Mericrismasevrioan!

Cum probabil ca n-o sa mai scriem pe blog pana la Craciun va uram de pe-acum la toti 'Sarbatori fericite' si un 2010 mai putin 'crizat' ca anul asta. Desi pentru noi va ramane unul dintre anii de care o sa ne aducem aminte cu mult drag. A fost anul cu iarna-primavara-vara-toamna-vara.

Intre timp noi incercam sa ne adaptam schimbarii de anotimpuri. Si ne este 'deosebit' de greu.

Dupa balaceala la piscina de saptamana trecuta a venit si vremea sa trecem la chestii mai serioase. Invitati fiind de Cristi si Nelly am mers ieri la un gratar pe malul oceanului, la Yanchep. Si n-am facut decat 70 km pana acolo :) Dar desi sunt o sumedenie de plaje superbe mult mai aproape de oras, laguna din Yanchep este incredibila. Nu prea departe de tarm este un recif de corali care sparge valurile, asfel ca langa plaja apa e linistita si limpede-cristal. Ce sa mai... Nu mai scriu mai multe, ca ma gandesc la bietul Coza si la ale lui -60 de grade. Oricum, poze cu noi si laguna aici.

Ca sa nu treaca weekendul degeaba azi am hotarat sa mergem la o plimbare cu bicicletele. Mai lunga putin... Cand le-am cumparat, patronul magazinului (un korean cumsecade pe nume Bunny si cu o fata care i se potrivea) ne-a dat si o gramada de pliante si harti cu trasee de bicicleta din zona.

Ne-am facut un traseu care pleca din centru spre City Beach, apoi continua spre sud pe malul oceanului pana in Fremantle si urma sa ne intoarcem acasa urmand malul sudic al Swan River. Din calculele noastre rezultau vreo 45 de km. Pana la urma am reusit sa facem 58, dupa cum am verificat pe Google Earth cand (taras-grapis) ne-am intors. Ca ne-am mai ratacit, am mai ocolit si am mai improvizat.  Dar, desi abia ne mai tineam pe picioare, a fost un lucru extraordinar. Din centru pana la ocean a fost mai putin interesant si destul de greu, mai ales ca Perth nu e situat pe un platou, ci sunt destule delusoare si coline care te storc de puteri cand trebuie sa le urci pe bicicleta. Dar in momentul in care am vazut oceanul albastru-verzui in fata noastra ne-am mai revenit.

Drumul pe langa ocean din Cottesloe pana in Fremantle a fost extraordinar de spectaculos. Lui Roxi i-a trecut oboseala cand a vazut un camion cu inghetata, la care desigur ca a trebuit sa oprim sa ia fata 'pranzul'. Ca doar asta a fost haleul noastru in drumetie. Asta si multa, multa apa.

Aproape de Fremantle am gresit drumul si am ajuns prin port, intr-un depozit de containere. Dar n-a fost chiar in zadar, ca asa am descoperit o mica plaja cu nisip alb-alb care merita tinuta minte.

Cand am ajuns in sfarsit in Fremantle deja ne puneam intrebarea cum naiba ne mai intoarcem. Noroc ca drumul pe malul raului a fost mai putin deluros, iar locurile prin care treceam ne lasau de multe ori cu gura cascata. Poze cu plimbarea de azi aici.

Sa nu uit sa mentionez si oamenii. La scurt timp dupa ce am plecat de acasa, pe cand ne uitam pe harta, a oprit langa noi un nene destul de in varsta, si el pe bicicleta, care ne-a intrebat daca ne poate ajuta in vreun fel. Acelasi lucru s-a repetat si la intoarcere, doar ca de data asta ne oprisem in fata unei case si nu era nimeni prin jur. Dar un mosulica ne-a vazut probabil pe fereastra si a iesit si el sa ne ajute. In afara de asta, nu de putine ori ni s-a intamplat sa fim salutati de alti biciclisti sau joggeri (asa s-o zice?) cu care ne intalnim. Ne-or fi cunoscut de prin Panduri, mai stii?

Acum ne pregatim de Craciun. Vorba vine. Anul asta nu facem pom, dar ne-am luat o instalatie pe care am agatat-o prin curte si pe care o aprindem seara. Roxi a facut 'repetitita' pentru o salata de boef care a iesit surprinzator de buna, mai ales ca e prima din viata ei. Si are de gand sa faca si sarmale, ca a gasit foi de vitza la Kakulas.

Vine 2010. Asteptam cu interes.

Vin sarbatorile, vin sarbatorile, vin!

E frumos in Australia.

Nu ne-am gasit noi inca joburi si suntem putin stresati din cauza asta, dar pe mine m-au mai chemat la interviuri niste agenti si e posibil sa imi gaseasca ceva. Dupa sarbatori.

Intre timp, daca tot e 'concediu', macar sa fie concediu.

Am mai iesit cu prietenii nostrii romani. Acum vreo doua saptamani, sambata, ne-am intalnit cu Darie, Roni si Nelly la un gratar si multa bere in Kings Park, a doua zi ne-am intalnit cu Bogdan care o adusese pe Emma sa il vada pe Mosu' la parada organizata in centrul orasului (la vreo 35 de grade, nu vreau sa ma gadesc la bietul Mos cum a rezistat in costum). A fost frumos, ca la balci. Iar dupa parada i-am vazut si pe celalalt Bogdan si Cristina care venisera si ei cu baieteii.

Saptamana trecuta in weekend am fost invitati impreuna cu Bogdan si Kati la Florin si Luminita. Au facut un gratar la ei acasa, cu mici si tuica. Micii i-au preparat chiar ei si au iesit excelenti. Sau, dupa spusele lui Bogdan, 'am mancat si mai rai' :)

Pe urma ne-am intalnit din nou cu Bogdan si Kati la o piscina din Victoria Park pe care o descoperisera ei. Am mers pana acolo pe biciclete, dar a meritat pe deplin, mai ales ca anul asta nu facusem inca nicio balaceala. 'Piscina' era de fapt un bazin olimpic de antrenamente, nu prea adanc. Adica erau doua, unul afara si unul acoperit, plus bazine pentru copii, jacuzzi si sauna. La 5$ intrarea a meritat pe deplin, mai ales ca am gasit si sezlonguri libere.

Se spune ca de Craciun o sa fie 45 de grade. Nu-i bai, ca macar mai bate vantul. Iar crema de soare 30+ isi face datoria destul de bine, dupa cum am verificat.

In restul timpului ne facem de lucru cum putem. Ne mai uitam la cate un film pe DVD, mai pe internet, mai cate o tura pe bicicleta prin imprejurimi. Din cand in cand mai tragem la aghioase si dupa-amiaza, ca Roxi inca nu a recuperat de tot. Deci se poate spune ca am cam lenevit in ultima perioada.

