchiriezi prin agentie esti obligat ca o data la 3-4 luni sa ii primesti in vizita anuntata).
Bun. Deci am invitat-o pe la noi. Si ne-am pomenit cu ea la usa cu doua plase pline de cumparaturi. Venise la noi cu 'cadouri'!Adica: o prajitura cu banane facuta de ea (inca era calda, abia scoasa din cuptor), niste bunatati cu susan si unele cu caise, migdale prajite, o caserola mica de zmeura, una de humus si, culmea, o cutie mare de detergent (gasise la oferta si s-a gandit ca oricui i-ar fi de folos :). Cred ca cheltuit lejer peste 50$ pe toate astea. Frumos din partea ei, nu-i asa?

PS2. Adica PlayStation 2. Am gasit la oferta (99$) si mi-am luat, ca il aveam promis de catre nevasta inca  din Romania, de pe cand abia aparuse, din primul ei salariu (mai sanatos). Si uite ca m-a tot dus cu vorba pana acum :) L-am luat mai mult sa-l folosim ca DVD player (ca ne mai uitam la cate un film) si pentru ca jocurile sunt mult mai ieftine decat cele pentru PS3. Plus ca la ce televizor de capatat avem, sa dau 500$ pe un PS3 ar fi exagerat.

Primele 4 luni de Australia - dare de seama

Preambul. S-au implinit 4 luni (si 4 zile) de cand suntem aici. Si inca nu am inceput sa ne plictisim, ba as putea spune chiar dimpotriva, continuam sa descoperim tot felul de chestii noi si interesante aproape zilnic. Chiar ne gandeam amandoi acum cateva zile ca, in ciuda a ceea ce ne avertizau multi, cum ca ne vom obisnui curand cu 'binele' si apoi toate din jurul nostru ni se vor parea banale, cel putin deocamdata nu s-a intamplat deloc asa. Desigur ca nu mai suntem chiar la fel de entuziasmati ca in prima saptamana, dar continuam sa ne bucuram si sa ne creasca inima de fiecare data cand vedem ca pe deasupra noastra zboara papagali si pelicani, cand vedem oceanul, silueta nocturna a orasului, oameni care zambesc (si chiar te saluta) cand trec pe langa tine. Noua ne e drag si de anumite nimicuri, detalii care ne reamintesc cat de mult ne-am dorit sa ajungem aici (de exemplu indicatorul de avetizare cu cangurul negru).

DAR! Mi s-a atras atentia de catre un coleg de blogosfera (al carui blog il puteti citi aici, nu ma tem de 'concurenta') ca de fapt eu nu urmaresc decat sa ademenesc naivii la pierzanie prin intermediul acestui jurnal al meu. Persoana in cauza considera, din ceea a citit la mine pe blog, ca am un comportament tipic "romanesc" (a se citi "sadic") si a dedus ca tot ce imi doresc eu in viata e sa ii vad (eventual) pe cei care ne vor urma in Australia cum vor lua (si ei) "teapa", asa cum s-a exprimat intr-unul dintre ultimele comentarii la postarea mea antecedenta. Trecand peste tonul necuviincios prin care mi s-a sugerat sa schimb registrul si sa prezint cu prevalenta aspectele negative ale vietii de aici, sa fie totul mai echilibrat si mai 'politically correct' (cu alte cuvinte sa mai termin dreacu' cu prostiile si cu optimismul asta endemic de pe blog), consider ca exercitiul merita totusi incercat. Asa ca in cele ce urmeaza, de dragul artei, ma voi stradui sa colorez in cele mai sumbre nuante ultima luna din viata noastra. Asa, ca sa va treaca cheful sa mai emigrati vreunul, na! Urmeaza o vaicareala cinica generala, cu 'alter-egoul' meu machiavelic si nepoliticos pe post de critic/comentator/carcotas.

Australia Day, un esec rasunator. Si mai grav, pe banii contribuabililor! De 26 ianuarie (hmm, ce data de tot rahatul au ales si 'limitatii' astia!) se sarbatoreste Ziua Australiei. Si, ca in fiecare an, se tin ceremonii in care se acorda cetatenia australiana imigrantilor care indeplinesc conditiile cerute (greu, complicat, bataie de cap, nu merita sa va chinuiti!). Anul acesta le-a venit randul si lui Gabriel, Maria, Bogdan, Diana si Darie dintre prietenii nostri (pfff! prieteni!... pai astia se pot numi prieteni, dom'ne?...). Pentru primii patru dintre ei ceremonia s-a tinut undeva in Joondalup si a reunit viitori cetateni din trei suburbii (a trebuit sa ne ducem, ce naiba sa facem?... ). Dincolo de organizarea impecabila (da' ce, nene, asta e organizare? sa vezi la Vanghelion organizare, nu aici!) si de bucuria generalizata de pe fetele participantilor (ehhh, niste ranjiti... chiar credeti ca se bucura vreunul? de unde...), ne-a impresionat foarte mult discursul lui Ernie Dingo, un actor aborigen extraordinar (un cioroi, un negrotei lipsit de talent care nici nu stie ce-i aia camera de fimat!). Tipul a vorbit despre ce inseamna cu adevarat sa fii australian in conceptia sa, unitatea in diversitate, cum o suma de indivizi veniti din toate colturile lumii, de culturi diferite si cu viziuni diferite asupra vietii pot gasi anumite valori pe care sa le impartaseasca si care sa-i uneasca suficient cat sa formeze o singura natie (bla-bla, balarii, aberatii...).