Ieri am primit un telefon de la Bogdan care gasise in fata blocului un televizor abandonat. Saracul de el l-a carat pana in casa sa vada daca mai functioneaza si pe urma ne-a sunat sa ne intrebe daca il vrem noi. Desi nu am simtit deloc nevoia sa ne uitam la TV ce era sa mai zicem? Daca-i gratis, cu placere :) Si nu vorbim de o vechitura, ci de un CRT stereo cu ecran plat, TEAC. Doar ca n-are telecomanda, dar ii gasim.

Oricum asta nu e o intamplare. Astia de pe aici scot in fata casei tot felul de chestii de care nu mai au nevoie, dar nu neaparat stricate. De regula acelea au cablul de priza taiat. Sa nu se bucure aborigenii (ca noi) degeaba :)

Vestea cea mare am pastrat-o pentru la final. De fapt trebuia sa va prindeti ca n-am venit de la Bogdan cu televizorul cel 'nou' in brate, pe bicicleta sau cu autobuzul. Da, e adevarat! Cine s-ar fi asteptat? Am luat examenul auto! Si nu oricum, va rog frumos! Ci cu ceea ce se cheama 'clean sheet'. Adica am facut perfect, pentru cei mai anglofobi. A ramas si instructorul cu gura cascata cand a vazut, ca in 3 ani de cand face asta doar Roni si cu mine am reusit asemenea 'performanta'. Nu facem natia de ras, nu-i asa?

De altfel pe foaia de examinare singura observatie pe care a facut-o DOAMNA examinator a fost ca sunt un sofer plin de curtoazie, care am preferat sa caut un alt loc de parcare decat sa il incurc pe cel din masina care venise in spatele meu.

Pentru cei interesati care veti trece prin examenul asta e bine sa stiti ca in timpul examenului examinatorul bifeaza pe foaie anumite criterii. Acestea sunt Looking, Signal, Flow, Movement, Path, Responsiveness si Vehicle Management. Sunt 5 sectiuni pe care trebuie sa le parcurgi la examen si la fiecare din ele examinatorul bifeaza cel putin cate una din fiecare criteriile. Poti sa mai gresesti cateva, dar daca aduni 3 greseli la unul dintre criterii, ai picat. Asa cum am patit eu cu uitatul peste umar la primul examen.

Acum astept permisul sa vina acasa prin posta. Si intre timp conduc cu o dovada. Dar conduc, asta e important, da?

Decembrie - vai, ce caldura!

Am pus titlul asta ca sa va fac in ciuda celor din emisfera nordica, pe care acum imi inchipui ca va ia cu frig numai la gandul de a iesi afara din casa. Totusi sa nu aveti impresia ca pe aici e vreo canicula. Desi 6 zile pe saptamana nu e nici urma de norisor pe cer, iar daca atunci cand iesi din casa uiti sa te dai cu lotiune antiprajeala ai sanse mari sa te intorci rosu ca racul, totusi vantul adie mereu si e foarte placut. Iar acasa e umbra si bine, asa ca inca nu am dat drumul la aerul conditionat, desi azi au fost 32 de grade.

Fiind amandoi inca pietoni am 'profitat de situatie' si am mers foarte mult pe jos in ultima perioada. Acum vreo doua saptamani am incercat sa mergem pe jos de la noi pana in Fremantle urmand malul nordic al Swan River. Vreo 24 km, in total. Din pacate am plecat de acasa cam tarziu si cam pe nepusa masa, asa ca am uitat sa luam si harta cu noi. Iar exact la jumatatea drumului, cand ajunsesem in Claremont, Roxi a folosit asta ca pretext sa sustina ca ne-am ratacit si ar trebui sa luam trenul mai departe. Era cam obosita, asa ca i-am facut pe plac.

A doua zi dupa aceea am fost in vizita la Bogdan si Diana. Ei ne scrisesera de cum am ajuns in Perth, dar nu reusisem inca sa ne intalnim. Am petrecut o dupa-amiaza foarte placuta alaturi de cei doi si de micuta Emma. Am aflat si ca Diana copilarise o perioada in Campulung si cunostea cateva persoane pe care le stiam si noi. Ca sa vedeti ce mica e lumea.

In saptamana ce a urmat am continuat sa aplicam pentru joburi. Din pacate fara prea mult succes pana acum. E drept ca se apropie sarbatorile si australienii se pregatesc de concediu (ca doar e vara), asa ca nu prea se mai gandeste nimeni acum sa faca angajari. Totusi, desi inca nu ne facem griji prea mari de bani, ne streseaza ideea ca nu prea ne baga nimeni in seama. In relativ putinele mailuri pe care le-am primit ca raspuns la aplicatiile noastre ni se spune politicos ca suntem grozavi, dar nu ne potrivim cu jobul. La fel a fost si la singurul interviu la care am fost pana acum. Oamenii s-au declarat de-a dreptul incantati de portofoliul pe care l-am prezentat, dar mi-au raspuns ca o angajata care se ocupa mai mult de administrarea proiectelor (hartzogaraie) urmeaza sa plece in concediu de maternitate si ca au nevoie de cineva cu experienta in domeniu care sa ii preia responsabilitatile. Iar ei nu sunt dispusi sa investeasca 'resurse si timp' ca sa ma instruiasca pe mine, venetic.

La frustrarea asta mai contribuie si ai nostri, care de fiecare data cand vorbim cu ei (adica in fiecare seara :) ne intreaba 'V-a mai sunat cineva? Ati mai gasit ceva?'. Desi le intelegem ingrijorarea si incercam, calm, sa le explicam cum functioneaza sistemul pe aici, totusi au cam inceput sa ne cam streseze.

Roxi a luat decizia sa urmeze niste cursuri de contabilitate la TAFE (Certficate 4 in Financial Services - Accounting) care vor incepe in februarie si vor dura un an. Mai putea sa aleaga si altele doua, unul pe Business Administration si altul pe Legal, dar asta parea sa aiba cele mai bune perspective. Se gasesc multe job-uri pe domeniu pentru cei care termina cursurile astea, iar daca va mai continua inca 6 + 6 luni dupa aceea (Diploma si Advanced Diploma of Accounting) va primi diploma de contabil.

Eu continui sa aplic la posturi de arhitect sau interior designer, ca am sanse mai mari decat sa devin desenator, asa cum imi faceam planul 'de rezerva' in Romania. Nu pentru ca eu, arhitect roman, as fi mai prost decat un desenator australian, ci pentru ca, din cate inteleg, aici se pune foarte mult accent pe specializare. Ca sa te angajeze cineva trebuie sa ai confirmarea ca stii sa indeplinesti atributiile postului si, de preferat, sa ai cat mai multa experienta pe acel post. Nu trebuie sa fii bun la toate, om universal, Leonardo da Vinci. De exemplu un desenator trebuie sa fi terminat un colegiu de profil, sa stie bine softul de proiectare (Autocad si Arhicad cele mai raspandite, din cate am vazut) si sa cunoasca regulamentele de proiectare, legislatia in constructii si sistemul conventional de reprezentari. Asa ca am sanse mai mari aplicand la joburi de arhitect (mai rare) decat la cele de draftsperson (mult mai numeroase).

Ne pastram optimismul, mai ales ca toti pe aici anticipeaza 'explozia' economica ce se pare ca va avea loc in WA la anul, legata de exploatarile miniere noi care se vor face si care vor atrage foarte multa forta de munca din mai multe domenii, inclusiv constructii.

Asa ca ne-am impacat cu gandul ca va trebui sa ne prelungim 'concediul'. Ca sa nu ne plictisim ne-am apucat sa alergam in fiecare dimineata, ne-am facut abonamente la biblioteca si ne-am luat de acolo carti sa citim, DVD-uri cu filme si CD-uri cu muzica. Gratis.

Iesind la alergatura am descoperit ca uneori, dimineata, la debarcaderul de langa noi vin delfini. I-am vazut deja de doua ori pana acum si am citit apoi ca nu a fost din intamplare si ca apar des acolo sa se dea in spectacol in fata multimii care se aduna de fiecare data cand ii vede.

Pe Esplanada exista si stoluri intregi de papagali albi si am vazut zilele trecute si cativa pelicani imensi. Lebedele negre au devenit deja o banalitate, ca sa nu mai zic de ratustele salbatice. Daca vreti sa vedeti ceva poze gasiti aici, ca am mai facut update la cele existente deja.

Acum o saptamana ne-am mai intalnit cu doi conationali, Bogdan si Kati, cu care ne-am inteles de minune si alaturi de care am mers in Fremantle, sa manance fetele nu's ce ciocolata la nu's ce cofetarie dichisita. Nici ei nu sunt prea 'vechi' pe aici, asa ca am sporovait cu ei vrute si nevrute si cu siguranta o sa ne vedem destul de des, mai ales ca ne sunt si vecini, oarecum.

De 1 Decembrie nu am facut nimic 'patriotic', tin sa va dezamagesc. Nu am cantat 'Desteapta-te romane', nu am arborat tricolorul nicaieri (ca nici n-avem vreunul) si, in general, nu ne-a patruns niciun sentiment national. O fi de la apa de-aici...

De doua ori am fost pe jos la cumparaturi in Victoria Park, la Woolworths. E la 4.5 km de noi si am venit terminati inapoi acasa, cu traista in spinare. Ultima data cand ne-am intors de acolo si eram in fata usii Roxi s-a pomenit ca nu stie unde sunt cheile. Le-am cautat peste tot si nu le-am gasit. Eu am ramas cu bagajele in fund pe trepte, ea s-a dus, obosita cum era, inapoi la magazin, unde credea ca le-a pierdut. Era atat de stresata ca nici nu mai tine bine minte cum a ajuns acolo, dar norocul a fost ca cei de acolo le gasisera si i le-au dat inapoi. Erau doua chei, una de la casa si una de la masina. Culmea, ca pana acum niciodata nu a pierdut nimic. Se vede ca e fericita, ca de-asta e si asa distrata... Doar ca imi venea sa nu stiu ce sa-i fac!

Explorand prin cartier am mai descoperit locuri interesante, ca de exemplu o 'alimentara' care aduce chestii italienesti si la care am gasit cannoli. Iar ceva mai departe de noi, in Northbridge, am mai gasit un magazin care vinde tot felul de mirodenii, seminte si boabe. Au acolo tot ce vrei si ce nu vrei, chestii pe care nu le mai vazusem in viata mea. Am vazut 6-7 feluri diferite de orez, malai vrac, telemea bulgareasca, conserve rusesti de sprot, foi de vita pentru sarmale si multe altele, o sumedenie. Asa ca atunci cand ni se va face pofta stim de unde sa ne aprovizionam.

Pana una-alta incercam sa o lasam mai moale cu mancatul si sa mai 'dam jos'. Mai ales eu. Si cum alergatul e cam plictisitor si prea obositor, iar mersul pe jos dureaza mult si e mai putin eficient, am vorbit cu mosii Nicolae si Craciun sa vina mai devreme anul asta si sa ne aduca la amandoi biciclete.
N-au fost chiar chilipiruri, dar pentru ca le-am luat pe amandoua odata am cerut discount si am primit unul destul de mare. Sefului de la magazin se pare ca i-a placut de noi vazandu-ne imigranti, ca si el era un korean care venise in Australia in urma cu 40 de ani, dupa cum ne-a povestit.
A trebuit sa ne cumparam si casti, care desi caraghioase sunt obligatorii aici. Dar macar te coafeaza frumos, dupa cum am aflat cand am ajuns acasa. Pozele sunt pe Picasa.
Bicicletele le-am luat de undeva din nordul orasului, din Osborne Park, iar pana acasa am venit pe ele. Si am facut un traseu frumos, pe langa Lake Monger, pe unde era plin de rate, lebede si pelicani, apoi am venit prin Kings Park, am traversat podul si am ajuns la noi pe Esplanada. A fost o plimbare excelenta, care mi-a adus aminte de 'vremurile bune', cand eram pustan si plecam de acasa cu bicicleta fara sa-mi pese incotro ma indept.
In Perth e o placere sa mergi cu bicicleta. Sunt foarte multe carari speciale pentru pietoni si biciclisti, asa ca foarte rar esti nevoit sa mergi pe strada. Iar mosulica de la magazin ne-a dat si cateva harti editate de Ministerul Transporturilor de aici cu traseele principale de bicicleta din Perth, dintre care cele mai spectaculoase par sa fie drumul care duce din centru la plaja, traseul de vreo 50 km pe tarmul oceanului (din suburbiile din nord pana in Fremantle) si traseele de pe malurile raului.
Abia asteptam sa le facem cat mai curand, mai ales ca de timp deocamdata nu ducem lipsa. Insa, din pacate, pentru cel putin vreo doua zile va trebui sa ne abtinem. Pentru ca si eu si Roxi, dupa prima zi de mers in sa, am capatat o sensibilitate in 'partile moi'. Acum asteptam sa ne treaca durerea si sa se mai tabaceasca pielea. Obrazul subtire... :)

Ceva ce uitasem din primele zile

Imi tot amintesc o chestie pe care am vazut-o aici in primele zile si de fiecare data cand m-am pus pe scris am uitat de ea.

Eram intr-una din primele zile prin centru. Si am vazut pe strada un pustan alergand, iar dupa el o politista tanara, destul de scunda si de indesata, cu o vesta plina de zorzonele politienesti, care parea ca o impiedica sa alerge. Nu credeam ca are vreo sansa sa-l prinda pe baiatul ala care nu cred ca avea mai mult de 15-16 ani, dar fraierul a luat-o la fuga printre masini, s-a impiedicat de una si a cazut.

Politista l-a cules de pe jos, l-a pus la zid, i-a pus catusele si l-a dus probabil la sectie. Si era cu vreun cap mai mica decat el, dar nu parea deloc intimidata.