Dupa depunerea juramantului in cor (da ce, baa, sunteti la armata?) si dupa Waltzing Matilda, imnul neoficial al Australiei, noii cetateni si-au primit certificatele si cadouri cate o patura si o sticla de apa (niste foi A4 mototolite si niste chinezarii care or sa se strice cu prima ocazie...).

Mai spre seara i-am invitat pe la noi pe acasa pe proaspetii (da' ce, erau cozonaci?) cetateni australieni, la un suc si o inghetata (de unde, ca n-avem, suntem saraci, le-am dat un cate un pesmet si apa de la chiuveta...). Dupa taclale am plecat impreuna pe Esplanada plina de lume (numai betivi...) sa vedem focurile de artificii care au durat vreo juma' de ora (de unde? niste fasuri! in 5 minute s-au si terminat!). Poze din ziua aia gasiti aici (nasoale, nasoale, n-au iesit cum trebuie...).

Un job mizerabil. Daca pana acum tot nu am avut noroc sa-mi gasesc de lucru din cauza ca nu aveam experienta australiana, prietenul (pff! ma lasi? alt prieten? da' cati prieteni ai tu, vere?) Cristi (zi-i ba Roni mai bine!) a avut ideea sa ma prezinte unui 'builder' de aici, patronul unei firme de constructii, roman cu stare venit in Australia imediat dupa Revolutie (vezi? ti-am zis io ca numai astia veniti pe timpuri traiesc bine?). Tipul nu avea cum sa ma ajute direct, dar dupa ce am stat la discutii si s-a uitat pe portofoliul meu mi-a propus sa ma prezinte proiectantului cu care colabora. Mike Gilbert, ca asa il cheama, nu e arhitect in sensul 'plin' al cuvantului, ci 'draftsperson', termen care s-ar potrivi cel mai bine cu absolventii de Colegiu de arhitectura de 3 ani din Romania. Dar a fost de acord sa ma ia sa lucrez pentru el, cu plata la ora, nu full-time (hehe! fraiere!).

In primele cateva zile am lucrat cate 7 ore/zi, apoi am inceput sa lucrez cate 8. Vreo doua zile n-am fost deloc, ca mi-a zis ca nu are ce sa-mi dea sa fac, dar macar am invatat in aceste prime 3 saptamani o gramada despre sistemele constructive, destul de simple, folosite in WA si despre standardele lor in constructii. Si o sa mai continui, aplicand in acelasi timp si pentru alte joburi care apar. E destul de departe, in Joondalup, la vreo 35 km de noi, dar chiar si in ora de varf nu fac mai mult de 25 min. pana acolo, ca merg pe autostrada cu suta in sens invers puhoiului care vine spre oras. Noroc ca Toyotzica nu manaca mai mult de 5,8% si ca-i benzina ieftina, ca fac cam 450 km/saptamana. Important e ca salariul, desi mic (sic! loser!) ne ajunge cat sa acoperim cheltuielile de chirie si facturile, asa ca nu vom mai intra in banii de acasa 'cu lopata', ci 'cu lingurita' (o s-ajungeti pe strazi, ba, amaratilor!).

Roxi e fericita ca a fost si ea la primul interviu de cand e aici (aoleo, mama! da' mult a mai asteptat!). Tot venind cu mine 'la grasi' a facut cunostinta acolo cu o indianca (oau! tot numai de 'colorati' aveti parte?) foarte de treaba, care s-a oferit sa o ajute (pai da! ca numai pe pile poti sa reusesti in tara asta!). Tipa lucreaza la un organism de protectie a copiilor, iar postul la care a trimis-o pe Roxi sa dea interviu e ceva legat de servicii sociale pentru ajutorarea refugiatilor si victimelor torturii (hmm! mda... cred ca si-au meritat-o nenorocitii! si-acu' mai vor si casa...). Nu a fost decat un fel de pre-interviu, dar Roxi a iesit fericita pentru ca a facut impresie buna (ihi, daaa, cuuum saa nuuuuu...), s-a descurcat bine in engleza (habar n-are!) si a capatat mai multa incredere (e vraiste, vai de fundu' ei!). Acum asteapta sa vada daca merge mai departe sau nu. Pana una-alta oricum a inceput scoala (cursurile de contabilitate la TAFE, mare scofala!) si isi ocupa timpul facand 'teme' (a ajuns la clasa-ntai, ca multi altii care au lasat in urma 20 ani de scoala ca sa ajunga in Australia).