Am ras cu Roxi incercand sa ne aducem aminte cand am vazut ultima oara un politist alergand dupa un infractor in Bucuresti. Nu am reusit, asa ca ne-am gandit la trei posibile explicatii:

1. Bucurestiul e un oras mult mai sigur, cu infractori extrem de putini si peste care nu dai ziua in amiaza mare in zone publice.

2. Politistii romani sunt suficient de vigilenti, de 'in forma' si de bine pregatiti incat sunt in stare sa prinda infractorii discret, inca inainte ca acestia sa o poata lua la goana in vazul lumii.

3.  Poate nu ieseam noi atat de mult din casa.

Va mai vine in minte voua alta varianta?

Aniversam o luna

De cand suntem aici. Si tot nu ne-am plictisit, ba chiar dimpotriva.

Perth Zoo. Am fost duminica trecuta la zoo. Am baut un suc la o terasa de acolo, in timp ce printre mese se plimba un cormoran sau ceva de genul (un pasaroi mare cu ciocul curbat), am vazut aleea pe unde tocmai trecuse un elefant (cum de ne-am dat seama puteti vedea in poza asta) si am vazut tot felul de animale si animalute din lumea larga, de la maimutele mici cat degetul la girafe, rinoceri si crocodili. Data viitoare ne vom face abonament, asa cum au Gabi si Maria. Pentru 60$ pe an poti sa mergi de cate ori vrei, in toata Australia. Iar o intrare obisnuita costa 20$. Noroc ca vazusem la supermarket o cutie de cereale de 5$ la care primeai un cupon cu care daca luai un bilet, al doilea era gratis. Merita, nu?

Pungasii din Romania inca nu ne dau pace. Desigur ca pana sa se implineasca luna de cand am ajuns aici, ai nostri au reusit sa isi puna calculatoarele pe butuci. Pe rand, nu toti in acelasi timp, e drept. Dar la fiecare a trebuit formatat hardul. La parintii Roxanei nu mai mergea internetul, iar la ai mei au aparut niste bad-uri. Nicio problema, in aparenta. Le cumparasem windowsuri originale, Office original, iar Skype si restul programelor pe care le folosesc sunt freeware.

Au gasit fiecare pe cate cineva care s-a ocupat sa le instaleze din nou sistemul de operare si restul softurilor. Tata pe un vecin pe care il cunostea, socrii pe cel de la Romtelecom care venise sa le repare netul si le spusese ca nu merge, ca trebuie reinstalat Windows-ul si ca poate face el asta, in particular, contra unei sume modice.

Oameni de buna credinta - au acceptat. I-au dat individului calculatorul acasa, cd-urile cu Windows-ul original si cu driverele si a doua zi si-au primit calculatorul inapoi. Asta se intampla acum vreo doua saptamani. Calculatorul mergea bine, nimic de spus, ne vedeam si vorbeam pe Skype fara probleme. Doar ca am fost curios sa vad ce le-a mai instalat si am observat ca Automatic Updates erau oprite, desi ele, implicit, sunt pornite. Mi s-a parut usor bizar, dar le-am explicat cum sa faca sa le activeze si nu m-am mai gandit la asta. Pana duminica trecuta, cand au facut update-ul care verifica daca versiunea de Windows e originala si ne-am trezit ca ne apare mesajul ca nu e. Am verificat seria de instalare si era cu totul alta. Si am descoperit ca nenorocitul care le instalase Windows-ul pirat le adusese toate cd-urile, mai putin cel cu originalul.

Am inceput sa spumeg si sa fac ca trenul. Ma invarteam in casa si nu ma puteam impaca cu ideea ca unii oameni sunt asa escroci. I-am pus pe socrii mei sa-l sune pe jegos si sa-l ia tare din prima. La inceput a dat-o cotita, ca vai!, ca el a incercat sa-i ajute si ei il jignesc, ca le-a instalat versiunea buna, dar ca au fost niste complicatii... Eu deja nu mai puteam! Daca eram la Bucuresti ma suiam atunci in masina si ma duceam sa-l iau pe ala la omor. Pana la urma a recunoscut ca cd-ul e inca la el si le-a spus ca va veni a doua zi sa-l aduca.

Luni toata ziua Roxi incerca sa ma convinga sa nu fac scandal. Convenisem sa ma sune daca individul mai are ceva de comentat. Doar ca socrilor mei nu le mergea nici camera web, asa ca noi nu puteam sa-i auzim si sa-i vedem, insa ei ne vedeau si auzeau pe noi.

Am primit un apel pe Skype la ora la care stiam ca trebuie sa vina nenorocitul. Stiam ca ei ma pot vedea si auzi, asa ca mi-am luat moaca de badigard si le-am transmis doar: 'spuneti-i lu' asta sa va dea cd-ul, banii pe care i-ati dat si apoi trimiteti-l la plimbare'. Mesajul meu a avut, se pare, efectul scontat. Din ce mi s-a povestit omul isi schimbase complet atitudinea fata de seara de dinainte. Nu a mai comentat nimic, a pus banii pe masa, a balmajit ceva ca n-a stiut cum sa instaleze Windows-ul original (daca ati pomenit asa ceva!), i-a rugat pe socrii care il amenintasera ca ii fac reclamatie sa il ierte si dus a fost.

Cu calculatorul au rezolvat repede apoi si toate au mers bine. Dar mie tot imi pare rau ca jigodia a scapat fara prea mari emotii. Eu le-as fi scris macar un mail celor de la Romtelecom, dar n-am reusit sa ii aflu numele. Mitzi n-a vrut sub nicio forma sa mi-l spuna. Ba la sfarsit vroia sa-i mai lase celui care tocmai recunoscuse ca i-a inselat macar vreo suta-doua de mii, ca 's-a deranjat omu'. Nu stim ce sa ne mai facem cu parintii astia ai nostri! Cred ca un stagiu de vreo cateva luni prin Bucuresti le-ar prinde bine, ca sunt prea cumsecade cu oamenii care nu merita.

Cum am picat cu brio examenul auto. Da, nu e gluma, chiar l-am picat :(

De fapt ma cam asteptam, ca desi ma obisnuisem bine cu masina mea (pe care am si dat examenul) si nu mai porneam stergatoarele de cate ori vroiam sa semnalizez, asa cum pateam in primele zile, totusi stiam ca la examen te pun sa faci 'ca la carte' tot felul de manevre cu care nu eram obisnuit. Si am picat din cauza ca nu stiu sa ma uit peste umar cand conduc. Ba 'uit sa ma uit', ba ma uit cand nu trebuie.

Tipul cu care am dat examenul nu era nici prea amabil, dar nici al dracu'. Pur si simplu era un fel de robotel care cand greseam nota pe foaia de observatie. A carei copie am si primit-o la final. A stat atunci si mi-a explicat vreo 10 minute ce am gresit si probabil ca avea dreptate. In afara de chestia cu uitatul am uitat o data sa trag frana de mana cand am parcat si o data am oprit semnalizarea prea devreme... Maruntisuri, dar s-au adunat. Unde mai pui ca astia au tot felul de reguli pe care daca ar fi sa le urmezi in Romania ai ramane fara permis in doi timpi si trei miscari. Intorc in 'U' in intersectii si calca banda continua intr-o veselie atunci cand intorc in 'U' sau vireaza dreapta.

Incerc sa raman optimist, sa iau partea buna a lucrurilor si de aceea ma bucur ca in tara asta examenul se da pe bune. Ca la cum am trecut examenul in Romania, in Campulung, unde am mers 200 m pe drum drept si pe urma politistul plictisit l-a trecut pe altul la volan, trebuia sa se echilibreze cumva balanta.

Examinatorul mi-a recomandat sa mai fac una sau doua ore de condus cu un instructor. Si Roxi va trebui sa inceapa si ea. Sper ca data viitoare sa mearga totul bine. Partea proasta e ca asta inseamna sa mai cheltui inca 110$ pentru doua lectii, plus 68$ examinarea. Mai bine dai examen de 3 ori decat sa faci 4 lectii, ca tot atat te costa :)

19 noiembrie 2009. Azi am aniversat o luna de Australia. Vorba vine. Am iesit din casa doar ca sa luam paine, ca batea vantul cam tare si era destul de frig (20 grade C).

Surpriza a fost ca am gasit si malai.

Mergea o mamaliga in loc de tort la asa o aniversare, nu?

Maine-poimaine se face luna

Swan Valley. In perioada in care faceam smotru in noua casa, dar inca nu ne mutasem, am primit o invitatie din partea acelorasi Gabriel si Maria. Firma lor organiza o excursie de o zi in Swan Valley, la degustari de vinuri. Team-building. Sau team-drinking, dupa cum s-a dovedit ulterior. Ideea e ca in autocarul pe care il inchiriasera mai ramaneau locuri si se primeau si venetici, atata vreme cat plateau cash.

E de la sine inteles ca am acceptat  imediat.

De aici incolo nu cred ca mai are sens sa detaliez. Cum sa povestesti ce atmosfera era intr-un autocar care oprea din crama in crama, iar pasagerii setosi se incolonau imediat la tejghea? Intre opriri muzica bubuia in boxe, fetele se apucasera sa danseze pe culoarul dintre scaune si toti eram cu gurile pana la urechi. Parca eram in excursie cu scoala. Itinerarul s-a terminat la o berarie, ocazie cu care am putut sa verific faptul ca zicala 'berea dupa vin e un chin' e de fapt o nascocire manipulatoare a unor rauvoitori/rauvoitoare.

Am ajuns rupti de... oboseala seara in Wilson si m-am trantit direct in pat (pe care... l-am... baut...).

Un koal, doi koali. A doua zi dupa experienta bahica din Swan Valley am hotarat sa mai bifam una din chestiile pe care ne doream sa le facem cat mai curand dupa ce vom fi ajuns in Australia. Nu atat eu, cat mai ales Roxi. Dorinta ei cea mai mare era sa tina un ursulet koala in brate, macar pentru cateva minute. La gradina zoologica din Perth (care e la o aruncatura de bat de casa in care ne-am mutat) nu te lasa sa faci asta, dar sunt vreo doua locuri in care se poate. La unul din ele trebuia sa faci programare din timp, asa ca a picat. A mai ramas Cohunu Koala Park si ne-am indreptat inspre el.

Il gasisem pe GPS, dar am luat teapa (la fel cu s-a intamplat si cu Ikea. Parcul fusese mutat in alta parte (cu tot cu animale, din fericire). Noroc ca la vechea locatie era scrisa si noua adresa.

E destul de departe de oras, insa cu masina se ajunge repede. Parcul era inca in santier, dar se putea vizita.

Chiar langa intrare era tarcul cu koale. Sau koali. Koalutzi, koalei, cum doriti. Niste simpatici. Si niste puturosi care l-ar fi facut invidios pana si pe Bambusica. Ceea ce ma asteptam sa se intample s-a si intamplat. Roxi a inceput sa dea apa la soricei de bucurie (desi nu erau nici unii prin apropiere). Din multimea de ghemotoace, doar vreo doi-trei erau treji. Restul trageau la aghioase de n-aveau treaba.

La rand sa faca poze era Jumbo, un ursuloi de vreo 7-8 kg, foarte haios. L-a tinut Roxi in brate vreo 5 minute, timp in care el a mancat incontinuu frunze de eucalipt. Iar eu le-am facut cateva zeci de poze. Dar sa nu credeti ca Jumbo munceste pe mai nimic. A costat 25$ sa te lase sa-l tii in brate. 25$/5min. inseamna 300$/ora. Cati dintre voi castigati atat? Face Jumbo bani mai multi ca un director de banca.

Dupa ursuleti am mers sa dam floricele de porumb la canguri (2$ cornetul). Ai naibii se dau in vant dupa ele. Erau blanzi si se intreceau care sa-ti manance din palma. Saracii wallabies, din cauza ca sunt mai pricajiti nu prea aveau loc de canguri mai bagaciosi. Iar Roxi a gasit si o cangurica cu pui in marsupiu.

In rest am mai vazut niste caprioare, cativa dingo, un paun, papagali (cacadu), niste bufnitoi, iepurasi si porcusori de Guineea. Crocodili inca nu. Dar inainte sa iesim un tip de-acolo, angajat al parcului de gen Steve Irwin, ne-a facut o scurta prezentare a catorva creaturi pe care le avea in niste cutii. Ne-a aratat un pasaroi, niste broscute, o soparla mare si a incheiat cu un piton, pe care cu mandrie si fara teama l-am luat pe umeri ca sa fac cateva poze cu el. Dovada aici, impreuna cu restul pozelor. Si, uluitor, tipul nici macar nu ne-a cerut spaga la sfarsit :)
Tin sa remarc ca, in drum spre Cohunu, am pus in sfarsit mana pe cangurul negru pe care l-am alergat asiduu de vreo doi ani. Si am fost nespus de fericit, cum nu va inchipuiti. O sa pastrez totusi titlul blogului, ca pe o amintire.