Numai musafiri nu ne mai trebuiau noua acum!... Asa cum ne-a promis, Crina a facut un ocol venind din Brazilia la Sydney pentru o conferinta si a trecut sa ne vada si pe noi. Am asteptat-o la aeroport dupa ce saraca a facut peste 2 zile pe drum, ca in Buenos Aires a stat vreo 14 ore din cauza ca a intarziat avionul (si cica sa te mai duci in Australia! pai nu mai bine stai nene acas' si te uiti la televizor?).

Era obosita-moarta cand a venit (eh... figuri!), dar tot a reusit sa conduca masina pe care am inchiriat-o, ca sa se plimbe amandoua cu ea a doua zi. Eu le-as fi dat-o pe a mea, dar Crina nu a condus decat cu transmisie automata pe stanga strazii si am zis sa nu mai aiba un stres in plus (zi mai bine ca n-ai vrut, al naibii de zgarciog!). Masina frumoasa, Holden Epica, 113$/2 zile (o troaca! si scumpa!). Dupa ce in prima seara am stat un pic la povesti si am mers la culcare, a doua zi fetele s-au pus pe hoinareala. S-au dus la Caversham sa vada animalele si sa faca poze cu cangurii si ursuletii koala (niste jigariti, puricosi si lihniti de foame...), au fost la acvariul din Hillary's unde au mers prin tunelul de sticla pe sub apa si au vazut rechinii, pisicile de mare si testoasele uriase (era intuneric bezna, nu se vedea nimic...), au mancat cate o portie de 'fish and chips' pe ponton, dupa care s-au dus sa se plimbe in Kings Park (daca n-ai unde-n alta parte...). Au mai dat si o raita prin oras (oras? pai fata de Bucurestiu' nostru asta e un satuc amarat cu ai lui doar 1.500.000 locuitori, si aia risipiti prin zeci de suburbii...), iar seara am mers impreuna la un restaurant pe Esplanada, de unde se vedea perfect centrul cu cladirile luminate care se reflectau in apa (neagra si plina de ratze, ca la mam'mare la tzara).

Ne-am simitit minunat cu Crina in vizita, si ea la fel (pai da, ce sa zica si ea, saraca fata?...). Din pacate a stat prea putin si nu am apucat sa-i aratam multe din locurile care meritau vizitate (vax! pierdere de vreme. bine c-a plecat!). Speram ca data viitoare sa il aduca si pe Roberto, dar pana atunci poate ajungem si noi in vizita pe la ei la Rio (ehe! daca mai ajungeti voi in vizita si la Bragadiru sa ziceti mersi!).

Roxanei, de mila, i-au dat astia carnet. Roxi a reusit sa ia si ea, in sfarsit, permisul de conducere (le dau si-astia la toti prostii...). Dupa ce mai picase o data de cand am postat ultima oara pe blog, se pare ca a treia oara a fost cu noroc (zi-i mai bine 'noroc-chior', ca habar n-are sa tina covrigu-n mana!). Desi conducea bine de cand a dat prima data (ba pe stanga, ba pe dreapta...), acum chiar a capatat incredere in ea si sunt convins ca se va descurca sa mearga si singura cand va fi nevoie (fa-ti CASCO in nadejdea asta). Ii pare doar rau ca n-a luat examenul decat dupa ce a plecat Crina, ca i-ar fi placut sa conduca (si) ea (din nou, saraca fata aia nu stie ce-ar fi asteptat-o...).

Mi-e foame si mi-e frig! (asta cu frigu' am bagat-o asa, de chichi, ca sa sune a slogan). Dupa cum va povesteam de data trecuta, m-am inscris intr-un concurs de slabit (ne lasi cu patetismele astea, jupane?). Venisem in Australia cu cel putin 105 kg, iar in ianuarie cand m-am inscris aveam 101,8 (mama, da' ce mancai, trai-ti-ar?). Dupa ce-am intrat la regim au urmat 7 saptamani luuuuungi, cat o zi de post, cum se spune. Dar am reusit sa ma tin de treaba, mai ales cu ajutorul sotioarei mele iubite, care a stat non-stop cu gura si cu ochii pe mine sa nu scap liber la frigider (ca-l mancai cu magneti si cu abtipilduri cu tot, nu?). Draga de ea, mi-a gatit la cuptor tot felul de bunatati, ca asa mofturos cum sunt, dupa ce ca n-aveam voie mai de niciunele, tot sclifosit eram. Iar ea saraca manca mai mult pe furis, sa nu-mi faca pofta, ocazie cu care a pierdut si ea vreo 2-3 kg (recunoaste ca nu-i cumparai de mancare, ciudosule!).

Insa rezultatele au inceput sa se vada din prima saptamana. Doar ca trebuie sa mai adaug ca, neavand serviciu pe atunci, profitam de timpul liber si mai plecam cu bicicleta pe ici-colo (asta era somer si umbla brambura...). Azi un pic, maine un pic, pana am inceput sa pedalez usor peste 60-70 km/zi (minciuni, laude...). Asa ca mi-am propus suta. Pe care am atins-o si chiar depasit-o intr-o buna zi, cand am plecat de acasa spre sud pana la Paganoni Rd., dupa cum atesta poza de mai jos. Pe indicator: "PERTH CITY - 55 km, MANDURAH - 19 km" (de fapt e invers, da' va prosteste...). Cum de la noi de acasa pana in centru mai sunt cca. 1,5 km (3 km dus-intors) atunci rezulta ca am facut cam 107 km in ziua aia. E drept ca deja atunci cand am facut poza ma intrebam daca mai sunt in stare sa ma intorc si mi-am promis ca nu mai fac asemenea tampenii, dar asta doar pentru ca doua saptamani mai tarziu sa refac acelasi traseu.

A doua poza e cu moaca mea cand am ajuns in sfarsit acasa (da' amarat mai erai, maica!). Prima data a durat 9 ore cu toate pauzele (care in ultima treime erau cam din 5 in 5 minute), a doua oara doar 7 ore jumate. Daca voi mai incerca (nu prea curand, ca traseul e cam anost si trebuie sa car cam 7-8 litri de apa in spate, ca nu sunt tasnitoare) sunt sigur ca il voi face ceva mai repede (du-te ma si canta la alta masa, nu vrei?)

Dupa atata bicicleteala si dieta trebuia sa se intample ceva-ceva de bine. Lucru anuntat si de faptul ca am castigat toate rundele saptamanale, in afara de una (pai cine te crezi, bai?).
Asa ca sseara am castigat concursul de grasi si am fost 'incoronat' Biggest Loser (aici au nimerit-o!). Am slabit 19,6 kg in astea 7 saptamani, ajungand la 82,2 kg. Si daca as putea sa cobor sub 80 ar fi si mai bine (ne mai plictisesti mult? zi mai bine ca n-ai avut ce manca, amaratule...). Am primit premiul cel mare de 450$ (pai parca ziceai 500 data trecuta! te cam incurci in minciuni, nepoate!) si o medalie (aur curat, 1,80$ la coltu' strazii...). Ce facem cu ei inca ne mai gandim (mai bine tineti-i sa va cumparati de mancare cand o sa ramaneti saraci lipiti pamantului!). Sa nu uit sa mentionez ca, pentru festivitatea de premiere, participantii au fost rugati sa aduca fiecare cate un platou cu ceva gustari 'sanatoase'. Iar Roxi s-a dat peste cap si pana la urma le-a luat piuitul tuturor cu un platou cu ciuperci umplute si unul cu gogosari umpluti cu branza si marar. Le-a aranjat frumos, pe frunze de salata, si aratau atat de bine incat s-au evaporat imediat (ete fleosc! n-a mai vazut lumea mancare, te pomenesti... pai grasele alea cred ca ar fi mancat si rumegus, bietele de ele...).
Mai jos sunt eu astazi si in septembrie 2009 (da' ce, e vreo diferenta? pe bune! doi inchiondorati!).

Incheiere. Dupa cum vedeti, depinde foarte mult de unde privesti lucrurile. De cat de aproape de 'struguri' te afli, cum ar spune Gabriel. Depinde de la persoana la persoana ce se asteapta sa gaseasca daca vrea sa vina in Australia si in aceeasi masura depinde tot de ei sa se informeze despre ceea ce exista acolo in realitate. Eu nu va pot spune decat ca ne-am documentat foarte mult si oricum imaginea pe care ne-o facusem in minte de acasa a fost destul de diferita de ce am gasit aici. Din fericire pentru noi situatia reala a intrecut in foarte multe privinte asteptarile.
Ca altora li s-a intamplat invers... (coane, tot n-ai terminat? aberezi de 3 ceasuri! lasa lumea sa plece la treaba lor! hai, ia carati-va bai! valea!)