De prin zona. Dupa ce am reusit sa ne mutam, in sfarsit, in noua noastra locuinta, lucrurile s-au mai linistit. Inainte sa ma apuc sa aplic pentru joburi eu m-am apucat sa-mi fac portofoliul de proiecte, pe care l-am tot amanat de pe cand eram in Romania, iar asta m-a tinut in casa la calculator vreo saptamana. Roxi si-a facut de lucru pe langa mine. A fost harnica si mai ales a gatit extraordinar, mai bine ca oricand pana acum. Ever! Se vede ca e in toane bune!
De iesit am mai iesit pe ici-colo. Am mai fost pe la Ikea sa ne cumparam o masa si un scaun de birou, niste oale si alte nimicuri. Ne mai cumparasem inainte si un aspirator, un cuptor cu microunde si o imprimanta (wireless, de fitze). S-au mai dus alti bani, dar uite ca ai nevoie. Ne-a mai crapat si triplu-stecherul pe care il luasem din Romania in dimineata dinaintea plecarii si a trebuit sa mai conduc inca 10 km pana la un magazin ca sa cumpar niste adaptoare.
Si am descarcat de pe net vocea lui Homer Simpson pentru GPS, iar de atunci incoace ne amuzam teribil cand mergem cu masina.
Prin jurul casei e grozav. Din fericire avem foarte aproape si unul din putinele supermarketuri care au program 7/7 de la 8am la 8pm (IGA). E ceva mai scump, dar e ideal daca iti trebuie ceva duminica sau seara. Si nu mai dai nici bani pe benzina.
Iar in zona supermarketului este si o mica straduta comerciala, plina de restaurante si terase (scumpe, dupa cum par). Iar straduta aceasta se termina chiar la debarcaderul de unde putem lua vaporasul care duce in city. Si care costa cu doar vreo 20c mai mult decat autobuzul.
Noi suntem fericiti ca putem oricand sa iesim la plimbare pe malul raului, care in zona are o latime considerabila (1.33 km e lungimea traseului vaporasului de pe un mal pe celalalt, conform Google Earth). Esplanada e o zona verde imensa, de unde poate fi admirat cel mai bine orasul, mai ales seara.

Chiar azi asta am pacalit-o pe nevasta sa mergem pe jos pe acolo pana la un Bunnings (magazin de casa si gradina, asemanator BricoStore) pentru ca aveam nevoie de o broasca noua la poarta de pe terasa. Si am tot mers pana acolo si inapoi vreo 8 km. Motivul pentru care am reusit sa o conving sa mergem pe jos? Citeste mai jos.

Cum am ramas fara permis de conducere. Amandoi! Am aflat din surse sigure ca permisele noastre de conducere romanesti mai erau valabile doar pana pe 25 noiembrie. In toata Australia poti sa conduci 3 luni de cand intri la ei in tara, doar in Western Australia un permis de conducere strain e valabil 3 luni de la data la care ti s-a acordat viza. De precizat ca e valabil doar pentru cei cu viza de rezidenta permanenta, nu si pentru turisti. O tampenie, dar e tara misto, le treci cu vederea...
Asa ca am intrat in priza ca sa dam examenul de conducere. Parte teoretica si parte practica. Cat timp lucram eu la portofoliu Roxi citea manualul cu reguli pe care il descarcasem de pe net si printasem. Vorba vine manual. De fapt era o carticica colorata, cu ilustratii ca pentru copii. Eu chiar m-am indoit la inceput ca e ceea ce trebuie. In ea erau capitole intregi dedicate importantei condusului preventiv, importantei de a fi donator de organe, ti se explica cam cat ai voie sa bei cand conduci si multe asemenea. Ca, daca nu stiati, in Australia, daca ai 'full licence' (adica nu 'learner' sau 'provisional') ai voie sa conduci cu alcoolemie de pana la 0.05%. Si iti explica si cam ce inseamna asta: la barbati maxim doua beri (sau 'standard drinks') in prima ora si apoi cate o bere pe ora (recomandat nu mai mult de 4 in total), iar la femei cam o bere pe ora (recomandat nu mai mult de 2 in total). Cool, huh?
Semnele si indicatoarele de circulatie ocupau mai putin de 3 pagini. Sunt mai putine si majoritatea diferite fata de Europa. Cele de avertizare sunt  reprezentate in patratele (romburile, daca vreti) galbene si pe mine ma inveselesc de cate ori le vad. E o tampenie, dar asa se intampla. Imi reamintesc ca am ajuns in Australia, in sfarsit.
Ca sa scurtam povestea, Roxi a citit cartea si din cand in cand imi mai spunea si mie cate ceva ce i se parea mai interesant. Acum doua zile ne-am apucat sa facem chestionare on-line pe site-ul oficial si am descoperit ca bungheam cca. 28/30. Iar limita minima e 24. Ieri am facut din nou chestionare si am descoperit ca de la al 5-lea incolo intrebarile incep sa se repete de nenumarate ori. Deja dupa ce facusem vreo 7-8 ajunsesem la scor maxim. Si asta fara sa fi citit nimic, doar invatand din greselile pe care le facusem in precedentele.
Asa ca am hotarat sa dam mai repede testul teoretic. Azi ne-am urcat in masina si ne-am dus la centrul de testare (acelasi la care inscrisesem si masina acum 3 saptamani). Am ajuns acolo si lucrurile mergeau la fel de cursiv ca si atunci. Am luat un bon, ne-am dus la un ghiseu, ni s-au dat niste formulare pe care le-am completat, le-am dus inapoi la un alt ghiseu, am platit 18$/caciula si ni s-a spus sa asteptam sa intram la calculatoare. Timpul pe care il aveai la dispozitie era de 35 min., dar am iesit dupa vreo 7-8. Si Roxi cam la fel. Spre dezamagirea mea am luat amandoi doar 29/30. Tipa de la ghiseu ne-a pus sa ne acoperim pe rand cate un ochi si sa citim niste litere pe niste mici panouri din spatele ei, iar cu asta s-a incheiat si examinarea medicala.
Un lucru pe care l-am remarcat si ne-a amuzat la permise a fost un afis pe care scria ceva de genul 'Friday dress casual and donate 1$ to charity'. Iar cand ne-am uitat mai bine cei de la ghisee chiar erau imbracati de parca urmau sa plece la picnic (bermude, slapi, tricouri etc.).
In fine, am primit noile permise, de incepator (niste foi A4). Stiam ca in Australia ai voie sa conduci dupa ce ai luat DOAR testul teoretic, dar doar cu cineva cu 'full-licence' + 4 ani experienta in stanga (suna ciudat, nu?). Insa tipa care ne-a dat noile permise, pe care tocmai le 'castigasem' in urma testului, s-a uitat la noi si ne-a spus: 'Stiti ca acum nu mai aveti voie sa conduceti cu vechile permise? Sper ca n-ati venit cu masina aici'. Mi-a picat fata. I-am explicat ca oricum vechile permise ar mai fi valabile pana pe 25 noiembrie, dar ne-a spus ca asa e regula. Dar dupa aceea ne-a urat 'good luck sneaking home' si s-a apucat sa caute sa ne programeze la examenul practic. Eu am insistat sa fie cat mai devreme, Roxi s-a programat pe 7 decembrie, ca sa aiba timp sa mai exerseze. Examenul practic a mai costat inca 68$ de persoana, pentru cei interesati.
Asa ca azi am venit hoteste aceasa, sa nu ne prinda politia (sa ne ia toata marfa'). Si pana marti, cand am examenul, masina va sta la umbra sub copac. Partea proasta e ca nu stiu cum o sa ajung eu la examen cu masina? Ca e la mama naibii si teoretic n-am voie sa o conduc singur. Iar examenul o sa il dau chiar pe masina mea. Dar ne mai riscam o data, ce sa facem? Ca doar n-om uita ca romani suntem!
Bafta mie! Si voua, ca azi sunt in toane bune, mai ales pentru ca am reusit sa ajung la zi cu blogul. De acum inainte mai rarut, ca-i mai dragut.

Imperiul Perthan. Continuare

Cu ochii-n stele. Bun. Deci terminasem postarea anterioara la sfarsitul celei de-a patra zile din noua noastra viata Down Under. Va spuneam ca ne-am luat masina si ca lucrul asta m-a epuizat.

Si atunci ce altceva mai bun de facut decat sa facem o iesire undeva? Solutia salvatoare a venit tot de la Gabriel, care ne-a propus sa mergem in weekend impreuna cu ei sa ne holbam la stele. Si nu oricum, ci prin ocheane si telescoape, la observatorul astronomic din Gingin (secsec, nu tonictonic). Ei aveau planuita de mult timp excursia asta, dar au fost draguti (ca de obicei) si ne-au invitat si pe noi.

Asa ca in dimineata stabilita ne-am urcat din nou in masina si am condus pana in Clarkson, la Gabi si Maria acasa. Cartier nou, pitoresc, plin de parcuri si spatii verzi, cu case frumoase si fara pic de aglomeratie. Exact opusul Piperei, daca vreti o comparatie.

Am mancat la o masa delcioasa pregatita de Maria, ne-am invartit un pic prin casa lor (care isi poate oricand gasi locul intr-o revista de design) si ne-am jucat putin cu Leo, catelul familiei.

Spre Gingin am plecat cu o singura masina. Din considerente ecologice, adica sa nu poluam daca nu e neaparat nevoie. Masina noastra consuma mai putin si oricum eu imi doream sa exersez la volan, asa ca ne-am inghesuit toti cei patru haidamaci in buburuza si am luat calea Ginginului.

Pe drum am mai oprit sa vedem varsarea in mare a raului Moore, despre care tot Gabriel ne  povestise cat e de spectaculoasa. Din pacate am ajuns la reflux (sau o fi flux?), cand apa era scazuta. Dar privelistea era grozava! Era sambata si lumea iesise la plaja. Si e plaja, slava Domnului, pentru toata lumea. Nu se inghesuie nimeni pe aici.

La Gingin am vrut sa ajungem devreme, pentru ca in afara de observator acolo se poate vizita si un parc pe teme de fizica si cosmologie. Am ajuns cam la limita, dar am reusit sa urcam in turnul inclinat inalt de 60m din care se poate reface experimentul lui Galileo, si anume acela ca doua corpuri de mase diferite cad cu exact aceeasi viteza, singurul factor care influenteaza fiind frecarea cu aerul. Am admirat si pendului lui Focault, care darama incetul cu incetul popice dispuse concentric fata de axa lui, din cauza ca el isi pastreaza starea de miscare independenta fata de Pamant, in timp ce popicele se rotesc odata cu acesta. Interesat, chiar foarte!

Pentru curiosi, site-ul oficial al parcului aici.

Dupa ce am terminat de vizitat (vorba vine, ca se terminase programul) trebuia sa pierdem vremea pana la lasarea intunericului (ca, se zice, atunci se vad stelele mai bine :)

Asa ca am plecat sa vizitam orasul cu un nume atat de alcoolic. Si am descoperit ca orasul era de fapt un mic satuc. Dar sa nu va duceti cu gandul la satucele si catunele din Romania. Satucul acesta arata la fel ca o suburbie a Perthului. Doar ca erau mai putine case si masini mai deloc (fara gluma - una la 10 min.). In rest - totul bec. Strazi asfaltate, parculet in centru, locuri de parcare marcate, o zona protejata de mlastina prin care exista un traseu amenajat pe un ponton intortocheat, printre arborii de hartie (nu mai vazusem pana atunci).

Cat timp ne-am plimbat noi pe-acolo s-a facut seara si ne-am intors la observator. Era destul de multa lume, peste 200 persoane. Ni s-a facut o prezentare a ceea ce urma sa vedem intr-o ambianta foarte detasata. Si pe urma am mers cu turma la cale 10-12 telescoape, fiecare fixat pe alta zona de pe cer. Nu am vazut Steaua Sudului, faimoasa constelatie prezenta si pe steagul australian, pentru ca vara se afla foarte aproape de orizont. Iarna (iunie - august) se vede cel mai bine, mi s-a spus.

Am vazut prin telescoape o luna imensa, cateva constelatii, dar piesa de rezistenta a fost sa urmarim cu ochiul liber Statia Spatiala Internationala, care a traversat cerul cu viteza si s-a facut nevazuta in cateva zeci de secunde.

Cand ne-am intors din expeditie, in apropiere de cartierul amicilor nostri, am avut ocazia sa vedem si ceea ce ne doream cel mai mult: canguri. Topaiau prin parculetele din suburbia aceea si au ramas nestingheriti de prezenta noastra in apropiere. Am incercat si cateva poze, dar era cam intuneric. Ce-a iesit vedeti aici. Si nu erau numai canguri, erau si iepuri, si tot felul de ratuste. Foarte frumos!

House. Dupa weekend, avand in vedere ca ne rezolvasem problema transportului am inceput sa cautam sa inchiriem o casa. Nu ne dadea nimeni afara, ca in Wilson platisem pentru o luna, dar auzisem ca dureaza mult pana gasesti.

Din nou, ca si in cazul masinii, intre ceea ce vazusem pe net si ceea ce vedeam pe viu era o diferenta uluitoare. Trebuie spus ca, desi sunt destule blocuri de apartamente si pe aici, majoritatea sunt destul de vechi si locuite in special de oameni mai saraci, majoritatea imigranti ca si noi. Una dintre diferentele esentiale de design fata de blocurile din Romania, de exemplu, este ca aici s-a preferat in proiectare circulatia pe cursive. Acestea sunt niste console (balcoane) lungi cat toata fatada, direct legate de circulatiile verticale - adica scari (si ele tot exterioare), iar accesul in apartamente se face de pe aceste cursive. Nu exista culoare inchise, asa zisele 'case ale scarii'. Adica or exista, dar sunt cu siguranta minoritare.

Noi am inceput sa ne cautam ceva in jur de 250$/saptamana (spre 300$). Stiam de pe net ca nu e o suma mica si gasisem destule oferte. Mai stiam tot de acolo ca la banii astia in general se inchiriaza mobilate si utilate. Ca filtru de cautare am hotarat sa cautam ceva cat mai aproape de centru, ca nu stiam unde vom gasi de lucru si de acolo se ajunge relativ usor in suburbii. Zonele pe care ni le-am propus, pentru inceput, au fost Mt. Lawley, Wembley, Scarborough (ca era aproape de ocean :). Am fost sa vedem o sumedenie de apartamente gasite pe net. Partea buna a anunturilor e ca iti dau adresa exacta. Intai te poti duce sa vezi cum e pe dinafara, cum e zona, si daca iti place il suni pe agent si te programezi la vizionare.

Nu mai spun cat ne-am chinuit cu netul in seara de dinainte, ca stateam mai multi in casa din Wilson si imparteam cu totii 10 Gb. Care pe la jumatatea lunii s-au terminat si cu greu mai reuseam sa citim cate un mail.

Am inceput sa cautam intai in jurul lui Hyde Park. Zona era frumoasa, dar apartamentele lasau de dorit. Pe langa ca erau nemobilate si fara aer conditionat, nici interiorul nu arata prea grozav.

Le-am taiat de pe lista pe mai toate, una cate una. A fost o zi groaznic de grea si ne-am intors si cam pleostiti acasa. Gasisem ceva destul de dragut la 320$, intr-un complex cu piscina, dar era nemobilata si fara A/C. Dar macar avea un loc in care se putea instala o masina de spalat, ca in majoritatea apartamentelor pe care le vazusem nu exista asa ceva. Rufele se spalau la comun, la spalatoria blocului. Lucru destul de neobisnuit pentru noi, dar absolut banal pentru viata la bloc in Australia (si nu numai).

Lovitura de gratie din ziua aia ne-a dat-o ultima vizionare. Era vorba de un apartament chiar in buricul targului, pe Terrace Rd. Treceai strada si era spatiul verde imens si esplanada nordica a Swan River. La 5 minute de mers pe jos de St. George's Terrace. Cand am vazut anuntul am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. In jur erau numai blocuri de lux. Insa cand am ajuns - tragedie. Era un apartament la parter, intunecos ca o hruba, cu vreo 3 sau 4 camarute de cate 5-6-7 mp fiecare si o singura baie, mica si ea. Si era 350$/saptamana. E drept ca la acea vizionare au venit cei mai multi doritori. Majoritatea indieni si asiatici. M-a distrat unul care, intr-o engleza stalcita rau, a intrebat-o pe agenta care ar crede ea ca e maximul de persoane care pot sta acolo. Saraca i-a raspuns ca vreo 3-4, dar cred ca tipul se gandea la vreo 20 :)

Pentru ziua urmatoare ne-am pregatit si mai bine. Am stat de vorba si cu Jane, colega chinezoaica, iar ea ne-a sfatuit sa cumparam un ziar si sa cautam anunturi de la particulari. Am facut si asta, dar erau relativ putine.

Ne-am invartit iarasi de colo pana colo prin oras si am dat o droaie de telefoane. Doar ca din atata fatzaiala am descoperit ca mai sunt si alte zone care meritau vazute. Am hotarat ca trebuie sa crestem si bugetul, ca nu aveam alta solutie. Ne-am impus 350$ MAXIM! Si am inceput sa cautam Como, East si South Perh.

South Perth ne facuse in special o impresie grozava de cand facusem plimbarea aceea antologica pe jos. Trecusem pe esplanada sudica a raului si ramasesem impresionati de zona. Primele blocuri pe care le-am vazut nu erau prea grozave, dar macar erau in zona buna.

Si, din anunt in anunt, am dat peste unul care promitea o locatie de poveste. A sunat Roxi si a dat peste o tanti care a tinut-o la telefon o jumatate de ora. Nu era agent, era proprietareasa, si vroia sa stie toate cele. De unde venim si incotro ne indreptam, ce meserii avem, ce meserii cautam, cati ani avem etc. etc. etc. Mie mi s-a parut cam pisaloaga, dar stiind ca la agentie procedura e extrem de complicata (depus formulare cu cate 5 referinte de persoana, depus bond, asteptare pana la decizia proprietarului) am tacut din gura si am zis sa mergem sa vedem.

Zona in care am ajuns era una din cele mai exclusiviste din Perth. Blocuri cu apartamente de lux si viloaie la tot pasul. Bloculetul cu pricina era mai stingher intre atatea fitze, dar era curat si arata bine.

Prima data cand am aflat ca e vorba de un apartament la parter ne-am zis ca nu-i de noi. Dar cand am intrat si am vazut ca are o curticica privata, cu locul de parcare la poarta, cu un living deschis cu bucatarie, cu A/C si in living si in dormitor si mai ales ca era pe de-a-ntregul mobilat (bucataria full, dar fara microunde, plus masina de spalat rufe la baie) am zis ca asta e ce ne trebuie. Mai aveam si o canapea mare in living si o masa cu 4 scaune inca in cutii, asteptand sa fie montate. Patul queen-size si dulapurile numeroase au incantat-o si pe Roxi, asa ca am luat decizia. Tipa, desi cicalitoare la telefon, s-a dovedit a fi de treaba, mamoasa si grijulie cu noi. S-a uitat, totusi, si peste referintele pe care le aveam din Romania (traduse, desigur) de la Asociatia de proprietari, de la fostii proprietari la care am mai stat cu chirie si de la joburi. Ne-a promis ca o sa se straduiasca sa ne gaseasca si niste relatii care sa ne ajute sa ne gasim de munca, mai ales ca fi-so lucreaza la una dintre firmele mari de avocatura de pe-aici.

Asa ca am scapat si de stresul casei. Am avut ocazia sa sarbatorim a doua zi, cand ne-am intalnit in formatie restransa cu Gabriel, cu Cristi (Roni pe forum) si cu sotia, cu Bogdan (Camel) si sotia si cu Darie (dfd2000). Maestrul de ceremonii, acelasi neobosit Gabriel, a avut ideea traznita sa ne duca la bar la Hilton, pe motiv ca e atmosfera mai molcoma si putem conversa in tihna.

Si acum imaginati-va voi, cei care cititi, cam cum arata masa noastra de romani acolo. Deci, pe margini erau mese la care stateau de vorba tot felul de oameni seriosi, imbracati la costume scumpe, majoritatea in varsta, cu paharul cu vin in fata si ascultand muzica de ambianta in surdina. Iar in centrul carciumii erau doua mese unite si o veselie generalizata, cu harmalaie, cu rasete, cu bere, suc si cartofi prajiti cu ketchup. Cam asa arata masa de romani de la Hilton. Dar seara a fost de nota 10. Toti cei pe care i-am cunoscut cu aceasta ocazie sunt oameni extraordinari pe care merita sa ii cunosti si sa ii asculti.

Cat despre noua casa, ca sa revin, nu ne-am mutat imediat. Am preferat intai sa smotruim bine si sa asamblez mobila in liniste. Iar de dormit am mai dormit cateva nopti in Wilson, unde internetul se misca cu viteza melcului turbat.

Si cand toate au fost la locul lor si ne-am facut si abonament la net, ne-am mutat in sfarsit la noua adresa. De unde mai faci doi pasi si ajungi pe malul raului. Iar de acolo se vede 'skyline'-ul inconfundabil al orasului, care pentru noi reprezinta una din cele mai frumoase privelisti din lume.